Lupta, decembrie 1892 (Anul 9, nr. 1873-1897)

1892-12-03 / nr. 1875

ANUL IX.­­ No. 1875 ABONAMENTE I­­N ȚARĂ Un an .......................................................... Șease luni .................................................... Trei luni..................................................... Pentru învețătorî pe un an . . . . . IN streinitate Un an..................................................... Şease luni ..................................................... Trei luni..................................................... Hunterul 15 Bani 40 lei 20 „ 10 „ 30 „ 50 lei 25 „ 15 „ Redacţia b Pasagiul „Bancei Naţionale,, (Casele EDIŢIA A DOUA Karageorgevici) Organ Democrat - Radical Administraţia s ANUNCIURIB Pe pagina III, 30 litere, corp 7 ... 1 leii linia „ »IV „ „ . . . [25 bani linia Inserte şi reclame' „ „ .... 2 lei linia Pentru aminciuri a se adresa: LA A Un număr Pasagiul „Bancei Naţionale“ (Casele Karageorgevici) Istorie politică, fâăgaşe. Afacerea Panama. Radicalii şi dotatia. Fizionomia Senatului. Procesele de presă în Transilvania. Florenta militară. Un concurs. Răsboiul civil. (Forță). Istorie politică II. Este să spunem o banalitate afir­mând că nici o mişcare socială nu se poate produce fără o cauză îm­­bolditoare. Reformele, răzvrătirile, revoluţiunile au­ un mobil determi­nat şi precum în natura întreagă nu este efect fără o cauză determinantă, tot asemenea omenirea nu’şi schimbă obiceiurile şi nu se mişcă din pozi­­ţiunea ei stabilă de­cât în urma u­­nei nevoi simţite. Când stăm culcaţi pe o parte ori pe spate ne menţinem în aceiaşi stare până ce oboseala părţei pe care o apăsăm ne sileşte să schimbăm vechiul echilibru pentru altul nou­. Societăţile nu procedează altfel şi vechile aşezăminte politice şi sociale nu sunt deranj­ate de­cât atunci când o parte a elementului social suferă o prea mare apăsare. Pornind de la acest adevăr care aparţine domeniului ştiinţei experi­mentale şi care nu odată şi-a găsit aplicarea în viaţa publică a societă­ţilor, trebue să ne întrebăm din ca­pul locului: care element social, care clasă a societăţei româneşti suferea şi era apăsată, pentru ca opera de transformare a statului românesc să poată începe cu mişcarea de la 1821 ? Nu putem face prea multe cita­­ţiuni în spaţiul Îngust al câtor­va articole de gazetă; în treacăt, însă, vom reaminti că apăsarea cea mai nedreaptă sleia puterile poporului şi ale micei burghezii­. Săteanul erea clăcaş şi rob, tîrgoveţul erea la dis­creţia boerimeî, o jale adâncă înfă­­şurase ţara, regimul unei tiranii u­­râte şi ruşinoase copleşise naţiunea. Iar de­asupra tuturora domnea feri­cită o boerime cu belşugul în bă­tătură, scutită de dăjdii, încărcată de favoruri, bogată din sărăcia pu­blică, stăpână absolută şi hotărîtă. Ei bine, cine avea nevoe ca această întocmire să fie schimbată ? Pe ce parte apăsa toate greutăţile şi toate sarcinile publice? Cine suferea şi cine erea mulţumit ? Aici nu mai e nevoe de acte ca acelea pe care s a rezemat d. Alec­­sandru Lahovari. Istoria cu filozofia şi cu cele câte­va legi ale ei a bă­nuit că, de multe­­ori, documentele pot pieri şi că e nevoe de ceva ne­material care să vorbească de-a pu­rurea în locul lor. De aceea, chiar dacă n’am avea mărturii­­scrise ale trecutului nu tocmai depărtat, sun­tem autorizaţi a afirma: burghezimea şi poporul fiind cei oprimaţi, dânşii aveau interes la schimbarea organi­­zărei Statului; boerimea fiind clasa mulţumită şi oprimătoare, dânsa avea nevoe de linişte, de ordine, de sta­bilitate. Iată că din capul locului, şi la cel maî d’ântâin­ examen trebuie să în­lăturam ipoteza că boerimea a putut provoca marile mişcări naţionale. Noua metodă istorică constă în critică. Istoricul de astăzi nu se mul­ţumeşte cu înregistrarea faptelor, cu reportagiul, mai mult sau mai puţin credincios, al evenimentelor ; istoricul conştiinţios cercetează şi critică. Fi­deli acestei metode vom întreba: daca, în adevăr, boerii au provocat revoluţiunile şi reformele care a fost mobilul lor ? Pentru ce s’au mişcat ?.. Iar noi nu găsim mobilul. O să ni se vorbească, poate, de sentimente, de idealuri înalte de marele patrotism luminat al proti­pendadei ? Acestea sunt vorbe. Cu fraze de acest calibru te poţi prezenta, cel mult, la Cameră şi la Senat, dar în faţa Istoriei şade ruşine. La Cameră şi la Senat poţi avea chiar succes, de asemenea mai poţi avea succes şi în redacţia cutarui sad cutărul ziar de partid, dar când treci peste aceste înguste sfere bântuite de viciul con­vingere­ uşoare, trebuie să respunzi serios la întrebările serioase. Ade­­vărul este că, din punctul de vedere al psihologiei istorice, nu ne putem explica pretinsa hotărîre eroică a boerilor. Mişcarea naţională a început la 1821. Câţi boeri au participat la dânsa şi­ în contra cui a fost în­dreptată mişcarea? Istoria de vorbe late a istoricilor eftinî, istoria specialistă în tot felul de falsuri care a inţiat şiruri nenu­mărate de generaţiuni româneşti, pre­tinde că Domnul Tudor s’a răsculat exclusiv în contra Grecilor, că miş­carea ar fi fost pur şovină, că ele­mentul românesc exasperat de ex­ploatarea străinilor, s’a resculat. Eminescu susţinea şi el această teză. In ura lui nemărginită ce hră­nea în potriva străinilor şi în specie în potriva Grecilor, a mers până a altera în coloanele Timpului, do­cumentele cele mai precise, textele autentice ale petiţiundor adresate de către Tudor Vladimirescu şi cei­l­alţi resculaţi, forţei suzerane. Dar ia să vedem ce spun revolu­ţionarii de la 1821. Şi e­­nevoe să ştim aceasta mai ales că domnul Maiorescu a afirmat în Cameră cum că boerii au sprijinit, în corpore, miş­carea Domnului Tudor. Const. C. Bacalbaşa. RAFAŞE Domnului colonel Tamara, Nu ve cunosc naţionalitatea, însă dacă ar fi trăit vestitul filolog şi poet Prodănescu, evident că v’ar fi găsit o origină indiană. Tamarul indian ! Tamarul indian, care este anunţat mai pe toate paginile d­in urnă ale ziarelor din ţară şi din străi­nătate, de un purgativ, slab ce e dreptul, un pur­gativ pentru copil, femei şi bătrâni, dar in sfârşit un purgativ. De aceea, când aţi luat cuvântul în Senat pentru a vorbi de căciuli şi de molii, am so­cotit că arma intendenţei are să se afirme în sfârşit şi că are să curgă din d-voastră o elocinţă serioasă ca un registru în dublă partidă, energică ca o comandă militară, ironică şi subţire­­a şi o­­pera unui Tamar indian.­­ Dar eu m'am înşelat şi d-voastră v’aţi dezminţit num­ele, căci, în Ioc ca elocinţă să curgă, ne-am pomenit cu o constipare! Bine a zis cit», a zis ci­ extremele se ating: Tamary şi constipaţia ! Tema pe care d-voastră v’aţî însărcinat s’o do­vediţi ori, a fost că moliile nu îndrăznesc să se a­­tingă de efectele cazoane ale militarilor, fie de marele, fie de micul echipament. Şi aţi lăsat să se înţeleagă că, dacă n’aţi inventat vre-un praf de puşcă, a­ţi inventat un praf în potriva moliilor. Unii militari, însă, unii din acei sclavi fanatici al disciplinei, pretind că d-voastră v’aţi călcat în­datoririle de funcţionar militar denunţând pe fos­tul d-voastră şef generalul Slăniceanu. Se afirmă chiar că d. Jak Lahovari, văzând că aveţi obiceiul de a da de gol pe miniştrii sub cari serviţi, a că­pătat convingerea că d-voastră sunteţi acela care a divulgat scrisoarea semnată Julie­ta­belly. Bagă de şeaptă, domnule Intendent General, să pu­n f­i stoarta nenorocitului arhivar azvârlit pe drumuri. --------S=»$£=S--------­Postalion — Afacerea J’anama Dans, 13 Decembre. La Justice și Gaulois zic că d. de Reinach a insistat pe lângă d. Clémenceau, pentru a se duce împreună la d-nii Corne­lius, Hertz şi Constans şi să­­ roage de a face să înceteze campania întreprinsă de presa contra lui. Refuzând d-nii Hertz și Constans, d. de Reinach, desperat, s’a otrăvit. Jurnalele susţin cu siguranţă că existau raporturi între miniştrii, şi mai cu seamă între d-nii Rouvier şi Freycinet şi d. Cor­nelius Hertz; ele iau ca probă marea emo­­ţiune şi consternaţiune ce s’a produs în public. Ziarele dreptei consideră ei sdruncinată în mod grav situaţiunea cabinetului. Paris, 13 Decembrie 1$. D. Rouvier s-a dus după dejun la Elysée şi şi-a dat demisiunea. Agenţia Havas desminte istorisirea lui Figaro relativă la pretinsele întrevederi în­tre d-nii Cornelius Hertz şi Freycinet la Aix-les-Bains. D. Trouillot a interpelat la Cameră în privința demisiunii d-lui Rouvier; d. Ribot a respuns că d. Rouvier a voit să fie liber pentru a putea respunde articolelor defăi­mătoare a câtor­va jurnale. El a amintit serviciile aduse Republicei de d. Rouvier D. Déroulede a atacat pe d. Rouvier zi­când că el trebuia să știe că d. de Rei­nach era acusat. D. Rouvier a respuns că avuse relaţiuni cu d. de Reinach, precum ori­ce ministru de finanţe are cu financiarii; el nu ştia că d. de Reinach era inculpat în afacerea Pa­nama şi nu a aflat aceasta, de­cât după sfârşitul tragic al lui Reinach. O parte din presa lucrează că să înjosească pe toţi oa­menii politici republicani ce se găsesc la putere. El termină, declarând că îşi ia lo­cul său de deputat cu fruntea sus şi cu conştiinţa împăcată. El va respunde tutu­ror atacurilor. (Aplauze). După o replică a d-lui Déroulede, inci­dentul s’a închis. D. Tirard e numit în locul d-lui Rouvier. Comisiunea de anchetă hotărând să ceară dosarul judiciar al dinamitei, afacere în care se găseşte amestecat d. Arton, majoritatea republicană s’a emoţionat de aceasta en­­tensiune a puterilor. Paris, 13 Decembre. „Le Tempsu anunţă că otrava de care s’a servit baronul de Reinach este atropină. Feciorul d-lui de Reinach a mărturisit judelui­­de instruc­te că a găsit sticluţa de otravă lângă cadavrul. Paris, 13 Decembre. O întrunire de 2000 persoane a fost eri seară pentru a protesta contra scandalurilor Panama. Mai mulţi deputaţi conservatori au asistat. Socialiştii, care erau în mare nu­­măr, au provocat sgomote puternice; pe urmă a urmat o larmă şi în cele din urmă o mică exprosiune s’a produs pe stradă. Şedinţa s’a ridicat în mijlocul unui tumul mare. --------------------------­ JOUE, 3 DECEMBRE 1892. Hadi­călii şi dotaţia Dacă şi liberalii şi conservatorii au­ fost nevoiţi să se dedea la lungi explicaţii cu privire la votarea dota­­ţiunei, dacă aceste partizi au în ade­văr nevoie să spună pentru ce sunt când pentru, când contra apanagiilor, nu credeam că se vor găsi unii cari să ne mai întrebe şi pe noi, radi­calii-democraţi, de ce sunţtem contra dotaţiunilor, pentru ce şeful nostru a votat la Senat contra listei civile a prinţului Ferdinand. Fiind­că se mai găsesc însă unii nedumeriţi în această privinţă, siliţi suntem să mai revenim asupra acestei chestiuni. d­n lucru e necontestat şi anume: cei ce au adus un prinţ strein, pe prinţul Carol de Hohenz­ollern, la tronul României, s’au gândit la în­­temeerea unei dinastii. Din toate ac­tele ce sunt în această privinţă reese acest lucru, care ţie altmintrelea a şi fost înscris şi reglementat prin chiar Constituţia ţerei. Faptul că prinţul Carol n’a avut copii, a făcut să nu se prea vorbiască câtă­va vreme de dinastie, dar nu trecu mult şi partizile noastre monarchice, atât li­beralii cât şi conservatorii, au regulat chestiunea succesiune!, publicând ac­tele privitoare la recunoaşterea prin­ţului Ferdinand. Lipsea însă ceva oficiosităţea a­cestor acte, lipsea acea consacrare care dă viaţă tuturor instituţiunilor, lipsea consacrarea budgetară. După principiul dinastic, moştenitorul tro­nului este lin factor în stat, însă pentru ca acest factor să fie mai real, mai positiv, evident că­­ lipsea, cum am zis, înscrierea în budgetul ţarei. Noua dotaţiune numai aşa se explică, lista civilă a prinţului Fer­dinand numai acest înţeles îl are. Aşa fiind, vine întrebarea : ce a­­titudine era de mai înainte indicată partizilor noastre politice în această împrejurare, ce trebuiau să facă, cum trebuiau să voteze conservatorii, li­beralii, democraţii ? Din punctul de vedere al principiilor, nici conser­vatorii, nici liberalii nu puteau să voteze de­cât pentru dotaţie. Din moment ce eşti convins dinastic, din moment ce admiţi că prinţul moşte­nitor este un factor în Stat, că el are un rol, o misiune în forma de guvernământ monarhică, dator eşti să aprobi toate sacrificiile pe care le cere acel factor din partea Sta­tului monarchic. După cum noi, radicalii, când cerem Statului sacrificii pentru ridicarea claselor muncitoare, este pentru că atribuim acestor clase un rol, o mi­siune pe care clasa dirigentă le-o contestă, tot ast­fel partizile monar­chice când cer listă civilă pentru prințul moştenitor, este că ele îl con­sider ca un factor indispensabil în Stat, lucru ce noi radicalii îl tăgă­­duim. Votând deci dotaţia, conservatorii şi liberalii au fost foarte consecinţi dacă nu cu manifestarea militantă a atitudinei lor din vremuri, în tot cazul cu convingerile lor, cu princi­piile lor. Dinastia presupune un viitor în­depărtat, presupune pregătirea acelui viitor. Când zici dinastie, zici o dom­nie de cel puţin o sută de ani, adică de câte­va generaţiuni. Conservatorii şi liberalii noştri­ fiind dinastici, ei sunt fireşte datori să se gândească la moştenitorul Tronului, la acel care, după a lor dorinţă şi crezare, va domni peste generaţiile viitoare. Dar noi, radicalii ? Se potrivesc oare principiile, credinţele, tendinţele noastre pur şi larg democratice cu întărirea monarchiei, cu stabilirea dinastiilor? Putem noi, prin un cu­­vînt, prin un vot al nostru să con­tribuim câtuşi de puţin la consacra­rea unui principiui, la întărirea unei instituţiunî, de al cărei viitor nu nu­mai că ne îndoim, dar chiar suntem siguri că nu-l va avea.. Tendinţa, spiritul modern este în­locuirea formei de guvern monar­chic prin o formă mai democratică, şi noi, radicalii romînî, avem dato­ria de a propaga, de a împlânta şi aci, această tendinţă, acest spirit. Iată de ce noi radicalii suntem contra dotaţiilor, iată consideraţiunile de principii pentru care şeful nostru, d. G. Panu, n’a putut să voteze în sem­nat de­cât contra listei civile a prin­ţului Ferdinand. Fisionomia Senatului Şi azi, ca şi eri, şedinţă cu fac bengal şi artifiţii. Tribunele înţesate de lume, doamne muite şi unele chiar nostime. Aceaşi amorţeală în rîndurile opoziţiunei. Banca ministerială foarte agitată. 1jGrozav jubilează consilierii m. s. de apatia care domneşte în rîndurile opoziţiei. Senatorii din majoritate, car­­eri făcuseră mare zgomot pentru închiderea discuţiei sunt tăcuţi. Duşul, pe care li l-a administrat preşedin­tele ,l-a pus cu botul pe labe. Când preşedintele anunţă că d. G. Mâr­­zescu are cuvîntul în discuţia răspunsului la mesagiu, o mare mişcare se produce în tribune. Simpaticul senator al Iaşilor, de­şi într’un picior, fiind suferind, totuşi e sprinten şi vioiu ca în tot-d’a­ una. — Să ascultăm pe K. K. Ghiţă! se aude din toate părţile, şi instinctiv toate privirile se îndreaptă spre banca prelaţilor. D. Mârzescu începe în mijlocul celei mai profunde tăceri. — D. Carp a vorbit de d. L. Catargiu, spune d. Mârzescu, ca membru al divanului ad-hoc, de ce n’a vorbit şi de d. D. A. Sturza, care, de şi tînăr, a jucat un rol foarte important. — Ca să vorbeşti d-ta K. K. Ghiţă, spune un junimist, d-ta ai putea să mai spui şi alte fapte din viaţa d-sale. — Da, spune d. Mârzescu dar de­o­cam­dată am de răfuit pe K. K. Petrache care a ajuns la putere, de­şi declara că toţi amicii ’l-au părăsit. Prin ce minune ai ajuns la putere d-le Carp ? — Scara de din dos a palatului! spune un opozant. — De ce dacă ereai aşa grozav conser­vator, te-ai dat bine pe lingă Ioan Brătianu, ca să -ţi facă o carieră în diplomaţie, îl mai întreabă d. Mârzescu. De ce nu spui că veninosul Mitiţă Sturza, te-a numit am­basador ? D. Carp să roşeşte, junimiştii nu suflă, liberalii sunt foarte veseli. — Vin şi la junele ministru de la Culte, copilul răsfăţat al Sf. Sinod, spune d. Mâr­zescu. Camera izbucneşte în rîsete. — Aci e tare K. K. Ghiţă. — A intrat în materia lui favorită. — Să poate Mârzescu să ia cuvăntu şi să nu vorbească de călugări. Aceştia, şi multe altele se aud de prin toate părţile. Şi într’adever figura d-lui Mârzescu să înveselise, luase o înfăţişare deosebită. De sigur că raţele nu simt atâta plăcere când se pot scălda în apă, câtă plăcere simte d. Mârzescu când poate să abordeze chestiele privitoare la Sinod. O jumătate de oră savantul profesor de la Universitatea de Iaşi discută imutabili­­tatea dogmelor, legea sinodală, concursul popei S. Popescu, atitudinea ministrului Cultelor faţă de Sinod. jgE mândru, e grav, e întocmai ca un a­­postol în momentul când predică cristia­­nismul, e Sf. Ion gură de aur, arhi-simpa­­ticul reprezintant al colegiului intenit de Iaşi. Senatul îl ascultă cu o nespusă plăcere şi de astă dată anatemasitul fin rătăcit al bisericei autocefale ortodoxe române de ră­sărit primeşte bine-cuvântarea arhipăsto­­rească de la şapte mitropoliţi şi episcopi, în mijlocul Senatului care intona : — Bine­cuvintează stăpâne! E greu d-lui Carp să răspundă unui om împăcat cu cerul. Şi într’adevăr, excelenţa sa îndrugă multe, dar azi nici un junimist nu mai cade în extas. A vorbit şi generalul Tamar-indien, care a dovedit că e şi Tamar­chinez. Ministrul cultelor, junele Tache Ionescu, să ridică, dar în loc să respundă d-lui Mâr­zescu, știind bine că ar cădea zdrobit în această luptă, începe: — Am avut marele minister dar n’a în­semnat nimic. Azi avem marele parlament și asta e totul! Ce răpăială de aplauze. Toate băncile să zgudue. — Pentru prima dată ţara are un parla­ment model. — Bravo! bravo ! aşa e. Ce orator e Tache! se arde din toate părţile. — Nimeni nu cere slujbe, nici unul nu are protejaţi, cuvintele diurne şi tantieme au dispărut din dicţionar. Aplauzele slăbesc. — Nici un senator nu are nimic de ce­rut de la miniștrii... Nu se mai aplaudă de loc. D. Tache Ionescu începe chiar să fie pri­vit cu răceală. — Guvernul e recunoscător membrilor parlamentului care fac și vor face sacrificii... Se aud oare­cari murmure. Chiar și unele protestări. — Unor asemenea oameni d-lor, spune d. Tache Ionescu care credea că face fiasso, guvernul nu le poate refuza nimic... — Bravo ! Bravo ! Ura . Și senatorii aplaud cu furie. — Așa da! înțelegem și noi ! — A sfârșit’o bine, tare mă temeam că o să fie slab, contra obiceiului, Tache Io­nescu. — Ei, n’a desmințit el nici de astă dată vorba că e Tachiţă gură de aur. Se cere închiderea discuţii. D. Şendrea cere să fie lăsat să vorbească. Toţi miniştrii dau iuruşi printre senatori. — Mă rog, închideţi discuţia, că dacă o începe Şendrea nu isprăvim trei zile, spu­nea d. Carp. — Valeu! Valeu! se văita d. Al. Laho­vari, ne topeşte, ne omoară, închideţi dis­cuţia.

Next