Minimum, 1998 (Anul 12, nr. 130-141)

1998-07-01 / nr. 136

• idei • NORMAN MANER A cincea imposibilitate Astăzi, numărul scriitorilor care trăiesc în altă țară decât aceea un­de s-au născut și au învățat să scrie, este mare. Din ce în ce mai mare. Ce fac oamenii aceștia? Continuă, oriunde s-ar afla, să scrie în lim­ba maternă? încep (dacă izbutesc) să scrie în limba țării unde trăiesc? își pierd mințile? Prozatorul Norman Manea, care este de felul său din România și trăiește în Statele Unite, a descoperit câteva mărturii ale lui Kafka, mărturii ce te ajută să găsești răspuns la întrebare. Sau să nu găsești. Despre țara în care s-a născut Kafka scrie rar. Când se referă la limba - adică la adevărata Patrie pe care a locuit-o­­ el vorbește despre "imposibilități". Intr-o scrisoare către Max Brod, Kafka enumeră trei imposibilități ale scriitorului evreu de limbă germană. De orice limbă, se înțelege, ceea ce înseamnă în orice Patrie, de vreme ce este vorba, de fapt, cum spune Kafka, de "chestiunea evreiască sau disperarea în legătură cu ea". Kafka se considera el însuși un produs al imposibilului, pe care l-a recreat continuu, ca poezie, deci ca viață, cu o magică și austeră anga­jare. Cele trei imposibilități kafkiene ar fi: imposibilitatea de a nu scrie, imposibilitatea de a scrie în germa­nă, imposibilitatea de a scrie altfel. Kafka adaugă acestora o a patra, atoatecuprinzătoare imposibilitate, anume "imposibilitatea de a scrie", ceea ce se traducea, în cazul său, cu imposibilitatea de a trăi, imposibili­tatea de "a îndura viața", cum ne re­latează o pagină din jurnalul său din anul 1922: "întreaga mea ființă este orientată spre literatură... în clipa când o abandonez, încetez a exista. Tot ce­ea ce sunt, și nu sunt, este rezultatul acesteia". Puțini au fost cei care și-au avut patria atât de dramatic încastra­tă în scris ca evreul Franz Kafka, scriind în Praga, în germană­­ felul său paradoxal de "a trece de partea lumii" în lupta cu sine însuși. "Nu sunt decât literatură și nu pot și nu vreau să fiu altceva", repetase el adesea. Ar putea părea surprinzător că Franz Kafka nu a menționat și o a cincea imposibilitate,­cea mai kafki­­ană dintre toate: imposibilitatea exi­lului sau imposibilitatea operetei, dacă ar fi să-l cităm pe exilatul ro­mân Emil Cioran, care credea că este mai bine să încerci a scrie într-o limbă străină. Mai sugestiv, am pu­tea-o numi, totuși, "imposibilitatea melcului": imposibilitatea de a con­tinua scrisul în exil, chiar când scrii­torul își ia cu el limba, precum mel­cul își ia cu sine casa. Asemenea situație pare decupată din chiar premiza kafkiană și pre­mergătorul nostru clovnesc K. nu ar fi putut decât să fie atras de o astfel de ipoteză a autodistrugerii. Pentru cobaiul imposibilului, expatrierea nu era doar o variantă extravagantă a înstrăinării. Expatrierea fusese une­ori o somație imediată, urgentă, chiar demonică. "Jegoasă h­otă - așa i-am auzit vorbind despre evrei", ne mărturisește Kafka într-una dintre scrisori. "Eroismul de a persista în același loc, în pofida a toate, este eroismul gândacului, adăugase. Me­tamorfoza poate fi văzută, din acest punct de vedere, ca una dintre cele mai puternice reprezentări literare ale Holocaustului care avea să vină. Kafka a meditat asupra celei de a cincea imposibilități nu doar atunci când visa, în ultimii ani de viață, să se stabilească în Țara Sfântă. "Sunt aici, la întreprinderea de Asigurări Generale, și totuși sper să mă aflu cândva în vreo țară îndepărtată, la fereastra unui birou al plantației de zahăr sau contemplând cimitire is­lamice". Pentru Kafka, salvarea prin autodistrugere păruse, dintotdeauna, un burlesc extrem de atrăgător. "Ceea ce numesc nebunie este ideea că Ti­betul ar fi departe de Viena" - astfel de formulări îi poartă amprenta. "Ci­tesc o carte despre Tibet, la o descri­ere a unei așezări de munte, aproape de granița tibetană, inima mea devi­ne dintr-o dată grea, acest sat pare deznădăjduitor de pustiu, atât de departe de Viena. Ar fi chiar, cu ade­vărat, așa departe?", o întreba pe Milena, întrebându-se pe sine, și ști­ind prea bine că deșertul nu este, de fapt, deloc departe, ci periculos de aproape de Viena, de Praga, de în­treprinderea de Asigurări Generale unde lucra, de casa familiei Kafka, de camera și pupitrul singurătății sa­le. Nici plantațiile de trestie de za­hăr, nici cimitirele islamice, nici Marele Zid Chinezesc al celebrei sa­le scrieri nu erau departe. Nu este necesar să ni-l închipuim pe Kafka în deșertul Orientului Mijlociu sau în China comunistă sau în Brazilia, un­de atât de nekafkianul evreu vienez Stefan Zweig și-a pus capăt zilelor, pentru a autentifica una dintre torsiu­nile cele mai expresive ale secolului care își accelerează acum amețitorul final. Chiar imaginându-l pe Kafka în capitala mondială a exilaților, New York, New­ Yorkul personajului său Karl Rossman, sau doi pași alături, în Newark, "într-o cameră din casa unei bătrâne doamne evreice, pe po­nosita parte de jos din Avon Ave­nue", cum sugera Philip Roth, nu am obține vreun important adaus la ceea ce știm despre situația sa sau a noastră. In nocturna sa încăpere din Praga, exilatul prin excelență fusese deja în aceste și multe alte locuri de­ 49

Next