Munca, octombrie 1969 (Anul 25, nr. 6807-6833)

1969-10-09 / nr. 6814

Pagina a 2-a Noua Casă de cultură a sindicatelor din Suceava se îmbină armonios in ansamblul modern al urbanisticii oraşului Foto : GH. VLAD Stagiunea teatrală s-a deschis dar... UNDE SUNT CLASICII? Cercetând listele de re­pertoriu întocmite de tea­trele noastre pentru stagiu­nea în curs, observăm, în raport cu trecutele stagiuni, cîteva certe îmbunătăţiri, precum şi o tendinţă tot mai pregnant conturată de a se ieşi din monotonia uniformităţii, de a se des­coperi lucrări — fie ele chiar şi vechi — încă ne­­reprezentate, de a se juca în general numai texte dra­matice de o valoare ridi­cată şi, totodată, de o reală atractivitate. Ca urmare, s-a ajuns la repertorii pline de surprize plăcute, la do­vezi de inventivitate în ma­terie de alcătuire a reper­toriului pe care nu le bă­nuiam; s-a ajuns, bunăoară, ca un teatru cum e cel din Bîrlad să anunţe nici mai mult nici mai puţin decît vreo patru premiere pe ţară, dintre care una va fi Tichia cu clopoţei de Luigi Pirandello; s-a ajuns ca la Satu Mare să se înscrie în repertoriu Doamna de Belle Isle a lui Al. Dumas, ba pe deasupra, să se studieze posibilitatea înscrierii în repertoriu a altor titluri inedite; şi, în sfîrşit, la un teatru de prestigiul celui din Timişoara s-a ajuns să se anunţe premiera piesei Regele moare de Eugen Ionescu, aşa cum se anunţă o premieră dintre cele mai obişnuite. Dar, cercetînd listele de repertoriu întocmite pentru stagiunea în curs, mai pu­tem observa şi altceva. Preocuparea pentru piesa actuală (şi în oarecare mă­sură şi de actualitate) nu este însoţită şi de preocu­parea susţinută pentru dra­maturgia clasică română şi străină. Intr-adevăr. Lip­sesc clasicii. Sau chiar dacă nu lipsesc, prezenţa lor nu este dintre cele mai sem­nificative. De exemplu, a­­proape fiecare teatru a pre­văzut în repertoriul pentru stagiunea curentă cîte o piesă de Shakespeare, dar, bineînţeles, nu cu Hamlet, nu cu Romeo şi Julieta, nu cu Furtuna, nu cu una din­tre piesele de rezistenţă din dramaturgia celui mai stră­lucit clasic, ci cu Visul unei nopţi de vară sau cu Co­media erorilor. In schimb, nu au fost prevăzuţi şi ab­sentează în mod cu totul nejustificat din repertorii o serie întreagă de clasici ale căror piese sunt absolut ne­cesare să fie reprezentate, căci fără cunoaşterea lor nu se poate imagina un om cu adevărat instruit, cu ade­vărat cult. Printre ei se numără, de pildă, clasici români ca Alecsandri — prezent în această stagiune doar cu Fîntîna Blanduziei la Teatrul din Sibiu, condus de cîteva luni încoace de omul de cultură care este Dan Nasta, însă de stagiuni întregi absent cu Ovidiu, cu Despot Vodă, precum și cu atîtea din piesele sale scurte — ca Hasdeu, ca Al. Davilla, ca Ion Slavici şi — de ce nu ? — ca I. L. Caragiale, programat încă doar cu prilejuri festive. Absentează din repertorii şi o serie întreagă de dra­maturgi străini, ca bună­oară Schiller — de mulţi ani încoace prezent doar printr-o singură lucrare, Hoţii, pe scena unui teatru­­bucureştean — sau ca Vic­tor Hugo, al cărui Hernani, manifest al unei întregi e­­poci şi al unui curent cu o puternică înm­urire în lite­ratura universală, se joacă din cînd în cînd doar... la operă. Aceste absenţe se resimt acut. In special în rîndurile spectatorilor tineri, ale ele­vilor şi studenţilor, ale celor aflaţi în plin proces de in­struire ca şi ale celor dornici de instruire, adică ale co­­vîrşitoarei majorităţi a spec­tatorilor de teatru, pentru care se întocmeşte şi ar trebui în primul rînd să se întocmească repertoriul! In mişcarea noastră tea­trală clasicii au ocupat în­totdeauna un loc de frunte. De fapt, prin ei s-a intrat în teatru şi cu ajutorul lor a fost stimulată pasiunea pentru teatru. Directorii de odinioară ai teatrelor na­ţionale, un Mihail Sado­­veanu la Iaşi, un Liviu Re­­breanu la Bucureşti sau un Zaharia Birsan la Cluj au dat în acest sens, al susţi­nutei programări a clasi­cilor, un strălucit exemplu. Fără să fi întocmit un „plan“ — şi mai ales unul de „perspectivă“ — ei au reuşit să ofere tinerilor spectatori şi spectatorilor în formare, potrivit unui calcul simplu, al logicii şi al bunului simţ artistic, tot ce este mai reprezentativ şi absolut necesar pentru însuşirea unui minimum de cultură teatrală şi literară din dramaturgia româneas­că şi universală clasică (şi, bineînţeles, şi modernă). Spectator de peste trei de­cenii al Teatrului Naţional din Cluj, semnatarul aces­tor rînduri îşi va aduce în­totdeauna aminte, recunos­cător lui Zaharia Bârsan, Victor Papilian şi altor con­ducători artistici ai scen­e clujene, de faptul că în cei opt ani de liceu a putut să vadă tot ce este mai repre­zentativ în dramaturgia clasică şi modernă, înce­­pînd cu anticii greci, cu Shakespeare, Goethe, Schi­ller, Ibsen, Gorki, şi sfîr­­şind cu Lucian Blaga, cu Ion Luca, sau, cu „moder­nii“ de atunci O’Neill şi Pirandello, prezentaţi în premieră pe ţară. Această tradiţie ar tre­bui, cred, nu numai reluată ci continuată într-o formă şi mai organizată, ţinm­­du-se seama de posibilită­ţile sporite ale teatrelor noastre, de obligaţiile lor faţă de milioanele de elevi şi de studenţi, de specta­tori aflaţi, cum spuneam mai sus, în plin proces de instruire şi dornici de In­struire. Teatrul nu se face pen­tru snobi. Nici pentru cei foarte puţini care „cunosc“ totul şi au „văzut“ totul. Ci pentru cei ce nu ştiu şi nu cunosc încă, pentru cei dor­nici să-şi întregească armo­nios cultura, să cunoască în profunzime lucrurile. Tocmai de aceea clasicii solicită imperios să fie re­­puşi în drepturile cuvenite! ION MANIŢIU OPERA DIN VALONIA Publicul bucureştean a mai avut posibilitatea să asculte pe scena Operei Române cîţiva solişti ai a­­cestui valoros teatru liric. In acest început de toamnă i-a fost dat să ia contact cu întregul său ansamblu, care, venind în turneu în ţara noastră, a prezentat două spectacole reprezen­tative ale repertoriului său şi anume „Lopéra d’Aran“ de Bécaud şi „Romeo şi Julieta“ de Gounod. Spectacolele au fost in­terpretate la un înalt nivel artistic şi au stîrnit — deşi necunoscute la noi — ad­miraţie. Lucrul acesta este cu atît mai meritoriu cu cît teatrul, constituind în­truchiparea unui deziderat mai vechi al populaţiei belgiene de limbă franceză, există doar de trei ani. Gra­ţie existenţei sale, locuito­rii oraşelor Mons, Charle­roi, Namur şi Liége au că­pătat posibilitatea de a as­culta în limba lor maternă muzică de operă, privilegiu ce aparţinuse pînă atunci doar capitalei ţării. In acest scurt răgaz vrednicul său colectiv artistic a reuşit să înjghebeze un repertoriu bogat, cuprinzînd lucrări din epoci şi şcoli variate. „L'opéra d’Aran" a lui Gilbert Bécaud este o operă autentică şi nu — cum ne-am fi putut aştepta — un pretext pentru înşirarea unor melodii de largă ac­cesibilitate. Muzica ei are o construcţie închegată, fi­ind inteligent subordonată dramaturgiei generale. Su­biectul, referindu-se la via­ţa aspră a pescarilor din insula Aran, situată în gol­ful Galway (din dreptul coastei apusene a Irlandei), a impus şi a şi căpătat — datorită talentului lui Be­­caud — o muzică de o sobră dar expresivă simplitate, reflectînd deopotrivă omni­prezenţa mării, admirabil realizată şi pe plan sceno­grafic, şi intransigenţa eroi­lor. Povestea în sine—o dra­goste nefericită între o lo­calnică şi un marinar nau­fragiat — este destul de ba­nală. Muzica, învăluită într-o orchestraţie străluci­toare apelînd la ritmuri persistente şi moduri primi­tive dar, mai ales, la o per­manentă cursivitate melo­dică, vădeşte o constantă bună inspiraţie şi conferă întîmplărilor o măreţie demnă de pana unui So­­focle. Un grup de inimoşi in­terpreţi, printre care rele­văm în mod special pe so­prana Andrée Franţois, dar şi pe mezzo-soprana Mady Urbain şi pe baritonii Ger­main Ghislain şi pe Guy INTERMEZZO Fontagnere, conduşi cu competenţă de dirijorul Robert Bleser, au dat viaţă unor personaje, al căror destin l-am urmărit cu o crescîndă simpatie. Un cu­­vînt de bună apreciere se cuvine deopotrivă pictoru­lui scenograf J. d’Hondt şi regizorului R. Rossius, di­rectorul artistic al teatrului, care au asigurat dramei un cadru adecvat şi o desfăşu­rare firească, ferind-o de intervenţii artificiale sau de rezolvări vetuste. Opera „Romeo şi Julieta“ de Charles Gounod se joacă destul de rar în afara ţări­lor de cultură franceză. Deşi este vorba de o lucra­re cu reale calităţi (compo­zitorul o prefera chiar o­­perei „Faust“, care — după cum se știe — i-a asigurat un succes răsunător ce n-a diminuat pînă în zilele noas­tre) ea n-a reuşit totuşi să iasă din umbră, fiind în mare măsură tributară a­­cesteia din urmă, scrisă cu opt ani înaintea ei. Regă­sim aceeaşi tentă sentimen­tală, lipsită de consistenţă dramatică, aceeaşi diluare a unei tragedii clasice, ace­leaşi arii de virtuozitate rupte de context, ba chiar şi aceleaşi personaje (căro­ra li s-a schimbat doar nu­mele) fără să mai întîlnim aceeaşi pregnanţă melodi­că, pe care un meşteşug cert al scriiturii vocale şi al unei orchestraţii mai e­­voluate şi chiar o unitate de stil mai evidentă n-o poate compensa. Dacă în lucrarea lui Bé­caud remarcasem deja na­turaleţea şi muzicalitatea interpreţilor, de data aceas­ta am admirat într-o şi mai mare măsură înalta ţinută profesională a cîntăreţilor, mari maeştri în susţinerea elegantă a frazei muzicale, în redarea omogenă şi nu­anţată a ansamblurilor vo­cale, în reliefarea a tot ce este mai nobil în substanţa muzicii. Spectacolul pe care l-am vizionat a fost lipsit — datorită unui concurs nefericit de împrejurări, pentru care publicul a avut de altfel toată înţelegerea necesară­­ de contribuţia orchestrei, fiind necesar să se apeleze în locul ei la serviciile unui corepeti­tor. Dacă la început acom­paniamentul pianului părea un handicap de neînlătu­rat, el a încetat pe parcurs cu desăvîrşire­a mai nedumeri­t interpreţii belgieni au reuşit să cuce­rească cu arta lor fascinan­tă pe toţi spectatorii din sală, să stîrnească ovaţii fără de sfîrşit. Este vorba de Andrée Esposito, o so­prană cu mari resurse vo­cale şi psihice, de tenorul Alain Vanzo, un poet al muzicii, de baritonii Ger­main Ghislain şi Jean van Gorp, generoşi şi decişi tot­odată în arta lor, ca şi de ceilalţi interpreţi, al căror nume nu-l mai menţionăm din lipsă de spaţiu. Sub conducerea dirijorului Ro­ger Rossel, ei au realizat o execuţie muzicală greu de uitat de către cei ce au a­­vut şansa să asiste la des­făşurarea ei. NESTOR GHEORGHIU MUNKA N­ A­T (Urmare din pag. 1-a­ Lacului, profesorul de­­ geografie Gheorghe Ili­escu de fel din părţile Bărăganului şi sofia sa, Anete Iliescu, profesoară de biologie, predau in acelaşi sat de aproape 15 ani. De mai bine de 10 ani s-au stabilit In co­muna Morăreşti, Ion Muşat, profesor de limba română, şi soţia sa, Ioa­na Muşat care este În­văţătoare. „Acum 15 ani cînd am absolvit Facultatea de­­ biologie, spunea profe­sorul Ion Sorescu am fost repartizat aici, la Cotmeana, o localitate care nici pe departe nu poate fi asemuită, nici ca aşezare şi nici ca pei­saj, cu satul meu de pe rîul Doamnei. Dar trep­tat, împreună cu soţia care este şi ea profesoa­ră, m-am acomodat, oa­menii din sat s-au apro­piat cu grijă de noi şi astăzi nici nu mă gindesc că aş putea să o duc mai bine în altă parte". Consemnînd a­ceste cu­vinte mă gîndeam, nu fără amărăciune,­­ la o situaţie cu totul anacro­nică. Din cele cinci pos­turi de profesori de lim­ba engleză, declarate va­cante la începutul anu­lui şcolar curent în mu­nicipiul Piteşti, numai două au fost ocupate de cei care au fost reparti­zaţi la absolvirea facul­tăţii . Unde au dispărut ceilalţi trei profesori ? S-au încadrat în alte lo­calităţi Sau, de dragul de a nu pleca din Bucu­reşti, preferă să înde­plinească munci in afara specialităţii lor ? Mihae­­la Tudor de exemplu care era­ repartizată la Liceul de fete, nu a trecut nici cel puţin o singură zi pe la şcoală. Colega ei de facultate, Hélène Solo­mon, s-a prezentet ce-i drept la deschiderea cursurilor, dar nu a vrut să primească catedra de la Școala generală nr. 3. A solicitat postul Miha­­elei. După ce i s-a satis­făcut dorinţe­ n-a stat la postul solicitat decât... două zile. Apoi „a ple­cat“ la Bucureşti de un­de nu s-a mai înapoiat nici pînă in ziua de azi. Exemplele amintite nu sunt, din păcate, unice. Pînă la­ ora actuală, un număr de 10 profesori, tineri absolvenţi nu s-au prezentat la posturi, lo­curile lor fiind suplini­te de cadre necalificate. Doru Braşoveanu, profe­sor de muzică, a fost repartizat la Liceul din Corbeni, dar nu s-a pre­zentat. Stelian Crăciun s-a pregătit ani de-a rin­­dul pentru a deveni pro­fesor de defectologie. Dar la absolvire, in loc să se prezinte la Şcoala specială-cămin din Trc­­veni, in specialitatea pen­tru care s-a pregătit, a dat bir cu fugiţii. La­ fel ca el au procedat şi Ni­­coleta Martin, profesoa­ră de biologie-agricultu­­ră, repartizată la Ciomă­­geşti, Admion Dumitra­­che, profesor de desen repartizat la Liceul nr. 1 din Piteşti, Aurora Fili­­mon, profesoa­ră de lim­ba engleză repartizată la Liceul „Dinicu Goles­­cu" din Cîmpulung Mus­cel, Ninica Iordăchescu, profesoară de fizico-chi­­mice repartizată la Cocu. Neprezentîndu-se la pos­turi, acești tineri uită că pentru instruirea lor statul a făcut eforturi importante, că prin ati­tudinea ce o ma­nifestă lipsesc de un sprijin ca­lificat sute şi sute de cadre dornice de in­struire. Un exemplu tipic de lipsă totală de afecţiune­­pentru meseria aleasă ni-l oferă Dan şi Rodica Brătulescu (soţ şi soţie). Absolvind Facultatea de ştiinţe naturale din ca­drul Institutului pedago­gic din Piteşti nici unul nu s-a prezentat la pos­turi, (Rodica a fost re­partizată la Oboga în Olt şi Dan la Cocora in Ialomiţa, cred că aici este şi vina celor care fac repartiţiile) şi stau acasă la Leordeni, lu­­crînd cu ziua la sortarea fructelor la centrul de achiziţii din comună. Iată aşadar, oa­meni în care statul a investit însemnate valori mate­riale şi spirituale, şi din vina lor sau a altora preferă să facă o muncă necalificată ignorînd prin atitu­dinea lor pe cei din jur, şi, mai cu seamă, înşe­­lînd încrederea, afecţiu­­unea celor care l-au edu­cat, le-au îndrumat paşii in viaţă... Joi 9 octombrie 1969 Profesia aleasă — dragoste pe viață (Urmare din pag. l­ a­­lergătură, din sondă în son­dă, seara cădea frînt de o­­boseală. Nu-i mai trebuia nimic. Nici mîncare, nici spectacol. Simțea doar nevoia să facă o baie , o baie caldă ; să gonească frigul, umezeala. Dar se lip­sea să se ducă pînă la ba­ia de la „grup". Schela nu-i putuse oferi imediat un a­­partament, ci doar o came­ră „în colonie". „Pentru început, cine și de unde să-fi dea palate ? Că vrei, orice om vrea — dar nu pofi face din asta o condiție a integrării tale, ceva care să te absoarbă cu totul, să te distragă de la profesie, de la îndatoriri. Mi-aduc aminte că, pe a­­tunci, eram aşa de„prins" cu munca, îneît... Tocmai înce­puse la noi, în Boldeşti, a­­plicarea sistemului de ex* tracfie cu două pochere. Mi se părea fantastic. învăţa­sem, teoretic, la institut, des­pre aşa ceva, dar practic era pentru prima oară apli­cat sistemul la noi în fără. Fusesem convins că nici un institut nu te poate trans­forma într-un atotştiutor dar, repet, eram, şi să nu credeți că am vocație de moralist, uluit de cît de multe te învață contactul ne­mijlocit cu producția. Totul este ca să vrei să înveți ! Toate celelalte se rezolvă cu vremea..." Nu știu de ce, dar mi s-a părut că această parte de monolog este un fel de con­tinuare la niște discuții la care nu luasem parte. Cînd i-am spus, m-a privit con­trariat. „Poate... A lucrat la­­ noi un inginer tînăr, Andrei Tu­dose. Cum a venit, prima grijă i-a fost salariul, casa... L-am primit și noi cum am putut. Oho, incomparabil mai bine de cum am fost primit eu ! Dar nu, lui nu i-a convenit. „Tn altă parte cîştig mai bine și îmi dă și..." ..Staî, măi frafioare, că și la noi — ei sigur, nu cît ai bate din palme—i s-a zis—dar în cel mai scurt timp vei a­­vea și o casă să-fi convină, vei dobîndi și o categorie de salarizare mai mare. Vrei totul dintr-odată, ş-apoi, să ne fie cu iertare, dar pînă a­­cum, in schelă, concret la muncă, nu fi s-a simfit pre­­zența". Parcă i-am fi vorbit Intr-o limbă păsărească. Ba chiar s-a simțit „jignit" ; vezi, dom’le, cum să i se ceară lui să facă dovada priceperii ? ! Mai întîi să i se dea ! Dar la noi nu mer­ge aşa. Şi cred că nici alt­unde. A plecat. Personal, nu-mi pare rău. Cine renun­ţă atît de uşor la munca lui nu este un om dăruit mese­riei. Este un... nu ştiu cum să-i zic. A cam trecut vre­mea „salariaţilor !" cu unică preocupare „ziua de sala­riu". Vedeţi, uneori îţi vine greu să înţelegi asta, dar trebuie. Undeva, într-un manual de economie politi­că, ideea o găsiţi mai lim­pede exprimată ca lege a vieţii noastre socialiste : de la fiecare după capacitatea sa, fiecăruia după munca sa. Socialismul nu face ni­mănui pomeni !" Tonul monologului deve­nise grav. Se vedea că Va­sile Ardeleanu nu repetă o „lecţie", ci spune drept, des­chis, ceea ce l-a învăţat viaţa. „...Aşadar, cum vă spu­neam, au trecut nouă ani de cînd lucrez în schela Bol­deşti. Am avut şi succese şi, se mai întîmplă, insuccese. Aş fi putut să fac mai mult ? Poate. Mi s-a propus să fiu promovat consilier într-un organism economic superior. Să nu credeţi că sînt un în­căpăţînat — dar nu am vrut să plec din schelă. Aş socoti acest lucru, înlăuntrul meu, ca o trădare. Nu sînt un sentimental, dar e ca şi cum mi-aş părăsi dragostea. Zîmbiţi ? ! Ziceţi : ce nume ciudate mai are şi dragos­tea asta a lui Ardeleanu : injecţii cu apă în strat, combaterea viiturilor de ni­sip etc, etc. Pai da, astea îţi ţin mereu trează dragostea — lucrurile noi pe care le înveţi în meserie. Contactul nemijlocit cu producţia îţi lărgeşte necontenit univer­sul profesional, te face să devii nu un „profesionist bucher" al meseriei, ci un creator, un om al hotărîri­­lor îndrăzneţe. Şi asta cred că este esenţialul ca să te simţi realizat. Nu sînt la vîrsta sentinţelor morale, dar ştiu că de tot ceea ce simt eu despre meserie — şi cred că nu greşesc — se vor con­vinge, cu timpul, şi foştii mei colegi de muncă — Va­­leriu Marinescu sau Andrei Tudose. — ingineri care au plecat din schela noastră atunci cînd au dat niţeluş de greu..." Monologul ar fi putut să continue încă. Un om îşi po­vestea, fragmentat, viaţa. O viaţă de muncă, cu bucurii dobîndite prin muncă. O viaţă care l-a impus însă stimei şi preţuirii colectivu­lui schelei, ridicîndu-l pînă la înalta cinste de a fi ales deputat în Marea Adunare Naţională. Ce alte elemente ar trebui ca să ilustreze mai complex realizarea pro­fesională şi socială a ingi­nerului Vasile Ardeleanu ? Taraful Casei de cultură din orașul Rimnicu Vîlcea, una din formațiile de amatori frun­tașe pe județ. 77CONSTANTIN VODĂ BRÂNCOVEANU Lucrarea asupra căreia ne-am oţinut atenţia aduce un suflu nou în literatura noastră istorică. Ea îm­bină în mod remarcabil exigenţa ştiinţifică cu na­rarea plăcută, captivantă a celor mai semnificative fapte şi întîmplări din zbuciumata viaţă a celui ce a stat mai bine de un sfert de veac în fruntea Ţării Româneşti într-o pe­rioadă de mari frămîntări, ale căror implicaţii au de­păşit cu mult fruntariile ţării, făcînd din domnito­rul român, datorită inten­sei sale activităţi, o per­sonalitate marcantă a sud­­estului Europei. Cartea este comparti­mentată în zece capitole, fiecare cu un profil bine definit. După evocarea cri­tică­­ a istoriografiei pro­blemei cercetate, autorii Ştefan Ionescu şi Panait I. Panait, prezintă istoria Ţării Româneşti în contex­tul politicii europene din ultimele decenii ale seco­lului al XVII-lea şi în­deosebi în timpul domniei lui Şerban Vodă Cantacu­­zino, predecesorul lui Con­stantin Brîncoveanu. Pen­tru a facilita înţelegerea marilor realizări ale­ epocii brîncoveneşti s-a întocmit un amplu capitol consa­crat dezvoltării economice a Ţării Româneşti în peri­oada anilor 1688—1714. Importantele transformări înregistrate în agricultură, meşteşuguri, în politica fiscală, în viaţa comercială internă şi externă, consti­tuie, după părerea autori­lor, baza revirimentului cultural şi diplomatic pe care Ţara­ Românească îl înregistrează în acei ani, mai puternic ca oricînd în întreaga istorie feudală românească. Acest capitol cît şi cel consacrat renaş­terii culturale şi artistice, şi el de o largă tratare, apar ca doi pivoţi care susţin edificiul întregii lu­crări. O însemnată parte a lu­crării este consacrată as­pectelor vieţii politice. Astfel, începînd cu capito­lul al IV-lea şi sfîrşind cu capitolul VIII, găsim nu­meroase date referitoare la copilăria, tinereţea, domnia şi tragicul sfîrşit al lui Constantin Brînco­veanu, toate brodate firesc pe fundalul evenimentelor caracteristice perioadei cercetate. Sunt de fapt ca­pitolele cele mai antrenan­te în care exprimarea li­terară se împleteşte în mod armonios cu rigurozi­tatea informaţiei ştiinţifi­ce, folosindu-se în acelaşi timp — pentru plasticizare expresii din cronicile vre­mii, fără însă, a se abuza de ele. Această izbutită mono­grafie se încheie cu un capitol în care Ştefan Io­nescu şi Panait I. Panait încearcă să fixeze locul voievodului muntean în istoria românilor şi în is­toria universală. Un bogat şi valoros in­dice, o ilustraţie adecvată şi judicios selectată, un re­zumat în limba franceză completează sumarul aces­tei interesante monografii. Prof. GELCU MARSUTOVICI *) Ionescu Ştefan, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brîncoveanu Viaţa Dom­nia Epoca. Editura Ştiinţifi­că, Bucureşti, 1969, 464 pa­gini. ii Salutare şefule, mă angajez la Argestru! Îmi pare f. f. rău că trebuie să vă dau o asemenea veste tocmai acum, după terminarea concediului, pe care l-am petrecut bine, mersi, la Vatra Dornei, dar n-am încotro. Sunt în joc interese majore, de care depinde în proporţie de 101 la sută fericirea personală, ca să nu zic realizarea mea deplină ca fiinţă de pe Werra. Aşa că, rogu-te, dragă şefule, consideră această corespondenţă şi drept cerere de demisie necondiţionată. De azi încolo — ba ce zic eu, cred că de mîine fiindcă n-am primit încă de­cizia — mă angajez la depozitul din Argestru al Întreprinderii forestiere Broşteni, înţeleg eu că doreşti să afli şi niscai explicaţii în legătură cu această dragoste subită pentru o înde­letnicire de forestier. Pînă ce nu cem decizia la mină pentru noua slujbă, îmi vine greu­ să destăi­nui, fie şi dumitale, amănunte. Ştii, s-ar putea să afle cineva de la Ministerul Industriei Lemnului... Aşa că mă înţelegi!.. Totuşi, contez pe discreţia dumitale, şi am să-ţi dau cîteva detalii. Că, ştii, o bucurie n-o savurezi deplin decît în compania cuiva. Cred însă că ne-am înţeles. Mucles! ...Cum iţi spuneam, mi-am petrecut concediul la Vatra Dornei. Intr-una din zile, ce-mi zic e­­a să fac eu cunoştinţa mai din aproape cu împrejurimile staţiunii. Şi o pornesc in amonte pe Bistriţa, către Iacobeni. Nu merg decît 2 sau 3 km şi la Argestru un ca­rtier al oraşului, dau peste un depozit de buşteni. Ceva prozaic — ai să zici d-ta. Aşi! Deloc Bistriţa curge la un pas, linia ferată şi şoseaua alături, munţii cuprinşi de melancolia toamnei Ca-n poveste. Dar stai, că nu despre asta e vorba Frumos e şi la Vatra Dornei, şi-n alte părţi, dar la Argestru-i raiul pe pămînt. Mă opresc aşadar, la depozitul de buşteni. De­pozit, verbii vine, pentru că de fapt e cam gol. Din cină în cînd intra cite o autoremorcă ce transpor­ta buştenii tocmai de la întreprinderea mamă (a depozitului) din Broşteni. Atunci intrau în acţiune şi zecii de salariaţi de aici. Doi autentifică intrarea autovehiculului în depozit, 7 primesc buştenii, 2 sor­tează, 7 măsoară, cîţiva întocmesc facturi de expedi­ţie, alţi cîţiva calculează. Ce mai, vorba ăluia cu sapa şi cu mapa. Alci doi încarcă, doi descarcă, 10—15 strigă hei-rup ! Pe loc m-a cucerit şi pe mine elanul aceste­ ne­maipomenit de muncă şi unde mă pomenesc stri­gând ,,hei-rup­­“ cit mci ţinea gura. Cam o... gură de ajutor celor de la descărcat din remorcă, şi cele care încărcau nn vagoane... Ce mai ! Îmi găsisem vocaţia. Şeful de­ depozit, Dumitru Pavel, mă obser­vă şi imediat îmi propune : — Gata .­ Te angajăm. Ești de-ai noştri. Mi-am dat eu seama. Numai că deocamdată, nu o să-ţi putem da decît 5,37 lei pe oră. N-ai vechime. După o lună, mai vedem noi.. Am simţit că mi-a pus cel de sus mina in cap Totuși, neîncrezător, caut să-l ispitesc pe nea Pavel. Zic, dar cei de la „if“ vor fi de acord 3... — Nu te-ndoi de asta nici o clipă. Proporţia per­sonalului T.A. şi auxiliar din depozit, faţă de cel productiv nu-i deocamdată decit V3. Pină vom a­junge la egalitate... Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Şi după cite am aflat eu, dragă ex-ş­efule (pentru mine, fireşte), locşoare de acestea la T.A. sau auxiliari mai sint şi în a­lte I. F-uri. Eu însă rămin la Argestru să-mi­ fac vechime, după cum zicea şi nea Pavel săracul, că altfel, nu-mi poate sălta simbria. Şi, vor­ba unuia de aici, doar n-a venit omul să muncească ci să ciştige şi el un bon. Deci, cam asta-i şefule. Îmi pare rău adică bine, dar rămin la depozitul din Argestru. T. A. Auxiliari M. ŢÎNŢAR Pentru conformitate

Next