Munca, octombrie 1969 (Anul 25, nr. 6807-6833)
1969-10-09 / nr. 6814
Pagina a 2-a Noua Casă de cultură a sindicatelor din Suceava se îmbină armonios in ansamblul modern al urbanisticii oraşului Foto : GH. VLAD Stagiunea teatrală s-a deschis dar... UNDE SUNT CLASICII? Cercetând listele de repertoriu întocmite de teatrele noastre pentru stagiunea în curs, observăm, în raport cu trecutele stagiuni, cîteva certe îmbunătăţiri, precum şi o tendinţă tot mai pregnant conturată de a se ieşi din monotonia uniformităţii, de a se descoperi lucrări — fie ele chiar şi vechi — încă nereprezentate, de a se juca în general numai texte dramatice de o valoare ridicată şi, totodată, de o reală atractivitate. Ca urmare, s-a ajuns la repertorii pline de surprize plăcute, la dovezi de inventivitate în materie de alcătuire a repertoriului pe care nu le bănuiam; s-a ajuns, bunăoară, ca un teatru cum e cel din Bîrlad să anunţe nici mai mult nici mai puţin decît vreo patru premiere pe ţară, dintre care una va fi Tichia cu clopoţei de Luigi Pirandello; s-a ajuns ca la Satu Mare să se înscrie în repertoriu Doamna de Belle Isle a lui Al. Dumas, ba pe deasupra, să se studieze posibilitatea înscrierii în repertoriu a altor titluri inedite; şi, în sfîrşit, la un teatru de prestigiul celui din Timişoara s-a ajuns să se anunţe premiera piesei Regele moare de Eugen Ionescu, aşa cum se anunţă o premieră dintre cele mai obişnuite. Dar, cercetînd listele de repertoriu întocmite pentru stagiunea în curs, mai putem observa şi altceva. Preocuparea pentru piesa actuală (şi în oarecare măsură şi de actualitate) nu este însoţită şi de preocuparea susţinută pentru dramaturgia clasică română şi străină. Intr-adevăr. Lipsesc clasicii. Sau chiar dacă nu lipsesc, prezenţa lor nu este dintre cele mai semnificative. De exemplu, aproape fiecare teatru a prevăzut în repertoriul pentru stagiunea curentă cîte o piesă de Shakespeare, dar, bineînţeles, nu cu Hamlet, nu cu Romeo şi Julieta, nu cu Furtuna, nu cu una dintre piesele de rezistenţă din dramaturgia celui mai strălucit clasic, ci cu Visul unei nopţi de vară sau cu Comedia erorilor. In schimb, nu au fost prevăzuţi şi absentează în mod cu totul nejustificat din repertorii o serie întreagă de clasici ale căror piese sunt absolut necesare să fie reprezentate, căci fără cunoaşterea lor nu se poate imagina un om cu adevărat instruit, cu adevărat cult. Printre ei se numără, de pildă, clasici români ca Alecsandri — prezent în această stagiune doar cu Fîntîna Blanduziei la Teatrul din Sibiu, condus de cîteva luni încoace de omul de cultură care este Dan Nasta, însă de stagiuni întregi absent cu Ovidiu, cu Despot Vodă, precum și cu atîtea din piesele sale scurte — ca Hasdeu, ca Al. Davilla, ca Ion Slavici şi — de ce nu ? — ca I. L. Caragiale, programat încă doar cu prilejuri festive. Absentează din repertorii şi o serie întreagă de dramaturgi străini, ca bunăoară Schiller — de mulţi ani încoace prezent doar printr-o singură lucrare, Hoţii, pe scena unui teatrubucureştean — sau ca Victor Hugo, al cărui Hernani, manifest al unei întregi epoci şi al unui curent cu o puternică înmurire în literatura universală, se joacă din cînd în cînd doar... la operă. Aceste absenţe se resimt acut. In special în rîndurile spectatorilor tineri, ale elevilor şi studenţilor, ale celor aflaţi în plin proces de instruire ca şi ale celor dornici de instruire, adică ale covîrşitoarei majorităţi a spectatorilor de teatru, pentru care se întocmeşte şi ar trebui în primul rînd să se întocmească repertoriul! In mişcarea noastră teatrală clasicii au ocupat întotdeauna un loc de frunte. De fapt, prin ei s-a intrat în teatru şi cu ajutorul lor a fost stimulată pasiunea pentru teatru. Directorii de odinioară ai teatrelor naţionale, un Mihail Sadoveanu la Iaşi, un Liviu Rebreanu la Bucureşti sau un Zaharia Birsan la Cluj au dat în acest sens, al susţinutei programări a clasicilor, un strălucit exemplu. Fără să fi întocmit un „plan“ — şi mai ales unul de „perspectivă“ — ei au reuşit să ofere tinerilor spectatori şi spectatorilor în formare, potrivit unui calcul simplu, al logicii şi al bunului simţ artistic, tot ce este mai reprezentativ şi absolut necesar pentru însuşirea unui minimum de cultură teatrală şi literară din dramaturgia românească şi universală clasică (şi, bineînţeles, şi modernă). Spectator de peste trei decenii al Teatrului Naţional din Cluj, semnatarul acestor rînduri îşi va aduce întotdeauna aminte, recunoscător lui Zaharia Bârsan, Victor Papilian şi altor conducători artistici ai scene clujene, de faptul că în cei opt ani de liceu a putut să vadă tot ce este mai reprezentativ în dramaturgia clasică şi modernă, începînd cu anticii greci, cu Shakespeare, Goethe, Schiller, Ibsen, Gorki, şi sfîrşind cu Lucian Blaga, cu Ion Luca, sau, cu „modernii“ de atunci O’Neill şi Pirandello, prezentaţi în premieră pe ţară. Această tradiţie ar trebui, cred, nu numai reluată ci continuată într-o formă şi mai organizată, ţinmdu-se seama de posibilităţile sporite ale teatrelor noastre, de obligaţiile lor faţă de milioanele de elevi şi de studenţi, de spectatori aflaţi, cum spuneam mai sus, în plin proces de instruire şi dornici de Instruire. Teatrul nu se face pentru snobi. Nici pentru cei foarte puţini care „cunosc“ totul şi au „văzut“ totul. Ci pentru cei ce nu ştiu şi nu cunosc încă, pentru cei dornici să-şi întregească armonios cultura, să cunoască în profunzime lucrurile. Tocmai de aceea clasicii solicită imperios să fie repuşi în drepturile cuvenite! ION MANIŢIU OPERA DIN VALONIA Publicul bucureştean a mai avut posibilitatea să asculte pe scena Operei Române cîţiva solişti ai acestui valoros teatru liric. In acest început de toamnă i-a fost dat să ia contact cu întregul său ansamblu, care, venind în turneu în ţara noastră, a prezentat două spectacole reprezentative ale repertoriului său şi anume „Lopéra d’Aran“ de Bécaud şi „Romeo şi Julieta“ de Gounod. Spectacolele au fost interpretate la un înalt nivel artistic şi au stîrnit — deşi necunoscute la noi — admiraţie. Lucrul acesta este cu atît mai meritoriu cu cît teatrul, constituind întruchiparea unui deziderat mai vechi al populaţiei belgiene de limbă franceză, există doar de trei ani. Graţie existenţei sale, locuitorii oraşelor Mons, Charleroi, Namur şi Liége au căpătat posibilitatea de a asculta în limba lor maternă muzică de operă, privilegiu ce aparţinuse pînă atunci doar capitalei ţării. In acest scurt răgaz vrednicul său colectiv artistic a reuşit să înjghebeze un repertoriu bogat, cuprinzînd lucrări din epoci şi şcoli variate. „L'opéra d’Aran" a lui Gilbert Bécaud este o operă autentică şi nu — cum ne-am fi putut aştepta — un pretext pentru înşirarea unor melodii de largă accesibilitate. Muzica ei are o construcţie închegată, fiind inteligent subordonată dramaturgiei generale. Subiectul, referindu-se la viaţa aspră a pescarilor din insula Aran, situată în golful Galway (din dreptul coastei apusene a Irlandei), a impus şi a şi căpătat — datorită talentului lui Becaud — o muzică de o sobră dar expresivă simplitate, reflectînd deopotrivă omniprezenţa mării, admirabil realizată şi pe plan scenografic, şi intransigenţa eroilor. Povestea în sine—o dragoste nefericită între o localnică şi un marinar naufragiat — este destul de banală. Muzica, învăluită într-o orchestraţie strălucitoare apelînd la ritmuri persistente şi moduri primitive dar, mai ales, la o permanentă cursivitate melodică, vădeşte o constantă bună inspiraţie şi conferă întîmplărilor o măreţie demnă de pana unui Sofocle. Un grup de inimoşi interpreţi, printre care relevăm în mod special pe soprana Andrée Franţois, dar şi pe mezzo-soprana Mady Urbain şi pe baritonii Germain Ghislain şi pe Guy INTERMEZZO Fontagnere, conduşi cu competenţă de dirijorul Robert Bleser, au dat viaţă unor personaje, al căror destin l-am urmărit cu o crescîndă simpatie. Un cuvînt de bună apreciere se cuvine deopotrivă pictorului scenograf J. d’Hondt şi regizorului R. Rossius, directorul artistic al teatrului, care au asigurat dramei un cadru adecvat şi o desfăşurare firească, ferind-o de intervenţii artificiale sau de rezolvări vetuste. Opera „Romeo şi Julieta“ de Charles Gounod se joacă destul de rar în afara ţărilor de cultură franceză. Deşi este vorba de o lucrare cu reale calităţi (compozitorul o prefera chiar operei „Faust“, care — după cum se știe — i-a asigurat un succes răsunător ce n-a diminuat pînă în zilele noastre) ea n-a reuşit totuşi să iasă din umbră, fiind în mare măsură tributară acesteia din urmă, scrisă cu opt ani înaintea ei. Regăsim aceeaşi tentă sentimentală, lipsită de consistenţă dramatică, aceeaşi diluare a unei tragedii clasice, aceleaşi arii de virtuozitate rupte de context, ba chiar şi aceleaşi personaje (cărora li s-a schimbat doar numele) fără să mai întîlnim aceeaşi pregnanţă melodică, pe care un meşteşug cert al scriiturii vocale şi al unei orchestraţii mai evoluate şi chiar o unitate de stil mai evidentă n-o poate compensa. Dacă în lucrarea lui Bécaud remarcasem deja naturaleţea şi muzicalitatea interpreţilor, de data aceasta am admirat într-o şi mai mare măsură înalta ţinută profesională a cîntăreţilor, mari maeştri în susţinerea elegantă a frazei muzicale, în redarea omogenă şi nuanţată a ansamblurilor vocale, în reliefarea a tot ce este mai nobil în substanţa muzicii. Spectacolul pe care l-am vizionat a fost lipsit — datorită unui concurs nefericit de împrejurări, pentru care publicul a avut de altfel toată înţelegerea necesară de contribuţia orchestrei, fiind necesar să se apeleze în locul ei la serviciile unui corepetitor. Dacă la început acompaniamentul pianului părea un handicap de neînlăturat, el a încetat pe parcurs cu desăvîrşirea mai nedumerit interpreţii belgieni au reuşit să cucerească cu arta lor fascinantă pe toţi spectatorii din sală, să stîrnească ovaţii fără de sfîrşit. Este vorba de Andrée Esposito, o soprană cu mari resurse vocale şi psihice, de tenorul Alain Vanzo, un poet al muzicii, de baritonii Germain Ghislain şi Jean van Gorp, generoşi şi decişi totodată în arta lor, ca şi de ceilalţi interpreţi, al căror nume nu-l mai menţionăm din lipsă de spaţiu. Sub conducerea dirijorului Roger Rossel, ei au realizat o execuţie muzicală greu de uitat de către cei ce au avut şansa să asiste la desfăşurarea ei. NESTOR GHEORGHIU MUNKA N AT (Urmare din pag. 1-a Lacului, profesorul de geografie Gheorghe Iliescu de fel din părţile Bărăganului şi sofia sa, Anete Iliescu, profesoară de biologie, predau in acelaşi sat de aproape 15 ani. De mai bine de 10 ani s-au stabilit In comuna Morăreşti, Ion Muşat, profesor de limba română, şi soţia sa, Ioana Muşat care este Învăţătoare. „Acum 15 ani cînd am absolvit Facultatea de biologie, spunea profesorul Ion Sorescu am fost repartizat aici, la Cotmeana, o localitate care nici pe departe nu poate fi asemuită, nici ca aşezare şi nici ca peisaj, cu satul meu de pe rîul Doamnei. Dar treptat, împreună cu soţia care este şi ea profesoară, m-am acomodat, oamenii din sat s-au apropiat cu grijă de noi şi astăzi nici nu mă gindesc că aş putea să o duc mai bine în altă parte". Consemnînd aceste cuvinte mă gîndeam, nu fără amărăciune, la o situaţie cu totul anacronică. Din cele cinci posturi de profesori de limba engleză, declarate vacante la începutul anului şcolar curent în municipiul Piteşti, numai două au fost ocupate de cei care au fost repartizaţi la absolvirea facultăţii . Unde au dispărut ceilalţi trei profesori ? S-au încadrat în alte localităţi Sau, de dragul de a nu pleca din Bucureşti, preferă să îndeplinească munci in afara specialităţii lor ? Mihaela Tudor de exemplu care era repartizată la Liceul de fete, nu a trecut nici cel puţin o singură zi pe la şcoală. Colega ei de facultate, Hélène Solomon, s-a prezentet ce-i drept la deschiderea cursurilor, dar nu a vrut să primească catedra de la Școala generală nr. 3. A solicitat postul Mihaelei. După ce i s-a satisfăcut dorinţe n-a stat la postul solicitat decât... două zile. Apoi „a plecat“ la Bucureşti de unde nu s-a mai înapoiat nici pînă in ziua de azi. Exemplele amintite nu sunt, din păcate, unice. Pînă la ora actuală, un număr de 10 profesori, tineri absolvenţi nu s-au prezentat la posturi, locurile lor fiind suplinite de cadre necalificate. Doru Braşoveanu, profesor de muzică, a fost repartizat la Liceul din Corbeni, dar nu s-a prezentat. Stelian Crăciun s-a pregătit ani de-a rindul pentru a deveni profesor de defectologie. Dar la absolvire, in loc să se prezinte la Şcoala specială-cămin din Trcveni, in specialitatea pentru care s-a pregătit, a dat bir cu fugiţii. La fel ca el au procedat şi Nicoleta Martin, profesoară de biologie-agricultură, repartizată la Ciomăgeşti, Admion Dumitrache, profesor de desen repartizat la Liceul nr. 1 din Piteşti, Aurora Filimon, profesoară de limba engleză repartizată la Liceul „Dinicu Golescu" din Cîmpulung Muscel, Ninica Iordăchescu, profesoară de fizico-chimice repartizată la Cocu. Neprezentîndu-se la posturi, acești tineri uită că pentru instruirea lor statul a făcut eforturi importante, că prin atitudinea ce o manifestă lipsesc de un sprijin calificat sute şi sute de cadre dornice de instruire. Un exemplu tipic de lipsă totală de afecţiunepentru meseria aleasă ni-l oferă Dan şi Rodica Brătulescu (soţ şi soţie). Absolvind Facultatea de ştiinţe naturale din cadrul Institutului pedagogic din Piteşti nici unul nu s-a prezentat la posturi, (Rodica a fost repartizată la Oboga în Olt şi Dan la Cocora in Ialomiţa, cred că aici este şi vina celor care fac repartiţiile) şi stau acasă la Leordeni, lucrînd cu ziua la sortarea fructelor la centrul de achiziţii din comună. Iată aşadar, oameni în care statul a investit însemnate valori materiale şi spirituale, şi din vina lor sau a altora preferă să facă o muncă necalificată ignorînd prin atitudinea lor pe cei din jur, şi, mai cu seamă, înşelînd încrederea, afecţiuunea celor care l-au educat, le-au îndrumat paşii in viaţă... Joi 9 octombrie 1969 Profesia aleasă — dragoste pe viață (Urmare din pag. l alergătură, din sondă în sondă, seara cădea frînt de oboseală. Nu-i mai trebuia nimic. Nici mîncare, nici spectacol. Simțea doar nevoia să facă o baie , o baie caldă ; să gonească frigul, umezeala. Dar se lipsea să se ducă pînă la baia de la „grup". Schela nu-i putuse oferi imediat un apartament, ci doar o cameră „în colonie". „Pentru început, cine și de unde să-fi dea palate ? Că vrei, orice om vrea — dar nu pofi face din asta o condiție a integrării tale, ceva care să te absoarbă cu totul, să te distragă de la profesie, de la îndatoriri. Mi-aduc aminte că, pe atunci, eram aşa de„prins" cu munca, îneît... Tocmai începuse la noi, în Boldeşti, aplicarea sistemului de ex* tracfie cu două pochere. Mi se părea fantastic. învăţasem, teoretic, la institut, despre aşa ceva, dar practic era pentru prima oară aplicat sistemul la noi în fără. Fusesem convins că nici un institut nu te poate transforma într-un atotştiutor dar, repet, eram, şi să nu credeți că am vocație de moralist, uluit de cît de multe te învață contactul nemijlocit cu producția. Totul este ca să vrei să înveți ! Toate celelalte se rezolvă cu vremea..." Nu știu de ce, dar mi s-a părut că această parte de monolog este un fel de continuare la niște discuții la care nu luasem parte. Cînd i-am spus, m-a privit contrariat. „Poate... A lucrat la noi un inginer tînăr, Andrei Tudose. Cum a venit, prima grijă i-a fost salariul, casa... L-am primit și noi cum am putut. Oho, incomparabil mai bine de cum am fost primit eu ! Dar nu, lui nu i-a convenit. „Tn altă parte cîştig mai bine și îmi dă și..." ..Staî, măi frafioare, că și la noi — ei sigur, nu cît ai bate din palme—i s-a zis—dar în cel mai scurt timp vei avea și o casă să-fi convină, vei dobîndi și o categorie de salarizare mai mare. Vrei totul dintr-odată, ş-apoi, să ne fie cu iertare, dar pînă acum, in schelă, concret la muncă, nu fi s-a simfit prezența". Parcă i-am fi vorbit Intr-o limbă păsărească. Ba chiar s-a simțit „jignit" ; vezi, dom’le, cum să i se ceară lui să facă dovada priceperii ? ! Mai întîi să i se dea ! Dar la noi nu merge aşa. Şi cred că nici altunde. A plecat. Personal, nu-mi pare rău. Cine renunţă atît de uşor la munca lui nu este un om dăruit meseriei. Este un... nu ştiu cum să-i zic. A cam trecut vremea „salariaţilor !" cu unică preocupare „ziua de salariu". Vedeţi, uneori îţi vine greu să înţelegi asta, dar trebuie. Undeva, într-un manual de economie politică, ideea o găsiţi mai limpede exprimată ca lege a vieţii noastre socialiste : de la fiecare după capacitatea sa, fiecăruia după munca sa. Socialismul nu face nimănui pomeni !" Tonul monologului devenise grav. Se vedea că Vasile Ardeleanu nu repetă o „lecţie", ci spune drept, deschis, ceea ce l-a învăţat viaţa. „...Aşadar, cum vă spuneam, au trecut nouă ani de cînd lucrez în schela Boldeşti. Am avut şi succese şi, se mai întîmplă, insuccese. Aş fi putut să fac mai mult ? Poate. Mi s-a propus să fiu promovat consilier într-un organism economic superior. Să nu credeţi că sînt un încăpăţînat — dar nu am vrut să plec din schelă. Aş socoti acest lucru, înlăuntrul meu, ca o trădare. Nu sînt un sentimental, dar e ca şi cum mi-aş părăsi dragostea. Zîmbiţi ? ! Ziceţi : ce nume ciudate mai are şi dragostea asta a lui Ardeleanu : injecţii cu apă în strat, combaterea viiturilor de nisip etc, etc. Pai da, astea îţi ţin mereu trează dragostea — lucrurile noi pe care le înveţi în meserie. Contactul nemijlocit cu producţia îţi lărgeşte necontenit universul profesional, te face să devii nu un „profesionist bucher" al meseriei, ci un creator, un om al hotărîrilor îndrăzneţe. Şi asta cred că este esenţialul ca să te simţi realizat. Nu sînt la vîrsta sentinţelor morale, dar ştiu că de tot ceea ce simt eu despre meserie — şi cred că nu greşesc — se vor convinge, cu timpul, şi foştii mei colegi de muncă — Valeriu Marinescu sau Andrei Tudose. — ingineri care au plecat din schela noastră atunci cînd au dat niţeluş de greu..." Monologul ar fi putut să continue încă. Un om îşi povestea, fragmentat, viaţa. O viaţă de muncă, cu bucurii dobîndite prin muncă. O viaţă care l-a impus însă stimei şi preţuirii colectivului schelei, ridicîndu-l pînă la înalta cinste de a fi ales deputat în Marea Adunare Naţională. Ce alte elemente ar trebui ca să ilustreze mai complex realizarea profesională şi socială a inginerului Vasile Ardeleanu ? Taraful Casei de cultură din orașul Rimnicu Vîlcea, una din formațiile de amatori fruntașe pe județ. 77CONSTANTIN VODĂ BRÂNCOVEANU Lucrarea asupra căreia ne-am oţinut atenţia aduce un suflu nou în literatura noastră istorică. Ea îmbină în mod remarcabil exigenţa ştiinţifică cu nararea plăcută, captivantă a celor mai semnificative fapte şi întîmplări din zbuciumata viaţă a celui ce a stat mai bine de un sfert de veac în fruntea Ţării Româneşti într-o perioadă de mari frămîntări, ale căror implicaţii au depăşit cu mult fruntariile ţării, făcînd din domnitorul român, datorită intensei sale activităţi, o personalitate marcantă a sudestului Europei. Cartea este compartimentată în zece capitole, fiecare cu un profil bine definit. După evocarea critică a istoriografiei problemei cercetate, autorii Ştefan Ionescu şi Panait I. Panait, prezintă istoria Ţării Româneşti în contextul politicii europene din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi îndeosebi în timpul domniei lui Şerban Vodă Cantacuzino, predecesorul lui Constantin Brîncoveanu. Pentru a facilita înţelegerea marilor realizări ale epocii brîncoveneşti s-a întocmit un amplu capitol consacrat dezvoltării economice a Ţării Româneşti în perioada anilor 1688—1714. Importantele transformări înregistrate în agricultură, meşteşuguri, în politica fiscală, în viaţa comercială internă şi externă, constituie, după părerea autorilor, baza revirimentului cultural şi diplomatic pe care Ţara Românească îl înregistrează în acei ani, mai puternic ca oricînd în întreaga istorie feudală românească. Acest capitol cît şi cel consacrat renaşterii culturale şi artistice, şi el de o largă tratare, apar ca doi pivoţi care susţin edificiul întregii lucrări. O însemnată parte a lucrării este consacrată aspectelor vieţii politice. Astfel, începînd cu capitolul al IV-lea şi sfîrşind cu capitolul VIII, găsim numeroase date referitoare la copilăria, tinereţea, domnia şi tragicul sfîrşit al lui Constantin Brîncoveanu, toate brodate firesc pe fundalul evenimentelor caracteristice perioadei cercetate. Sunt de fapt capitolele cele mai antrenante în care exprimarea literară se împleteşte în mod armonios cu rigurozitatea informaţiei ştiinţifice, folosindu-se în acelaşi timp — pentru plasticizare expresii din cronicile vremii, fără însă, a se abuza de ele. Această izbutită monografie se încheie cu un capitol în care Ştefan Ionescu şi Panait I. Panait încearcă să fixeze locul voievodului muntean în istoria românilor şi în istoria universală. Un bogat şi valoros indice, o ilustraţie adecvată şi judicios selectată, un rezumat în limba franceză completează sumarul acestei interesante monografii. Prof. GELCU MARSUTOVICI *) Ionescu Ştefan, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brîncoveanu Viaţa Domnia Epoca. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, 464 pagini. ii Salutare şefule, mă angajez la Argestru! Îmi pare f. f. rău că trebuie să vă dau o asemenea veste tocmai acum, după terminarea concediului, pe care l-am petrecut bine, mersi, la Vatra Dornei, dar n-am încotro. Sunt în joc interese majore, de care depinde în proporţie de 101 la sută fericirea personală, ca să nu zic realizarea mea deplină ca fiinţă de pe Werra. Aşa că, rogu-te, dragă şefule, consideră această corespondenţă şi drept cerere de demisie necondiţionată. De azi încolo — ba ce zic eu, cred că de mîine fiindcă n-am primit încă decizia — mă angajez la depozitul din Argestru al Întreprinderii forestiere Broşteni, înţeleg eu că doreşti să afli şi niscai explicaţii în legătură cu această dragoste subită pentru o îndeletnicire de forestier. Pînă ce nu cem decizia la mină pentru noua slujbă, îmi vine greu să destăinui, fie şi dumitale, amănunte. Ştii, s-ar putea să afle cineva de la Ministerul Industriei Lemnului... Aşa că mă înţelegi!.. Totuşi, contez pe discreţia dumitale, şi am să-ţi dau cîteva detalii. Că, ştii, o bucurie n-o savurezi deplin decît în compania cuiva. Cred însă că ne-am înţeles. Mucles! ...Cum iţi spuneam, mi-am petrecut concediul la Vatra Dornei. Intr-una din zile, ce-mi zic ea să fac eu cunoştinţa mai din aproape cu împrejurimile staţiunii. Şi o pornesc in amonte pe Bistriţa, către Iacobeni. Nu merg decît 2 sau 3 km şi la Argestru un cartier al oraşului, dau peste un depozit de buşteni. Ceva prozaic — ai să zici d-ta. Aşi! Deloc Bistriţa curge la un pas, linia ferată şi şoseaua alături, munţii cuprinşi de melancolia toamnei Ca-n poveste. Dar stai, că nu despre asta e vorba Frumos e şi la Vatra Dornei, şi-n alte părţi, dar la Argestru-i raiul pe pămînt. Mă opresc aşadar, la depozitul de buşteni. Depozit, verbii vine, pentru că de fapt e cam gol. Din cină în cînd intra cite o autoremorcă ce transporta buştenii tocmai de la întreprinderea mamă (a depozitului) din Broşteni. Atunci intrau în acţiune şi zecii de salariaţi de aici. Doi autentifică intrarea autovehiculului în depozit, 7 primesc buştenii, 2 sortează, 7 măsoară, cîţiva întocmesc facturi de expediţie, alţi cîţiva calculează. Ce mai, vorba ăluia cu sapa şi cu mapa. Alci doi încarcă, doi descarcă, 10—15 strigă hei-rup ! Pe loc m-a cucerit şi pe mine elanul aceste nemaipomenit de muncă şi unde mă pomenesc strigând ,,hei-rup“ cit mci ţinea gura. Cam o... gură de ajutor celor de la descărcat din remorcă, şi cele care încărcau nn vagoane... Ce mai ! Îmi găsisem vocaţia. Şeful de depozit, Dumitru Pavel, mă observă şi imediat îmi propune : — Gata . Te angajăm. Ești de-ai noştri. Mi-am dat eu seama. Numai că deocamdată, nu o să-ţi putem da decît 5,37 lei pe oră. N-ai vechime. După o lună, mai vedem noi.. Am simţit că mi-a pus cel de sus mina in cap Totuși, neîncrezător, caut să-l ispitesc pe nea Pavel. Zic, dar cei de la „if“ vor fi de acord 3... — Nu te-ndoi de asta nici o clipă. Proporţia personalului T.A. şi auxiliar din depozit, faţă de cel productiv nu-i deocamdată decit V3. Pină vom ajunge la egalitate... Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Şi după cite am aflat eu, dragă ex-şefule (pentru mine, fireşte), locşoare de acestea la T.A. sau auxiliari mai sint şi în alte I. F-uri. Eu însă rămin la Argestru să-mi fac vechime, după cum zicea şi nea Pavel săracul, că altfel, nu-mi poate sălta simbria. Şi, vorba unuia de aici, doar n-a venit omul să muncească ci să ciştige şi el un bon. Deci, cam asta-i şefule. Îmi pare rău adică bine, dar rămin la depozitul din Argestru. T. A. Auxiliari M. ŢÎNŢAR Pentru conformitate