Munca, noiembrie 1969 (Anul 25, nr. 6834-6859)

1969-11-21 / nr. 6851

pagina a »__ Practica elevilor din clasa a I e dominată faţă de EZITARE ŞI IMPROVIZAŢIE „ALBINELE“. Fotografia realizată de KONCZ RANCISC, tehnician Gherla Deşi au trecut mai bine de două luni de la începutul anului şcolar, practica elevilor din clasele a IX-a, stă sub semnul întrebării, în multe judeţe ale ţării. Gindită a fi pentru elevii şcolii de zece ani un gen de preprofesionalizare, instruirea practică tinde să apropie elevul de realitatea muncii productive, să-l implice în producerea bunurilor materiale, pentru a-i da o imagine exactă a eforturilor creatoare ale întregului popor. Ceea ce ne-a înfăţişat judeţul Dîmboviţa, în această privinţă, a avut menirea să ne pună însă pe gînduri. Regulamentul „pentru organizarea şi desfăşurarea pregătirii practice“ ne-a demonstrat inspectorul şef al Inspectoratului şcolar judeţean, tov. Cornel Ionescu, e cunoscut in toate amănuntele sale. Mai dificilă a fost şi putem spune chiar, este, punerea lui în... practică. — în general ne-am călăuzit după preferinţele copiilor şi posibilităţile locale — evidenţia criteriile organizatorice, prof. Traian Focşăneanu, directorul Şcolii generale nr. 8 din Tîrgovişte. Intr-adevăr, pretutindeni s-a mers pe aceleaşi principii: în unele localităţi ale judeţului, prezenţa C.A.P.-urilor şi a întreprinderilor de mecanizare deşi ar fi îndreptăţit o colaborare cu şcolile, s-a apelat totuşi la altă soluţie socotită mai utilă. Cum majoritatea elevilor erau copii de muncitori, s-a preferat organizarea practicii chiar la întreprinderile unde lucrau părinţii lor. Aşa este cazul comunelor Glodeni şi Hrăneşti, care — după spusele celor de la Inspectoratul şcolar judeţean — îşi desfăşoară orele de instruire practică la întreprinderile textile „Bucegi“ din Pucioasa şi „Trăinicia“. Buni organizatori, cei din Găeşti au încheiat încă din vară pentru şcolile generale nr. 1 şi 3 contracte cu „Uzina de piese de schimb şi reparat utilaj chimic“ din localitate. Iar în ceea ce-i priveşte pe elevii claselor a IX-a din Fieni, o parte vor face practică la „Fabrica de ciment“ iar alta la întreprinderea „Steaua electrică“ (producătoare de becuri). — în Tîrgovişte avem clasa a IX-a la Şcolile generale nr. 2, 5 şi 8 şi la Liceul nr. 1 — ne spunea inspectorul şef al Inspectoratului şcolar din municipiu, Vasile Stănescu. Pentru ele am organizat orele de practică, neavînd altă posibilitate, în atelierele şcolare, care sunt însă foarte bine dotate. Am socotit afirmaţia inspectorului şef ca o invitaţie la vizitarea acestor şcoli, prilej de a constata şi, fireşte de a aprecia, rezultatele dobîndite pînă acum, de elevi. Dar, realitatea ne-a pus în faţa unor altfel de situaţii. La „Şcoala generală“ nr. 2, directorul adjunct, profesoara Elena Popescu, după ce şi-a amintit că înfiinţarea clasei a IX-a a determinat desfiinţarea laboratorului şcolar, ne-a precizat că, de fapt, „practica la această clasă aproape nu există“. „E drept—a continuat apoi — de cîteva zile, elevele clasei au început un fel de acomodare la cîteva unităţi de croitorie ale cooperaţiei meşteşugăreşti". Şcoala generală nr 8. a împărţit elevii, din clasa a IX-a, în 3 grupe, de 10-15 şcolari fiecare. Grupa de băieţi a început sub conducerea unui profesor de fizică într-o încăpere special afectată, studiul electrotehnicii. Cîte ceva au reuşit să înfăptuiască, însă sunt departe de ceea ce ar trebui, căci lipseşte aparatura necesară. A doua grupă de fete şi-a propus să se iniţieze în croitorie, dar lipsa maşinilor de cusut le îngreunează vizibil intenţiile. în sfîrşit, a treia grupă se ocupă de stenodactilografie. Profesoara Elena Simionescu, directoarea „Şcolii generale“ nr. 5 ne-a întîmpinat cu zîmbetul pe faţă căci, în cele din urmă, după tot felul de demersuri, a obţinut repartizarea celor 35 de elevi din clasa a IX-a în cîteva locuri de producţie,băieţii, la atelierul de reparat telefoane , la laboratorul de cofetărie, vînzătoare la O.C.L. — produse industriale — fetele). începuturile, peste tot destul de tîrzii , sînt modeste. Dificultăţi mari sînt legate de dotare şi de supravegherea elevilor. Foarte multe şcoli neavînd maiştri instructori proprii, sînt nevoite să apeleze la profesorii diriginţi, care nu de puţine ori nu au nici măcar tangente profesionale cu locurile de practică (cum este cazul la Şcoala generală din Găeşti, Glodeni, Titu). Greutăţi însemnate provin şi din dispersarea elevilor în foarte multe unităţi productive (acolo unde s-a putut obţine). In aceste condiţii controlul se face anevoie, căci aşa cum s-a stabilit în judeţul Dîmboviţa, sîmbătă e zi de practică peste tot. Curios este că, deşi ponderea industriei petroliere în judeţ este considerabilă, în raport cu celelalte ramuri industriale, nici una din clasele a IX-a ale judeţului Dîmboviţa, nu au fost repartizate întreprinderilor cu acest profil. Mult mai comodă, efectuarea instruirii practice, chiar în cadrul şcolilor ar avea eficacitate, cel puţin pentru perioada de început şi şi-ar atinge scopul dacă utilarea atelierelor şcolare ar fi pusă la punct. Dar, din cîte am constatat, dotarea este în funcţie de sprijinul acordat de părinţi şcolii. Or, în nici un caz, în astfel de condiţii practica elevilor nu va da satisfacţii. E drept, instrucţiunile Ministerului învăţămîntului prevăd cîteva domenii care ar putea să constituie punctul de plecare în organizarea practicii. Credem că, este însă mult mai util ca regulamentul să fie adaptat şi în funcţie de condiţiile locale specifice. Deocamdată, în judeţul Dîmboviţa, domină ezitarea în găsirea unor locuri adecvate practicii. Chiar dacă s-a hotărît cite ceva, s-a făcut sub rezerva provizoratului, a improvizaţiei, fără certitudinea viabilităţii. Fără îndoială, că atîta vreme cît toate eforturile sînt îndreptate spre căutarea — ce nu conteneşte de mai bine de două luni — a unei anumite formule, sistemul instruirii practice nu-şi dovedeşte decit ineficacitatea. La rîndul lor, conducerile întreprinderilor şi ale uzinelor ar trebui să accepte cu mai multă uşurinţă să-şi deschidă porţile pentru înfăptuirea acestui obiectiv al învăţămîntului. Dacă nu va exista o conlucrare în judeţ a tuturor factorilor ce efectiv pot da o mină de ajutor, se va ajunge nu numai la rezultate derizorii ci chiar la efecte nocive asupra pregătirii elevilor din clasele a IX-a. MIHAI CERNAT U adresa concursului nostru de fotografii artistice IN CĂUTAREA TIMPULUI PIERDUT (Urmată din pag. l-a) aveţi cea mai incontestabilă explicaţie a scăzutului indice de utilizare a fondului de timp. Exceptînd cazurile absolut justificate de boală reală, de absentări prin concedii de sarcină şi lehuzie, întîrzierile accidentale cauzate de funcţionarea defectuoasă a transportului în comun, sau pe cele datorate unor întîmplări neprevăzute în familie, observăm în marea majoritate a celorlalte situaţii şi mult subiectivism, o anume mentalitate. Ni s-a relevat, de exemplu, că nu este prea mare numărul salariaţilor ce atentează la fondul de timp productiv ; ei sunt aşa-zisele „cazuri“ obişnuite, de indisciplină, inerente unei colectivităţi , în general tineri ori muncitori recent proveniţi din mediul rural. Dacă se învoiesc din producţie ori absentează nemotivat ei o fac, aşa după cum declară, pentru că au de rezolvat nişte probleme personale foarte stringente. Dincolo de viziunea atît de... personală, asemenea cazuri atrag atenţia şi asupra inechităţii contribuţiei la realizarea sarcinilor întreprinderii. Adică cum reuşesc marea majoritate a angajaţilor să-şi soluţioneze interesele personale în afara orelor de program, iar alţii, puţini la număr, nu ? Şi atunci pentru ei, colectivul trebuie să depună un efort suplimentar de recuperare. Credem că nici un muncitor, oricît de conştiincios şi săritor ar fi el, nu în acest mod ar concepe într-ajutorarea ! Totuşi tolerăm citeodată din îngăduinţă absenteismul, fie numai şi pentru faptul că ne-am obişnuit cu el. De aici poate începe şi abuzul. La „Intex“ este cunoscută meteahna ajutorului de maistru Vasile Velicicu de a-şi prelungi „liberul“, după fiecare salariu. Efortul depus la... băutură este „recuperat“ pe seama timpului de muncă în sfîrşit, mai există şi o a treia categorie de absentei romani. Trei tinere muncitoare, Victoria Gogioiu, Georgeta Grecu şi Maria Jalbă ne-au fost citate pentru promptitudinea cu care se... îmbolnăvesc — de nevroză — atunci cînd este mai mult de lucru în secţie. Interesantă este înţelegerea pe care o află asemenea „bolnavi“ la cabinetul medical. De altfel, nevrozele prezintă aici vîrfuri de morbiditate. Sînt boli mai greu depistabile şi este suficient, uneori, să acuzi dureri de cap pentru a ţi se elibera certificat medical. Evident, medicul nefiind salariatul întreprinderii, nu cunoaşte şi nu este cointeresat să contribuie la buna utilizare a fondului de timp productiv. Dar în calitatea sa are datoria să facă muncă profilactică. De ce sunt multe nevroze la „Intex“ Păuleşti? Nu cumva se abuzează de acest diagnostic pentru a se justfica lipsa unui control medical specializat la muncitoarele care lucrează, de pildă, în mediu de zgomot? Iată obiectul unei investigaţii mai largi la care comitetul sindicatului ar trebui să o solicite cadrelor medicale. Poate este într-adevăr vorba de nişte cauze reale de boală şi atunci să acţionăm asupra lor şi nu să asistăm la efectul ce duce la acordarea concediilor medicale cu toptanul. Explicarea timpului pierdut nu este suficientă pentru combaterea lui. Practic, ca factor stimulativ al disciplinării, se impune, în ultimul timp, noul sistem de salarizare. Dar sancţiunea administrativă are un efect restrîns şi relativ dacă ne gîndim la certificatul medical. De aceea am vrut să aflăm ce face comitetul sindicatului în această direcţie. Tovarăşa Oancea Julieta, preşedinta, ne-a încunoştinţat de realizarea unui text, pe tema disciplinei, pentru brigada artistică de agitaţie. Iniţiativa nu a avut însă efectele scontate pentru simplul motiv că programul nu a fost prezentat... Am remarcat însă un lucru: abaterile sunt mai frecvente la noii angajaţi care nu s-au integrat încă în noul climat moral al muncii. Mulţi provin din mediul sătesc şi nu este de mirare că disciplina de fabrică li se pare, la început, ca ceva rigid şi apăsător, şi nu ca o necesitate care corespunde şi propriilor interese. Integrarea noilor salariaţi poate deveni însă un proces dirijat prin adoptarea muncii educative la imperativele disciplinei. Comitetul sindicatului poate organiza asemenea acţiuni, interesante, şi nu doar în şedinţă, de explicare şi convingere, folosind argumente palpabile prin care să demonstreze ce se pierde practic prin neutilizarea fondului de timp. Din experienţa altor sindicate, am observat că discuţia sinceră şi argumentată nu lasă indiferent auditoriul. Este, evident, o cale, dar nu singura, de reducere a pierderilor de timp. De fapt, cea mai mare risipă se face prin absenţe motivate. Sunt într-adevăr şi cauze reale de îmbolnăvire, noxe peste limita admisă — mai ales în vopsitorie şi albitorie — mai sunt accidente de muncă pe care administraţia întreprinderii se rezumă să le constate, în loc să acţioneze, în conlucrare cu comitetul sindicatului, pentru eliminarea cauzelor ce conduc la producerea lor. Dar dincolo de acestea există încă o zonă apreciabilă de absenteism, generat de o mentalitate înapoiată faţă de muncă, împotriva căreia sindicatul nu acţionează energic, prompt şi eficace, afirmînd potenţele opiniei colective a celor mulţi care privesc şi îşi desfăşoară activitatea cu pasiune şi probitate profesională, ca pe supremul mod de a se realiza în viaţă, de a da societăţii măsura maximă a capacităţii lor. Copilul cu şapte moaşe... (Urmare din pag. l-a) mult suflet pentru a justifica învestitura ce li s-a acordat la alegerea lor în aceste organe. Şi totuşi, activitatea multor comisii şchioapătă încă. Marea răspundere ce se degajă din atribuţiile pe care legea le conferă comisiilor de judecată cere nu numai bunăvoinţă, dar şi pricepere, competenţă, capacitate de a desprinde din noianul de probe adevărul. Sunt cerinţe ce se pot îndeplini dacă membrii comisiilor primesc sprijin calificat din partea specialiştilor. Numai că, din prevederea legii cu privire la funcţionarea comisiilor de judecată pe lingă comitetele de direcţie acestea din urmă au înţeles că ele au cel mult datoria să le dea rechizite sau să le pună la dispoziţie săli pentru dezbateri. Prea puţine s-au gindit la asistenţă de specialitate, prin juriştii unităţilor. Ba mai mult, am întîlnit şi cazuri în care chiar juriştii se fac încurcături. Dacă comisiile de la combinatul de industrie locală ,,Progresul“ din Rîmnicu Sărat, Combinatul chimic Craiova, „Tricodava“ din Bucureşti şi altele judecă şi abateri disciplinare care nu intră în competenţa lor este urmarea faptului că aceste acţiuni sunt vizate şi de jurişti. Girul lor îi derutează complet pe membrii comisiilor. Din aceleaşi motive se constată, de asemenea, o foarte mare lipsă de operativitate. Unele litigii sînt tărăgănate luni de zile. Ea nu vine delegatul întreprinderii, ba n-au fost citaţi martorii, ba unul din membrii comisiei este în concendiu şi dosarele se depozitează, ca apoi să se programeze cu zecile la o şedinţă, uneori mai multe decît apar pe rolul unei judecătorii. In plus, mai sînt şi greşeli de procedură, de ţinere a evidenţei. Practica de soluţionare a litigiilor mai pune şi alte probleme. Prin însăşi raţiunea lor, comisiile de judecată sînt instanţe de afirmare a opiniei publice. Dar şedinţele lor se desfăşoară cel mai adesea într-un cerc închis , completul de judecată, împricinaţii, martorii. Chiar şi atunci sau acolo unde sindicatele asigură prezenţa la dezbateri a colegilor de muncă a celui ce a încercat să sustragă din avutul obştesc sau a provocat conturbarea procesului de muncă insultând sau lovind pe un alt angajat, opinia de masă nu funcţionează. Publicul este adus doar pentru decor. Or nu acesta îi este rostul. Condamnarea plenară a faptei, a atitudinii celui ce a greşit, valorează mai mult decît orice sancţiune. Judecata colectivului este întotdeauna pedeapsa cea mai aspră sub raport psihologic. Se ştie acest lucru dar nu se face din neînţelegerea unei probleme de procedură : unde să se consemneze cele spuse de vorbitor ? Ca şi cum i-ar opri cineva să facă un registru de procese verbale ! Cauza cauzelor tuturor acestor anomalii o constituie slaba îndrumare şi aproape totala lipsă de asistenţă juridică dată comisiilor de judecată. Legea însăşi a lăsat unele lucruri insuficient lămurite. Detalierile urmau să se facă în instrucţiunile de aplicare a legii 59/1968, care n-a apărut nici acum. Tribunalul suprem a dat o decizie de îndrumare (nr. 9), dar aceasta este redactată la nivelul specialiştilor, nu al unor oameni cefac o muncă obştească. Materialele ajutătoare repartizate de organele teritoriale ale sindicatelor n-au ajuns nici acum la toate comisiile, ele zăcând prin cine ştie ce sertare. Instruirea, începută metodic şi cu speranţe în perioada de alegere şi de organizare a comisiilor, a încetat curînd după aceea. Era de altfel şi de aşteptat, din moment ce nu se prevede nicăieri cine are această obligaţiei pe plan judeţean şi local. Comisia centrală de îndrumare cu privire la organizarea şi funcţionarea comisiilor de judecată, care cuprinde delegaţia şapte foruri centrale asigură îndrumarea lor teoretică şi metodologică. Juriştii trimişi acum pe teren de aceasta nu vor putea cuprinde, bineînţeles, comisiile de pe teritoriul întregii ţări. Pe plan local, organele sindicale au sesizat deficienţe de genul celor amintite aici şi au desprins şi cauza lor. Unele au încercat ca, prin activele obşteşti de jurişti, să suplinească lipsa de asistenţă juridică dată comisiilor. Dar foarte puţine s-au străduit să contribuie la instruirea lor împreună cu reprezentanţii procuraturii, ai Asociaţiei Juriştilor şi ai Direcţiilor pentru muncă şi ocrotiri sociale, îndatorirea sindicatelor de a desfăşura o susţinută activitate de educare socialistă a angajaţilor în spiritul atitudinii înaintate faţă de muncă şi avutul obştesc, sarcina lor de a contribui la respectarea neabătută a legilor în întreprinderi şi instituţii reclamă preocupare faţă de aceste organisme. Şi judecata obştească este un mijloc direct de influenţare a oamenilor, de combatere a tot ceea ce este străin moralei socialiste. Sindicatele, care prin lege au dreptul de a reexamina hotărârile comisiei, iar în practică au şi o îndelungată experienţă în domeniul jurisdicţiei muncii, pot impulsiona activitatea de îndrumare şi instruirepermanentă a celor ce activează în comisiile de judecată. MUNKA (Urmare din pag. 1) Generoasele intenţii că fertil în domeniul cercetării ştiinţifice, al ştiinţelor sociale îndeosebi — istorie. „Suntem in secolul nostru, martori (şi poate contribuabili) la amplificarea fără precedent a ştiinţei şi tehnicii. Ritmul alert al descoperirilor şi invenţiilor, abundenţa creaţiilor şi căutărilor artistice, obligă publicul la o informaţie promptă şi exactă. Publicul este cîştigat pentru acest scop. Este convins că un larg orizont culturalştiinţific îi oferă posibilitatea să se manifeste mai competent, în activitatea profesională, să se încadreze mai util în evoluţia societăţii noastre socialiste. Argumentele ne sînt pretutindeni şi oricînd la indemînă , afluxul către Invăţămîntul seral şi fără frecvenţă, solicitarea ascendentă a cărţii şi a presei, curentul de opinie ce se formează în jurul emisiunilor televiziunii şi producţiilor cinematografice sau a fenomenului plastic... De aceea, consider că se unilateralizează actul de răspîndire a cunoştinţelor ştiinţifice, subordonîndu-i predilect acţiunii de propagandă orală fără a o corela ansamblului de mijloace cu care aceasta se interferează şi pe care, în parte, le-am enunţat. O unilateralizare echivalînd cu subestimarea pregătirii actuale a publicului, a năzuinţelor lui de cunoaştere. Ceea ce conduce la o incompletă, şi uneori deformată utilizare a intelectualilor. Pentru că nu întotdeauna se transmit cunoştinţe inedite pentru auditori, nu întotdeauna transmiterea cunoştinţelor se efectuează astfel încît să convingă auditoriul de rolul şi valenţele lor utile. Incursiunile în teritoriul de acţiune al răspîndirii cunoştinţelor ştiinţifice relevă, dincolo de aparenţele organizatorice, erori de eficienţă. Cîte din manifestările programului „Cibinium“ au fost abandonate ? Ce a urmat după ciclul de manifestări „Protechnica '69“ ?... lingvistică, filozofie, creaţie literar-artistică, şi se armonizează printr-o înaltă împlinire a misiunii lor socialobşteşti. Generoasele intenţii se metamorfozează într-un succes efemer, de campanie“. Aserţiunea decanului Facultăţii de filologie şi istorie se întemeiază pe experienţa proprie de conferenţiar. După opinia dînsului, intelectualitatea sibiană este folosită hazardat, cîteodată formal. Fiind invitat să vorbească în faţa salariaţilor de la întreprinderea „Drapelul roşu“ despre „Nici o reţinere din partea intelectualilor antrenaţi, obştesc, să întreprindă muncă de difuzare, în rîndul maselor largi de oameni ai muncii, a cunoştinţelor culturale şi ştiinţifice. Insatisfacţii se iscă abia după aceea... Adică după ce s-a prezentat conferinţa, după ce s-a ţinut expunerea la universitatea populară. O criză de public ? Nu. Dar, o necunoaştere a publicului, în complexitatea lui Ada. Acţiunea de răspîndire a cunoştinţelor ştiinţifice se întreprinde fără să se ţină seama că se angrenează total educaţiei permanente a adulţilor. Că pentru a trece vama valorilor, aceasta trebuie să dezvolte şi să menţină aptitudinea de a ciştiga noi cunoştinţe, receptivitate faţă de nou, în mai mare măsură decît aptitudinea de a acumula cunoştinţe, care în contextul evoluţiei rapide a ştiinţei, tehnicii şi culturii se perimează. Un accentuat realism trebuie să dubleze spaţiul afectat de organismele interesate solicitării publicului, ţinînd seama de posibilităţile folosirii răgazului pentru : 1). Sarcinile extraprofesia„Cetăţile dacice din sudul Transilvaniei“ n-a avut in sală nici un ascultător. O explicaţie: ora nepotrivită — 15:30. (De reţinut că, în situaţiile Consiliului municipal al sindicatelor şi Comisiei judeţene pentru răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice această conferinţă este plasată la rubrica „realizări"). Propunerea de a cointeresa conferenţiarul în reuşita acţiunilor ni se pare oportună . 1. Prin publicarea conferinţelor. Intîmplător, profesorii de fizică din Sibiu au solicitat înregistrarea conferinţei expuse de ing. N. Constantinescu de la Centrul de calcul din Bucureşti. 2. Aceste conferinţe, ţinute îndeosebi de profesori, să se ia în consideraţie la acordarea gradelor didactice anule, îmbogăţirea cunoştinţelor care se referă strict la profesie ori cele practice (de educaţie a copiilor, de exemplu) ; 2) . Dezvoltarea culturii şi expresiei personale (participarea la cursurile universităţii populare, lectorate, cercuri de creaţie tehnică şi artistică, etc.) ; 3) . Deconectare, relaxare (turism, sport, unele filme, unele spectacole artistice, unele emisiuni TV...). Să recunoaştem însă că intelectualii — şi cred că nu numai cei din Sibiu — nu posedă o pregătire metodologică care să surprindă multilateral fenomentul educaţiei adulţilor, predarea cunoştinţelor ştiinţifice, în faţa unui public matur. Reticenţa unor intelectuali de a activa obştesc, pe lîngă Comitetul pentru cultură şi artă, pe lingă Consiliul sindicatelor ori U.T.C. (cît de dificilă este o coordonare în acest domeniu, a acestor foruri!) rezidă şi în starea de fapt amintită. Opinez pentru o dezbatere a unor asemenea probleme în paginile revistelor „Clubul“ şi „îndrumătorul cultural“. Ancheta noastră semnalează, într-adevăr, o insuficientă participare a intelectualilor sibieni la manifestările de răspîndire a cunoştinţelor ştiinţifice, în urma unor discuţii cu reprezentanţii deresort de la Comitetul pentru cultură şi artă. Consiliul municipal al sindicatelor şi Comitetul municipal U.T.C. s-a observat că sînt aproape 200 de intelectuali antrenaţi în nobila misiune de difuzare a ştiinţei şi culturii. De ajuns ? Raportînd cifra la cei : — 3 514 ingineri şi tehnicieni ; — 1 645 de învăţători şi profesori ; — 573 de economişti; — aproape 400 de medici şi farmacişti; — 136 de jurişti... ea este total nesatisfăcătoare. Concluzii în urma investigaţiilor noastre : există o suprasolicitare a unor intelectuali care manifestă mai multă bunăvoinţă şi, desigur, mai multă pasiune . O mai categorică atragere a intelectualilor locali în cadrul muncii de răspîndire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice (ni s-a argumentat, de pildă, că la realizarea manifestaţiilor de amploare ale Sibiului s-a „împrumutat“ un aport nejustificat al intelectualilor din Capitală), dar şi o activitate specifică în rîndul intelectulităţii sibiene. Să se coreleze util sarcinile organizatorilor (Comitetul pentru cultură şi artă, sindicatele şi organizaţiile U.T.C.) activităţii culturale cu Asociaţiile de specialitate (a scriitorilor, U.A.P., Asociaţia juriştilor), cu societăţile profesionale (de ştiinţe medicale, filozofie, istorie, biologie...) şi să se solicite un sprijin substanţial din partea Teatrului de stat, Filarmonicii, cadrelor universitare. Evident, sînt doar deziderate. Dar împlinirea lor este, la Sibiu, mai mult decît necesară şi posibilă. Conf. univ. dr. NICOLAE LUPU, decanul Facultăţii de filologie şi istorie Prof. dr.docent CAROL GOLLNER, şef de sector la Filiala Academiei. Vineri 21 noiembrie 1969 Ecouri la articolul „Circuitul rutinei“ întrecerile să fie realmente stimulative Ca vechi activist cultural şi cititor al ziarului „Munca“, apreciez ca deosebit de oportună discuţia începută în legătură cu concordanţa dintre conţinutul şi principiile organizatorice ale întrecerilor republicane ale formaţiilor artistice de amatori. Concursurile, indiferent de capacitatea lor de cuprindere teritorială, şi mai ales competiţiile republicane, reprezintă un stimulent inegalabil pentru formaţiile artistice de amatori de toate genurile. Este însă adevărat că, în ultima vreme, datorită neconcordanţei dintre nivelul de dezvoltare al majorităţii colectivelor artistice de amatori şi vechile principii organizatorice ale concursurilor, caracterul stimulativ este mult diminuat şi, pe alocuri, chiar anulat Aş vrea să adaug, pe lingă argumentele enunţate îni articolul „Circuitul rutinei“ şi faptul că, din dorinţa de a obţine cu orice preţ premii, unele organe teritoriale ale sindicatelor sau comitetele de cultură şi artă tolerau, prefăcîndu-se a nu şti nimic despre aşa ceva, prezenţa unor artişti profesionişti (corişti, instrumentişti, dansatori etc.) în una sau alta dintre formaţiile artistice de amatori, ceea ce — din capul locului — denatura caracterul principial şi loial al întrecerii. Sprijinul dirijorilor, regizorilor sau coregrafilor profesionişti ,în calitate de instructori ai amatorilor este desigur binevenit. Cînd însă amatorii descopereau, printre concurenţii lor din alte formaţii, oameni cunoscuţi pentru activitatea lor artistică profesionistă, se simţeau descurajaţi, nu-şi mai dădeau osteneala cu aceeaşi pasiune şi dăruire ca în timpul perioadei de pregătire, pentru că socoteau, pe bună dreptate, inegală întrecerea. Cred că regulamentul viitoarelor întreceri republicane ar trebui să interzică cu desăvîrşire asemenea practici, cei care se fac vinovaţi de ele fiind descalificaţi fără nici o reticenţă. O altă problemă mult discutată este alcătuirea juriilor de selecţionare, mai ales la etapele premergătoare finalei, întrucît la fazele orăşeneşti sau judeţene este destul de dificil să se alcătuiască un juriu care să cuprindă comisii pe specialităţi, din minimum trei membri (pentru muzică, dans, popular, balet, brigăzi artistice, estradă etc), de cele mai multe ori s-a întîmplat ca persoane care nu aveau o temeinică pregătire de specialitate să pună note pentru toate genurile, bizuindu-se pe impresii uneori subiective sau chiar în necunoştinţă de cauză. De unde inevitabile greşeli în clasificare, nemulţumiri, contestaţii şi aşa mai departe. Dacă din juriul central al concursului ar fi trimis să participe, măcar cîte un delegat pentru fiecare gen de formaţie la fazele orăşeneşti şi judeţene, s-ar putea preveni greşelile şi, în acelaşi timp, selecţia pe ţară ar fi, în cele din urmă, mai echilibrată şi judicioasă. Totodată, cred că este mult mai loial ca nici unul din membrii juriilor de selecţionare să nu fie instructor sau consultant al uneia sau alteia dintre formaţiile participante. Dacă se întîmplă ca o asemenea situaţie să nu poată fi evitată (în oraşele sau judeţele unde nu există prea mulţi specialişti) atunci, nu numai teoretic, ci şi practic, persoanele respective să se abţină de la vot cînd sunt puse în discuţie propriile lor formaţii. Regulamentele viitoarelor concursuri pe ţară ar trebui să prevadă condiţii care să facă imposibilă participarea şi promovarea acelor formaţii care nu au desfăşurat o activitate permanentă între concursuri sau în toată perioada de pregătire. De fiecare dată se afirmă că se va avea în vedere acest lucru şi totuşi la toate concursurile apar din nou, şi deseori chiar pe lista de premii, acele formaţii „fantomă“, cum le spun amatorii, care sânt organizate în preajma competiţiilor şi sprijinite prin toate mijloacele, dar care după ce s-a terminat concursul dispar de parcă nici n-ar fi existat vreodată, pentru a apare din nou, ca prin farmec, cînd se declanşează o nouă întrecere. Mi se pare că o formulă de concurs republican care ar putea fi experimentată şi in ansamblul mişcării artistice de amatori, ar fi aceea a „dialogurilor de la distanţă“, iniţiate cu cîţiva ani în urmă de televiziune. Competiţia să prevadă ca într-un an să se desfăşoare întâlniri între două judeţe, conform unui regulament care să aibă în vedere cele mai semnificative genuri sau sectoare ale activităţii artistice de amatori. In anul următor să se întreacă, tot cîte două, judeţele cîştigătoare în anul precedent. Iar finala să fie de fapt întrecerea în Capitală, într-un cadru festiv, a celor două judeţe care au depăşit toate etapele selecţiei. Stabilirea judeţelor care să se întîlnească, două cîte două, să se facă prin tragere la sorţi. BELLA SALZBERGER, directorul clubului „Constructorul“ Oradea ■ Există maree în Marea Neagră ? La această întrebare, cercetătorii români răspund pozitiv. După cum se ştie, multă vreme s-a considerat că acest fenomen al oceanului planetar nu influenţa bazinul Mării Negre. Măsurători efectuate în ultimul timp au dus la constatarea că valul mareic pătrunde şi în Marea Neagră. El are valori foarte mici — 12 cm — şi se întinde pe o perioadă de 12 ore şi 25 de minute. Cercetătorii români, care studiază de decenii regimul apelor Mării Negre, au stabilit, de asemenea, că acest bazin prezintă diverse oscilaţii de nivel, proprii numai lui. Astfel, spre deosebire de alte mări, variaţia nivelului este influenţată puternic de vînt şi furtuni, care fac ca valurile să treacă peste ţărm dincolo de limitele socotite normale pretutindeni. Sensul pantei se inversează iarna, cînd Mediterana se revarsă spre Marea Neagră, împingînd apele saline mult în Delta Dunării.