Munca, februarie 1970 (Anul 26, nr. 6910-6933)

1970-02-14 / nr. 6921

Pagina a 2-a „DIALOGUL“ PĂMINTLUNA ...Așadar, un fragment de rocă lunară a sosit la București. Este desigur un simbol, așa cum, de altfel, arată și dl. John A. O’Keefe, șef-adjunct al Laboratorului de studii planetare pentru fizica spațială de la Centrul Goddard de zbor spațial, aparținînd NASA, care ne vizitează țara. Cu ocazia expunerii, la XX februarie a.c., în holul sălii Dalles din Capitală a prețiosului tezaur științific, d-sa a avut amabilitatea să ne răspundă la cîteva întrebări. — Sosirea la București a unui fragment de rocă lunară înseamnă, desigur că cele 22 kg de rocă sol și pulbere aduse de Neil Armstrong și E. Aldrin au fost minuțios cercetate. — Minuțios și în foarte multe centre științifice. Mai precis, eșantioanele au trecut prin „lupa“ a 106 specialiști din S.U.A. și a 36 savanți proeminenți din alte zece țări. — Aceasta a permis, fără îndoială, să se tragă niște concluzii importante fiind compoziția Lunii prioriginii ei și a unor eventuale urme de viață. — S-au tras și nu puține : unele sunt categorice, altele rămîn în schimb la nivel de ipoteză. — în fond există viață pe Lună ? — Categoric, nu ! Experiențele efectuate pe 32 de specii de animale și plante, cărora li s-au implantat mici bucăți de rocă ne permit un astfel de răspuns. Cu alte cuvinte, rocile nu conțin microorganisme nocive, nici „boli lunare”, nici „virusuri lunari“. Mai mult, se pare că, în ciuda literaturii științifico-fantastice, cosmonauții lui „Apollo 11“ au fost primele ființe care au alunizat de-a lungul celor 4,5 miliarde de ani de existență a Lunii. — Și pentru că vemi vorba de vechimea Lunei, n-ar fi lipsite de interes, cred, concluziile privind structura și originea acesteia. — Evident. Și asta cu atît mai mult cu cît, de pildă, rocile aduse de „Apollo 12“ au o vîrstă de două miliarde și jumătate de ani, pe cind mostrele anterioare simt ceva mai bătrîne, ele avînd trei miliarde de ani. — Cu alte cuvinte, există diferențe deocamdată neexplicate între eșantioanele recoltate în Oceanul Furtunilor și cele din Marea Liniștii, ce — Da, în special în ceea privește compoziția chimică cu toate că rocile în cauză au fost luate din zone cu structuri asemănătoare. — Puteți să ne dați un exemplu de neconcordanță?— Mai multe, chiar. De pildă, rocile lui Armstrong și Aldrin conțineau titan, element care nu a mai fost confirmat ulterior de rocile lui „Apollo 12“. De asemenea, mostrele din Oceanul Furtunilor prezintă o structură cristalină mai pronunțată decât cele din Marea Liniștii, ele fiind acoperite de un strat de cristale de sticlă mult mai dens. Or, aceasta contravine cu ipotezele care au fost enunțate pînă la studierea eșantioanelor. De altfel, este știut că pe Lună s-au găsit roci cu compoziții intermediare între rocile acide existente pe scoarța terestră și cele bazice. Mai precisc, s-a găsit un tip de rocă apropiată de bazalt. — In acest „joc“ al microscoapelor și analizelor au intrat și tectitele aduse de pe Lună. Mai mult chiar, se aud roci care afirmă că depozitele de tectite existente pe Pămînt ar proveni din Lună. — în special savanții japonezi apreciază în acest mod existența tectitelor de pe Pămînt; noi, cei de la Houston, însă, avem păreri diferite. Oricum, și tectitele ne pot conduce la anumite concluzii privind originea Lunii. — Știm că la Centrul spațial de la Flouston a fost în ianuarie anul acesta un mare simpozion internațional, în cadrul căruia savanții din foarte multe țări au discutat, printre alte probleme și aceea a originii Lunii. — într-adevăr, aici au fost emise diferite teorii, mai precis trei ipoteze. Unii susțin, de exemplu, că Luna a fost un corp independent, captat mai tîrziu de Pămînt. O altă grupare are în vedere ideea cum că Pămîntul s-a format in același timp cu Luna, continuînd să coexiste, ceea ce ar însemna că Luna este sora Pămîntului. A treia categorie de savanți indică un alt „grad de rudenie“, adică ei consideră că Luna este fiica Pămîntului. Aceasta ar însemna că după desprinderea Pămîntului din Soare o bucată s-a smuls din Pămînt, formîndu-se Luna. — Dumneavoastră, spre ce opinați ? — Opinez între ultimele două ipoteze. Cercetările ulterioare ne vor lămuri pe deplin. — Apropo de cercetările viitoare : Ce se va urmări în proximele „escapade“, selenare ? — Printre obiectivele cele mai importante se înscrie, în special studierea regiunilor înalte ale Lunii. Altfel spus, se trece de la „cîmpie“ la „munte“. In felul acesta, se vor găsi noi date privind conținutul acestor regiuni care se pare că este asemănător cu cel al formațiilor muntoase de pe Pămînt. Se va vedea, deci în curînd, veridicitatea sau neveridicitatea teoriei actuale, conform căreia, regiunile înalte s-au format prin îngrămădiri de feldspat care au acoperit pe cele de bazalt. Dacă teoria aceasta este justă înseamnă că pe Pămînt va fi găsită o rocă pe care savanții o presupun teoretic în momentul doar de față. — După cine înțeleg, se crede că ea ar exista în formațiile înalte de atît pe Lună cît și în cele de pe Pămînt. — întocmai !... Interviu realizat de : ION VĂDUVA POENARU I Se știe că în ansamblul factorilor care asigură succesul procesului intructiv-educativ mijloacele de învățămînt ocupă un loc central. Este firesc, deci, ca modernizarea acestor mijloace să constituie unul din aspectele principale ale acțiuni de perfecționare a învățămîntului. Atît cercetările experimentale, desfășurate la noi și în alte țări cît și practica vieții școlare cotidiene ne-au demonstrat că mijloacelor de modernizarea învățămînt, corelată cu perfecționarea conținutului acestuia, reprezintă calea cea mai eficientă de sporire a randamentului școlar. Școala contemporană dispune de suficiente dovezi pentru a demonstra că mijloacele roi, moderne, ajută procesului instructiv-educativ să cîștige în eficiență, să asigure transmiterea în același timp, a unui volum sporit de cunoștințe, să faciliteze accesibilitatea soșirii acestora, fixarea întransformarea lor în deprinși de zi. Ele permit profesorilor o mai bună cunoaștere a elevilor, a posibilităților și resurselor individuale ale acestora. In cadrul liceului „Ion Neculce", școală experimentală a Institutului de științe pedagogice, am avut posibilitatea să constatăm că folosirea unor astfel de mijloace — laboratoare dotate cu aparataj tehnic de performanță, complexe audiovizuale electronice — determină manifestarea la elevi a unor însușiri care în condițiile utilizări numai a mijloacelor tradiționale rămîn ascunse ochiului profesorului și, în consecință, în afara preocupărilor lui pentru șlefuirea personalității elevului. Experiența proprie ne determină să fim întrutotul de acord cu opinia cercetătorului Jean Vial, potrivit căreia prin mijloacele moderne „se realizează o individualizare sporită a învățămîntului, o relativă eliberare a profesorului de anumite sarcini, mai mare eficacitate în transmiterea informației“. In a ■celași timp, considerăm necesar să adăugăm că nu numai transmiterea informației este favorizată de tehnicile moderne, ci și recepționarea ei. De altfel, transmiterea informației și recepționarea ei, cele două momente ale procesului instructiv-educativ, nu pot fi considerate decît în unitatea lor dialectică, în această unitate care determină însuși specificul actului educațional ca interacțiune dintre factorii educativi și subiectul educat. Generațiile actuale de dascăli au marea fericire de a fi martori și participanți direcți în cadrul acțiunii generale de înnoire a învățămîntului, de adapatare a lui la cerințele vieții de astăzi și ale celei în perspectivă, la procesul de perfecționare a profesor emerit ION DRAGU, directorul Liceului „Ion Neculce“ București didacticii, de îmbogățire tehnologiei școlare, de introaducere în școală a tehnicii moderne între care un rol special îl au tehnicile audio-vizuale. In mod cu totul explicabil, in aceste condiții, a apărut atît ca obiect al unor dispute teoretice cit și al unor confruntări directe între practicieni problema raportului între clasic și modern în utilizarea mijloacelor de învățămînt. Breșa, televiziunea, numeroasele reuniuni cu caracter profesional ale cadrelor didactice au demonstrat că și la noi și in alte părți, există numeroși adepți ai mijloacelor noi, moderne, după cum se găsesc și susținători ai rămînerii la cele clasice, tradiționale. Argumente aduc, firește, ambele tabere. Nu ne propunem să analizăm aici aceste argumente dar pornind de la ele, am dori să atragem atenția asupra unei grave erori pe care o fac numeroși reprezentanți ai celor două poziții ce se înfruntă. S-a ajuns pînă acolo incit se vorbește despre „clasic sau modern în folosirea mijloacelor de învățămînt“, poziție cu care nu putem să fim în nici un caz de acord. O asemenea poziție se datorete insuficientei cunoașteri a mijloacelor de învățămînt, a evoluției lor, a rolului specific pe care-1 îndeplinesc în pregătirea pentru viață a tineretului, cat Este interesant de remarcă știința pedagogică contemporană încearcă să clasifice mijloacele de învățămînt și să indice modalitățile pentru utilizarea lor cea mai eficientă. In acest sens, cu prilejul unei reuniuni științifice care a avut loc în anul 1962 la Paris, în aplicarea unei rezoluții a celei de a XII-a conferințe generale a UNESCO, unul reprezentanții S.U.A., Wilbur Schramm, a clasificat mijloacele de învățămînt în următoarele patru generații . Prima generație cuprinde tablourile, hărțile, graficele manuscrisele, obiectele de expoziție, modelele, tablă, demostrațiile de obiecte, dramatizările etc. Aceste mijloace sînt tot atît de vechi ca invățămintul însuși și au ca notă esențială faptul că nu necesită nici un fel de aparat special. A doua generație include mijloacele de învățămînt introduse o dată cu apariția tiparului, primul instrument tehnic care a intervenit în procesul de cunoștințelor, comunicare . Din această generație fac parte manualele și celelalte cărți necesare elevilor. Generația a treia cuprinde aparatele de fotografiat, diapozitivele, filmul, discul, banda de magnetofon, radioul și televiziunea. Această generație începe în momentul în care omul și-a confecționat aparate care „pot să vadă și să audă în locul lui, pentru a le utiliza în procesul de cunoaștere“. Din cea de a patra generație fac parte laboratoarele lingvistice, calculatoarele electronice, mașinile de instruire și automatizare programată. Caracteristica principală a mijloacelor din această generație constă în stabilirea unei comunicații sistematice între om și mașină in procesul de învățămînt. Viața demonstrează că ne găsim în perioada cind în interesul perfecționării învățămîntului, al creșterii eficacității sale, școala trebuie să folosească în special mijloacele din generațiile a treia și a patra. In același timp considerăm că este extrem de important ca școala să fie pregătită pentru a prelua cu promptitudine și alte mijloace pe care actuala revoluție tehnico-științifică le poate oricînd furniza și care ar putea chiar să constituie germenii unei de mijloace de noi generații învățămînt. • In acest scop, în contextul preocupării din ce în ce mai intense a științei pentru prefigurarea viitorului, credem că este cazul să fie avută în vedere și prospectivarea în domeniul mijloacelor de învățămînt. Nu încape nici îndoială că elctronica, după o ce și-a făcut o intrare spectaculoasă în învățămînt prin furnizarea computerelor va avea Încă un cuvânt greu de spus. Este de așteptat chiar ca să fim martorii unei adevărate revoluți pe care creierul electronic, ca auxliar de neprețuit al profesorului, o va produce în procesul instructiv-educativ. A fost lansată, de asemenea, ideea utilizării sateliților de telecomunicații în procesul de instruire și educare ceea ce în era spațială nu mai trebuie să mire pe nimeni. Suntem convinși că deschizând larg porțile pentru mijloacele cele mai noi, învățămîntul nu trebuie să neglijeze și cu atît mai mult să desconsidere pe cele care le-au premers. Avem datoria să găsim căile cele mai potrivite pentru armonizarea mijloacelor de moderne, ca și a învățămînt metodelor și procedeelor noi, determinate în special de introducerea tehnicilor noi cu mijloacele, metodele și procedeele clasice, tradiționale. Este un adevăr axiomatic faptul că mijloacele clasice reprezintă o experiență umană de secole, socialmente elaborată, care nu trebuie să fie ignorată, ci revalorificată în condițiile noi ale școlii zilelor noastre. Așadar, nu clasic sau modern, ci clasic și modern, reprezintă calea pe care trebuie să meargă școala noastră socialistă in utilizarea mijloacelor de Invățămînt. ■ Bi Clasic și modern in folosirea mijloacelor de intratamint Amplasată în marele cartier al siderurgiștilor gă lățeni, Tiglina, Casa de cultură a sindicatelor desfășoară o bogată activitate cultural-educativă în rîndurile salariaților. In clișeu : aspect de la cercul de artă plastică. Foto : C. PETRE * 1 Impasul conferinței (Urmare din pag. 1-a) Unilateralitatea preocupărilor este evidentă : muzică ușoară și activitatea anumitor cercuri. De altfel, un raid anchetă și la alte case de cultură ale sindicatelor — din Suceava, Bacău și Piatra Neamț — analiza activității lor ultimelor zilnice din perioada trei luni, relevă aceeași tendință. Manifestările cultural-educative cu conținut politic, tehnico-științific, chiar cultural-artistic, înscrise inițial în planurile de muncă sunt, pe parcurs, abandonate, înlocuite sau se desfășoară intr-un mod formal, ineficient. In luna ianuarie la casa de cultură a sindicatelor din Suceava simpozionul „România socialistă la nivelul țărilor dezvoltate economic — perspectivă deschisă de Congresul al X-lea al P.C.R.“ (28 s.) nu a avut loc ; nu s-a ținut nici expunerea „Securitatea în Europa, obiectiv important al politicii externe a Republicii Socialiste România“ (20 I.) nici conferința „Direcțiile planului economic pe anul (14 I.), nici expunerea 1970“ „Literatura română peste hotare" (30 I.)... Ni s-a vorbit, în schimb, despre succesul unei acțiuni (la care n-a fost nevoie de mobilizare, a fost de ajuns afișul — din 18 decembrie intitulată „Muzica ușoară în actualitate“. La casa de cultură din Piatra Neamț nu s-a ținut simpozionul „Documentele Congresului al X-lea al P.C.R. despre dezvoltarea conștiinței socialiste. Sarcinile sindicatelor în acest domeniu“. (8 s.) ; la Bacău, afișul casei de cultură a fost luna trecută doar de susținut două manifestări (alte trei au aparținut universității populare) care au vizat activitatea sportivă : — o întîlnire între echipa locală de fotbal și o discuție despre campionatul mondial din Mexic. Se înțelege că o asemenea practică generează un sistem de dezinformare. Programele de activitate ale caselor de cultură (aparent echilibrat și judicios Întocmite) sunt trimise forurilor superioare de îndrumare, sunt afișate, se trimit chiar la ziare. Și creează o falsă imagine asupra activității acestor instituții de cultură. De ce nu se pot desfășura, concretiza, manifestările cultural-educative ? Motivele — peste tot aceleași : n-a venit conferențiarul. plu. Sau : conferențiarul Simvenit, dar n-am avut public. a Plauzibil. Dacă primul caz (conferențiarul nu vine) se Este unul dintre sistemele „de lucru“ cu publicul. Altul constă în recrutarea auditoriului din rîndul elevilor (prin intermediul directorilor de școală și diriginților), la manifestări care prin conținutul și nivelul abordării subiectului nu se adresează vîrstei lor (mai mult , am constatat că elevii sînt atrași în colectivele artistice ale caselor de cultură cu care participă la concursuri, se deplasează în turnee, sustrăgîndu-i de la preocupările școlare). Erorile aparțin, în primul metodologic, rînd, domeniului in al doilea rînd, unei viziuni eronate (cum să umpli o sală de 1 150 de locuri la o conferință ?), asupra muncii culturaleducative, o viziune anacronică și ineficientă. Există un abuz de conferințe — majoritatea doar planificate — ale căror teme, foarte generale, nu întrunesc interesul public. Cind se întocmește programul de activitate se exclude tocmai publicul, cu întreaga sa gamă terese de preocupări și indeterminate de diferența de vîrste, de diversitatea problemelor de viață și de muncă, de preferințe. Dezideratele — „să venim în întîmpinarea cerințelor publicului“ s-au subordonat gustului facil pentru muzica ușoară : există trei formații de muzică ușoară la Iași ; două la Suceava ; una la Bacău ; două la Piatra Neamț. Chiar Consiliile județene ale sindicatelor Neamț și Bacău acordă un spațiu foarte larg muzicii ușoare, inițiind concursuri și festivaluri anuale. De asemenea, cercurile de croitorie, dactilografie (pe alocuri și cele de acordeon, pian și balet) inspiră o încredere deosebită activiștilor culturali deoarece „aduc venituri” ca și spectacolele de muzică ușoară, de estradă, de varietăți. Nu le reproșăm această preocupare, dar să nu se facă în dauna unor alte forme educative. In spatele acestor celelalte succese financiare, laturi ale activității caselor de cultură diminuează alte inițiative (vizibile la Suceava și Neamț) se estompează. Piatra Bălesc. Activiștii culturali justifică lacunele existente in munca lor, spațiul neacoperit din programul manifestărilor cultural-educative și artistice prin efortul lent, pentru realizarea visusbugetului (plan încasări din spectacolele formațiilor proprii, chirie sală, din taxa percepută pentru prezentarea unor cercuri etc.) ceea ce nu se poate realiza nici prin conferințe (care, dimpotrivă, solicită cheltuieli) , nici prin spectacolele unei formații corale („un cor este greu de întreținut“) , nici printr-o echipă de teatru („prea multe cheltuieli pentru decor, pentru plata regizorului, a scenografului... Și apoi de câte ori se poate prezenta o piesă de teatru ?“) , nici prin organizarea altor cercuri, de pildă, de artă plastică, cinecuri etc... O asemenea viziune îngustă pune casele de cultură intr-un dificil impas în ceea ce privește îndeplinirea scopurilor pentru care au fost create : cadru adecvat de dezbatere și exactă a sensurilor descifrate evenimentelor social-politice, pe de o parte ; pe ace altă parte, casele de cultură trebuie să ofere posibilitatea răspîndirii valorilor cultural-științifice, să creeze ambianța propice stimulării aptitudinilor de creație ale oamenilor muncii, să contribuie la educația multilaterală a publicului, prie ciențe pe seama unor chefiorganizatorice, cel de-al doilea (publicul) implică explicații detaliate. Prof. Constantin Tomșa deține — scrise — un fel de „porunci“ zilnice : 1. „Pentru fiecare acțiune inclusă in programul casei de cultură se vor anunța președinții de sindicat în vederea mobilizării oamenilor la casa de cultură. Anunțarea se va face cu 2-3 zile înainte și in ziua in care are loc acțiunea, notîndu-se cu cine s-a vorbit și cîți oameni au promis că va aduce la casa de cultură“. 2. „De urmărit programul de activitate al universității populare , cu două zile Înainte de fiecare activitate se va da telefon la întreprindere pentru mobilizarea cursanților inscriși (pentru cursurile de istorie-arheologie, legislație și de medicină). MUNCA Simbata 74 februarie 1970 La comemorarea lui CONSTANTIN GODEANU O VIAȚĂ DĂRUITĂ CAUZEI NOBILE A POPORULUI începutul lunii februarie 1945. Trupele române se aflau prinse într-o puternică încleștare pe frontul antihitlerist, la poalele Munților in masivul Javorina. Tatra. La asaltul pentru cucerirea cotei 568 s-au savîrșit în alte acte de bravură ostășească. Victoria este însă plătită scump, un proiectil curmînd viața tînărului U.T.C.-ist CONSTANTIN GODEANU, unul din lungul șir al celor ce nu s-au mai întors din războiul antihitlerist. Numele lui ca și al altor eroi ai clasei muncitoare, ai poporului român, a căror memorie o slăvesc monumentele — piatra și bronzul — a rămas înscris însă pentru totdeauna în istoria și conștiința noastră, așa cum se cuvine pentru cei ce și-au dăruit viața cauzei nobile a libertății poporului. Eroii rămîn tineri, trecerea timpului nealterînd frumusețea lor morală, dîrzenia, hotărîrea, spiritul de sacrificiu, înflăcărarea, patosul revoluționar. S-a născut la 10 iulie 1919 în comuna Pietroasele de lingă Buzău, intr-o familie de țărani nevoiași, cunoscînd din fragedă copilărie mizeria, sărăcia, privațiunile, necazurile vieții. Lipsit de posibilități materiale este nevoit să întrerupă învățătura după absolvirea claselor primare, luînd drumul orașului pentru a-și cîștiga existența. Citadela revoluționară a Atelierelor Grivița — în anul 1934,— păstrînd încă urmele gloanțelor ce se trăseseră în urmă cu un an asupra celor ce s-au ridicat la luptă pentru condiții mai bune de muncă și trai, pentru apărarea drepturilor și libertăților democratice, îl primește la firava vîrstă de 15 ani, și îl crește ca luptător comunist. În efervescentarilor revoluționari acțiunia sul lui Constantin Godeanu se ridică alături de al celor ce, conduși de partidul comunist, se opuneau ofensivei fascismului, exploatării capitaliste, militau pentru libertatea și independența patriei. Cunoscîndu-i și apreciindu-i, comuniștii de aici îl primesc cu încredere în rîndurile lor. Activitatea sa revoluționară nefiind pe placul oficialităților, i se hotărăște arestarea, iar într-o noapte a anului 1940 copoii siguranței îl ridică. Urmează zile și nopți de cruntă suferință, de torturi sălbatice, de schingiuiri. Călăii nu reușesc însă să-l facă „să vorbească", încercările lor rămîn zadarnice. Constantin Godeanu nu-și trădează tovarășii de idei și luptă. Urmează ani de temniți, de închisori : Jilava, Văcărești, Caransebeș, și apoi lagărul de la Tg. Jiu, munca forțată în defileul de dincolo de Bumbești, înfometarea, înghețul, amenințarea cu moartea. Greutățile nu i-au înfrînt dîrzenia, ci i-au întărit și mai mult încrederea în capacitatea organizatorică a partidului, în dreptatea cauzei revoluționare, în victoria forțelor progresiste ale omenirii împotriva fascismului. După eliberarea țării, Constantin Godeanu devine membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, activînd cu elan și perseverență în conducerea secției culturale. Eforturile întregii țări erau mobilizate pentru participarea la războiul antihitlerist. Alături de alți U.T.C.-iști, tineri muncitori, țărani, intelectuali, Constantin Godeanu cere să plece ca voluntar pe front pentru a lupta cu arma în mină pînă la victoria definitivă asupra fascismului. La numai 26 de ani viața lui este brusc curmată în lupta eroică pentru cucerirea cotei 568 din munții Tatra. Dar sînt epoci în care valoarea nu are timp să se măsoare prin numărul anilor ci se evidențiază prin calități și faptele de vitejie săvîrșite. Eroii nu mor niciodată, ei fac parte din patrimoniul nostru spiritual. Constantin Godeanu a înscris o pagină de glorie nepieritoare în cartea marilor tradiții de luptă pentru libertate și independență a poporului român. CLARA DUMITRESCU (Urmare din pag. 1-a) utile într-o măsură destul de mică procesului instructiv, transformă, de la bun început, aceste ateliere (nu în întregime echipate deocamdată) în mijloace discutabile ale procesului de învățămînt. Surprinzătoare sînt pentru o asemenea școală slabele sale posibilități de instruire practică a elevilor. Lipsa de spațiu este un argument, însă „eforturile“ profesorilor în această privință sînt mai greu scuzabile. E inutil să se explice, în fel și chip, că planșele uzate vor fi înlocuite în curînd, printr-un efort colectiv al cadrelor didactice și al elevilor, sau că necesarul de machete va fi acoperit în același mod. De ce nu s-au făcut pînă acum ? Răspunsul conducerii școlii e evaziv. Mai lesne se dovedește enumerarea proiectelor de viitor. Nici M.I.C.M. n-a acordat tot sprijinul dezvoltării bazei de școlarizare, fapt atestat și de unui atelier de inexistența producție școală, ce s-ar fi putut înființa, pînă acum, în incinta uzinei „23 August“. Deși de la 1 ianuarie 1970, un ordin al ministrului subliniază obligația tuturor întreprinderii!, pe lingă care funcționează școli profesionale de a asigura astfel de ateliere, nu se întrevede, pînă una alta, o rezolvare rapidă in cadrul acestei mari uzine bucureștene, pentru modernizarea procesului de învățămînt al propriului grup școlar. In schimb, la F.M.U.A.B. măsurile energice, luate de conducerea întreprinderii, încă de anul trecut, au determinat înființarea unui atelier de producție școală model. Cele 15 strunguri și 4 freze, în stare bună de funcționare, constituie un deosebit de eficace mijloc de instruire a celor 60 de strungari și 18 frezori ucenici, din cîteva întreprinderi bucureștene: „23 August“, „Electromagnetica“, „Electroaparataj“ și „Timpuri Noi“; îndrumați cu competență de maiștri-instructori, ucenicii vădesc o acomodare cu specificul meseriilor de strungar și frezor, îndemînarea lor fiind concretizată in peste 1000 de repere, recepționate de serviciul de calitate al fabricii. Problema cea mai importantă pentru mîntul profesional învățăacum este dotarea școlilor cu mașinile și utilajele necesare procesului de învățămînt, cît și crearea atelierelor de producție-școală. Teoretic, așa vede esența etapei actuale învățămîntului, Ministerul prin cuvîntul autorizat al directorului general ing. Ion Pușcașu. Colaborarea lui cu ministerele de resort e însă greoaie și ineficace, plină de formalism. Realitatea este insă că deși se are în vedere ponderea sporită a unui asemenea gen de școlarizare, în contextul sistemului de învățămînt, dotarea școlilor se face cu mașini și utilaje învechite, necesitățile didactice Pentru par potrivite, însă în comparație cu ceea ce pretinde producția e cu mult sub limita admisă. Așa se explică dificultățile ce se ridică în fața tînărului muncitor, care are nevoie de luni de zile, odată intrat în producție, pentru a se acomoda cu mașinile moderne, pe care le întilnește aici. Excepții există insă. Grupul școlar F.R.B., de pildă, dă o măsură destul de exactă asupra modului în care ar trebui să fie utilate școlile profesionale. Cum se explică ? — Ministerul Industriei Ușoare a pornit de la premisa unei utilări ultramoderne a școlilor sale, intuind beneficiile uriașe ce le va avea producția in urma primirii unor cadre de muncitori pregătiți în asemenea condiții — spunea ing. Ioan Oprișiu, directorul grupului școlar. 7 ateliere-școală cu plan de producție oferă elevilor acestui grup școlar nu numai condiții de pregătire identice cu cele existente în producție, ci chiar superioare acestora. Utilajele uzate moral sunt imediat înlocuite, fără teama unor investiții inutile. Ceea ce ar trebui să dea de gîndit M.I.C.M.-ului este prezența in această școală a unor ateliere mecanice dotate cu strunguri automate și mașini de ascuțit scule ultramoderne. Și să precizăm că profilul școlii nu este în domeniul construcțiilor de mașini. Elevii deprind, în timpul școlarizării aici, mînuirea unor extrem de complexe aparaturi electronice, pentru determinarea, de exemplu, a neregularităților firelor. Laboratorul de fizică, la rîndul său, folosește aparatură electronică pentru studierea structurii intime a metalelor. Eforturile cadrelor didactice din acest grup școlar, in privința autodotării, sunt remarcabile. Numai anul trecut datorită interesului depus de ei confecționat peste 300 sau de mașini miniaturale, folosite ca machete funcționale. Fără îndoială, rezultatele obținute de elevi, odată ajunși în stat pe măsura producției pregătirii primite. Faptul că alături de școli foarte bine dotate pot fi altele, care își încropesc din nimicuri atelierele sau laboratoarele, dezvăluie lipsa unui punct de vedere unic, asupra perspectivelor pe care le are învățămîntul profesional, la nivelul conducerii ministerelor tutelare și a întreprinerilor, pe lingă care ființează astfel de școli. E certă însă și slaba preocupare a organizațiilor sindicale din școli și întreprinderi, in această privință. Eforturile pentru crearea și dotarea atelierelor și laboratoarelor școlare ar fi sensibil micșorate dacă o parte din răspunderi le-ar reveni și lor. De ce n-ar exista, de pildă, o colaborare statuată școală-uzină, pe plan sindical, pentru rezolvarea neajunsurilor ce ființează în practica elevilor ? Să ilustrăm cu alte exemple: Grupul școlar construcții- montaj de pe B-dul Leontin Sălăjan, aparținînd Consiliului popular al municipiului Iești, și Grupul școlar Bucude construcții al Ministerului Industriei Construcțiilor Industriale. In primul caz, deși e singura școală a Consiliului popular, care pregătește muncitoriiru 18 meserii extremende solicitate, condițiile de instruire practică nu sunt cele corespunzătoare. E drept că există 16 ateliere, școlare (lăcătușerie, dulgherie, instalații electrice, sudură etc.) însă se află în condiții improprii și neconvenabil dotate. Slaba preocupare a celor aproape 200 de cadre didactice pentru confecționarea și întreținerea materialului didactic e subliniată și de existența unor machete ajunse în stare precară. Situat în apropiere, celălalt grup școlar, se impune atenției printr-o dotare bună. Cele 4 ateliere-școală, fără plan de producție, pun la dispoziția elevilor utilaje ce sînt date în exploatare doar de cîțiva ani. Modern, în cel mai deplin sens al cuvîntului, e aici laboratorul de automatizări pentru construcțiimontaj, intrat în funcțiune în acest an școlar. Așadar, deși toate școlile sunt încadrate cu profesori și maiștri-instructori capabili, cu o bogată experiență pedagogică, nu reușesc cu aceeași eficacitate să asigure instruirea elevilor lor.. Sunt de fapt, constatări făcute pe ansamblul învățământului profesional. Se dovedesc încă insuficiente preocupările de autodotare. Realizarea doar a cîtorva planșe și chiar unor machete nu poate reazolva „foamea“ de material didactic. Ce așteaptă oare conducerile ministerelor de resort sau ale întreprinderilor tutelare ca să se ocupe mai intens și serios de zestrea propriilor lor școli ? Intenții sînt destule deocamdată, promisiuni din toate părțile. Pînă la un viitor sondaj, să le așteptăm să se împlinească. PENURIE DE MATERIAL DIDACTIC