Munca, martie 1970 (Anul 26, nr. 6934-6959)

1970-03-31 / nr. 6959

Pagina a 2-a CENITENARUL NAŞTERII LUI V I. 1.EOT1U MilMMfclMNMMMHMMMNMMHMMNmNMjWftiliMItiM V. I. LEI DESPRE DIVERSITATEA FORMELOR CONSTRUCŢIEI SOCIALISMULUI Continuator al operei lui K. Marx şi F. Engels, V. I. Lenin a dezvoltat teoria revoluţionară despre răsturnarea capitalismului şi instaurarea socialismului cu noi concluzii de o mare valoare teoretică şi însemnătate practică. Pe baza unei analize profunde a proceselor economice şi social-politice, V. I. Lenin a fundamentat principiile revoluţiei socialiste, în condiţiile dominaţiei monopolurilor, a conturat în linii esenţiale procesul de construire a socialismului şi comunismului. Valabilitatea şi invincibilitatea ideilor leniniste rezidă în conexiunea lor şi indisolubilă cu realitatea. „Să nu coborîţi ştiinţa noastră revoluţionară — arăta V. I. Lenin — pînă la nivelul unei simple dogme livreşti, să n-o vulgarizaţi... Daţi mai mult cîmp liber celor mai variate iniţiative". In contextul învăţăturii leniniste problematica revoluţiei socialiste, a construirii noii orînduiri ocupă un loc central. Subliniind importanţa principiilor fundamentale ale perioadei de trecere de la capitalism la socialism — necesitatea cuceririi puterii politice, instaurarea dictaturii clasei muncitoare, exproprierea claselor avute etc., V. I. Lenin a arătat in acelaşi timp marea varietate de mijloace şi forme prin care se materializează revo- luţia şi construcţia socialistă, faptul că fiecare ţară „va aduce un specific, exprimat intr-o anumită formă a democraţiei, într-o anumită varietate a dictaturii proletariatului, într-un anumit ritm al transformărilor socialiste ale diferitelor laturi ale vieţii sociale". Analiza trăsăturilor noii epoci istorice — epoca marilor confruntări dintre asupriţi şi asupritori, pentru eliberarea socială şi naţională — l-a condus pe Lenin la concluzia că : „In fiecare ţară revoluţia îşi urmează calea ei proprie. Revoluţia mondială nu se desfăşoară atît de simplu incit să urmeze pretutindeni, în toate ţările, una şi aceeaşi cale; dacă ar fi fost aşa, am fi învins de mult“. V. I. Lenin s-a ridicat împotriva şablonizării, a copierii mecanice a unei experienţe valabilă pentru o ţară, dar neadecvată pentru o altă ţară. Este semnificativă în această privinţă radiograma trimisă de V. I Lenin lui Béla Kun la 23 martie 1919 în care se spune printre altele : „Este în afara de orice îndoială că simpla imitare a tacticii noastre ruseşti, în toate amănuntele ei, în condiţiile specifice ale revoluţiei ungare ar fi o greşeală. Ţin să vă pun în gardă împotriva unei astfel de greşeli“. Pe acelaşi plan se înscrie şi replica dată de V. I. Lenin lui Serrati, care il acuză pe acesta de „uniformizarea“ revoluţiei : „Noi — arăta Lenin — n-am vrut niciodată ca Serrati să imite în Italia revoluţia ruisă. Asta ar fi o prostie. Avem destulă minte şi suntem destul de supli ca să nu susţinem o asemenea prostie“. Victoria socialismului într-un şir de ţări din Europa, Asia şi America Latină, desfăşurarea procesului revoluţionar mondial au confirmat întrutotul ideile leniniste cu privire la varietatea formelor de trecere de la capitalism la socialism Construcţia socialismului apare ca un proces profund revoluţionar şi complex care vizează toate compartimentele vieţii economice şi sociale. Avînd la bază ca coordonată dominantă principiile marxismleninismului, construcţia socialismului se materializează într-o mare varietate de forme şi metode, ancorate în realitatea concretă a fiecărei ţări. Varietatea formelor pe care o îmbracă revoluţia socialistă, diversitatea metodelor concrete de construire a socialismului, izvorăsc din nivelul diferit de dezvoltare a forţelor de producţie, din viaţa social-politică specifică fiecărei ţâri, dintr-o serie de particularităţi naţionale şi tradiţii ale fiecărui popor. Această situaţie obiectivă impune cunoaşterea situaţiei concrete, a realităţilor din ţaţa respectivă. „Unitatea tacticii internaţionale a mişcării muncitoreşti comuniste din toate ţările nu cere înlăturarea diversităţii, suprimarea deosebirilor naţionale (ceea ce ar fi un vis absurd în momentul de faţă), ci cere o aplicarea principiilor fundamentale ale comunismului, care să modifice just aceste principii in amănunte, să le adapteze şi să le aplice la deosebirile naţionale şi naţional statale“ Opera construcţiei socialiste nu este o operă uşoară, spontană, ea necesită concentrarea a numeroase eforturi morale şi materiale, învingerea unor greutăţi şi deficienţe. Rezolvarea acestor sarcini impun cunoaşterea realităţii din fiecare ţară în toată intimitatea ei, găsirea unor soluţii, care sa corespundă condiţiilor concrete etapei istorice de dezvoltare a socialismului, în procesul de edificare a societăţii socialiste fiecare popor, fiecare partid comunist îşi aduce contribuţia sa originală la îmbogăţirea gândirii revoluţionare, contemporane, la sporirea eficienţei şi forţei de atracţie a învăţăturii marxist-leniniste, la afirmarea inepuizabilei sale capacităţi creatoare. Diversitatea mijloacelor şi a formelor construcţiei socialiste exclude orice încercare de „uniformizare“ a procesului, respinge orice reţete unice şi tendinţe de „şablonizare“ Este incontestabil faptul că dezvoltarea în perspectivă a procesului revoluţionar, trecerea unor noi ţări pe drumul socialismului vor aduce noi şi valoroase concluzii, vor îmbogăţi cu noi elemente experienţa construcţiei socialiste. „Mişcarea revoluţionară internaţională a proletariatului — scria V. Lenin — nu se desfăşoară şi nu se poate desfăşura uniform, ea nu îmbracă şi nu poate îmbrăca forme identice în ţări diferite. Folosirea deplină şi multilaterală a tuturor posibilităţilor în toate domeniile de activitate se obţine numai ca un rezultat al luptei de clasă a muncitorilor din diferite ţări. Fiecare ţară aduce particularităţile ei perţioase, originale, în torentul general..“ Experienţa istorică a dezvoltării socialismului arată că pe fondul general al comunităţii de idei, de interese şi ţeluri se pot ivi la un moment dat, în raporturile dintre ţările socialiste poziţii neidentice faţă de diferite probleme concrete ale făuririi noii orînduiri sociale sau ale vieţii internaţionale. Acesta este un fenomen firesc determinat de factorii obiectivi şi subiectivi ai dezvoltării socialiste. Partidele comuniste îşi elaborează politica în mod independent, pe baza unei temeinice cunoaşteri a realităţii, în funcţie de o serie de condiţii concrete. Felul în care un partid comunist frăţesc îşi fixează linia politică, strategia şi tactica în fiecare ţară socialistă nu poate fi obiect de dispută, nu poate constitui motiv de neînţelegere şi disensiune. Sistemul mondial socialist se dezvoltă ca un ansamblu de state libere, independente şi suverane ale căror legături de solidaritate internaţională se bazează pe identitatea orînduirii socialeconomice, pe interesele fundamentale comune ale apărării şi dezvoltării cuceririlor revoluţionare, pe unitatea ţelurilor de construire a socialismului şi comunismului, pe ideologia marxist-leninistă. Partidul Comunist Român, înarmat cu învăţătura marxist-leninistă, a elaborat liniile generale ale programului de construcţie a socialismului în ţara noastră. Pe baza unei analize ştiinţifice a realităţii româneşti, a condiţiilor interne şi a particularităţilor naţionale, precum şi a împrejurărilor internaţionale, partidul nostru a stabilit obiectivele, metodele şi mijloacele de înfăptuire a revoluţiei şi construcţiei socialiste în România. Pregătirea şi înfăptuirea insurecţiei armate de la 23 Aust 1944, dinamica şi succesiea sistemului de alianţă în lupta pentru cucerirea puterii politice, lichidarea treptată a vechii maşini de stat şi crearea organelor de stat de tip nou, rezolvarea sarcinilor democratice în procesul luptei pentru socialism — sunt doar cîteva elemente prin care se materializează aplicarea creatoare a legilor generale ale revoluţiei la realităţile din România. Procesul construcţiei socialiste a deschis larg cîmp de afirmare a energiei creatoare a maselor, scăpate de exploatare şi asuprire ; el a ridicat în acelaşi timp sarcini de o mare complexitate în domeniul economiei, a organizării social-statale, a vieţii politice. Socialismul a trebuit să dea răspuns la probleme care nu au fost ridicate niciodată de istorie, el a impus schimbări fundamentale în toate domeniile vieţii sociale. Partidul Comunist Român şi-a concentrat atenţia majoră asupra direcţiilor principale ale construcţiei socialiste a ţării : dezvoltarea în ritmuri inalte la nivelul tehnicii şi ştiinţei mondiale, a industriei, transformarea şi modernizarea pe principii socialiste a agriculturii, ridicarea nivelului de trai material şi cultural al poporului, perfecţionarea continuă a conducerii economiei şi vieţii sociale, dezvoltarea continuă a rolului partidului în lupta pentru construirea socialismului. Jaloanele mari ale construcţiei socialiste în România au căpătat conturul şi formele concrete, în funcţie de condiţiile interne, de etapa istorică respectivă, de cadrul şi contextul vieţii internaţionale. „Viaţa — arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu în Raportul prezentat la Congresul al X-lea — a confirmat din plin justeţea liniei generale, marxist-leniniste, a partidului nostru, priceperea sa de a aplica principiile socialismului la condiţiile concrete din România, capacitatea sa de a uni eforturile întregului popor în vederea propăşirii economice şi sociale a ţării“. Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, pornind de la stadiul actual al construcţiei socialiste, a jalonat noile obiective ale dezvoltării societăţii socialiste, multilateral dezvoltate. Documentele adoptate au stabilit noi parametri de dezvoltare a economiei socialiste , creştere însemnată a ramurilor hotărîtoare ale industriei, îmbunătăţirea structurii acesteia şi crearea unor noi corelaţii armonioase intre ramurile ei moderne, accelerarea transformării agriculturii într-o ramură economică intensivă, valorificarea raţională şi complexă a resurselor naturale. Actuala etapă a construcţiei socialiste necesită perfecţionarea continuă a conducerii economiei naţionale şi activităţii sociale. Practica dezvoltării procesului construcţiei socialiste scoate în evidenţă cu pregnanţă legitatea creşterii continue a rolului conducător al partidului comunist. Conducerea de către partid a societăţii socialiste, elaborarea unei politici realiste, aplicarea consecventă şi creatoare a principiilor marxist-leniniste în practică au dus la creşterea prestigiului, a influenţei şi a autorităţii acestuia în mase. „Legătura indestructibilă dintre partidul revoluţionar şi mase — arăta V. I. Lenin — presupune aplicarea principiilor generale ale socialismului ştiinţific la specificul situaţiei şi tradiţiile fiecărei ţări “. Schimbările esenţiale în procesul construcţiei socialiste, marile potenţe creatoare şi spirituale ale maselor, puse în valoarea lor maximă de socialism, transformă naţiunea într-unfactor dinamizator al progresului social. Experienţa, dezvoltării sistemuluii mondial socialist demonstrează că progresul fiecărei naţiuni socialiste, unitatea şi solidaritatea naţiunilor, care construiesc socialismul, reprezintă o componentă a tăriei sistemului mondial socialist, a sporirii conţinue a influenţei acestuia . Sub impulsul forţei vii a ideilor leninismului, a muncii pline de abnegaţie a poporului nostru, România se prezintă, la aniversarea centenarului naşterii lui V. T. Lenin, ca o ţară modernă, cu o economie dinamică şi prosperă, cu o cultură înfloritoare, cu o bogată şi multilaterală viaţă socialpolitică. Concepţiile leniniste şi-au găsit aplicarea creatoare în activitatea bogată şi multilaterală a partidului nostru, a cărei politică reprezintă calea sigură pentru ridicarea continuă a României socialiste pe culmile progresului şi civilizaţiei, pentru întărirea şi dezvoltarea forţelor socialismului şi păcii, pentru creşterea influenţei şi puterii de atracţie a socialismului in lumea întreagă. Conf. univ. dr. TRAIAN CARACIUC Instantaneu surprins pe peliculă la cercul de dactilografie al Casei de cultură a sindicatelor din Piatra Neamţ Literatura (Urmare din pag. a l-a) este un veşnic deziderat, dar spiritul disociativ, nuanţat se cuvine sa vegheze împotriva gîndirii simplificatoare. Literatura nu este o anexă a pedagogiei sau moralei, ea are specificul său, influenţa pe care o exercită asupra societăţii se produce prin mijloace speciale şi pe căi proprii, neconfundabile cu cele ale altor discipline. Fireşte, asta nu înseamnă că înre celelalte discipline umanistice, inclusiv pedagogie şi morală şi între literatură există bariere de nepătruns sau incompatibilitate ireconciliabile. Dar, a judeca literatura cu criteriile altor discipline înseamnă a-i nega particularităţile şi a-i nega însăşi dreptul propriu al existenţei. O operă de artă influenţează mai ales pe calea sensibilităţii, produce mutaţii în primul rînd afective, acesta e specificul influenţei sale. Astfel stînd lucrurile, se deduce lesne că , rolul educativ al literaturii, înainte de a fi obligaţie sau o servitute, este un privilegiu care asigură ecoul şi interesul major pe care gratuitatea leminează iremediabil. O literatură care nu militează pentru o idee, care nu propune subiecte de meditaţie, care nu incită fondul emoţional şi moral, este o literatură blazată, chiar dacă există teoreticieni care se străduiesc să demonstreze contrariul. Ca şi în viaţă, în literatură lipsa de culoare, de suflet şi de emoţie este un factor de descurajare. Universul de idei şi de sentimente pe care ni-l propune un artist veritabil este, nici vorba, luat din realitatea înconjurătoare, materială şi spirituală, artistul este îndatorat timpului şi spaţiului în care vieţuieşte. Dar acest univers fiind al epocii, este în acelaşi timp original, pentru că el capătă structura şi fiorul pe care numai artistul le-a dat-o şi care nu există în afara sa. In acest sens, marele creator este un demiurg, el ne face cunoştinţă cu o lume a sa, pe care nimeni altcineva n-o poate închipui sau crea. Această lume depăşeşte pe cea obişnuită, cunoscută de noi. Se înţelege deci, că literatura, conştiinţă a epocii, are în acelaşi timp un rol de seamă în orientarea conştiinţei epocii. Fără această a doua latură, menirea ei ar rămîne un deziderat. A APĂRUT „Munca in sindicate“, nr 3/1970 Revista îşi deschide paginile cu articolul „Coordonate şi cerinţe noi în activitatea organelor teritoriale", de Constantin Drăgan, prim-vicepreşedinte al Consiliului Central al U.G.S.R. La rubrica „In permanentă atenţie — obiectivele centrale ale activităţii economice“ sunt publicate articolele : „O sarcină primordială — utilizarea eficientă a timpului de lucru“, de Petru Despot, „Utilizarea maşinilor — la limita superioare a sarcinii planificate“ (Masă rotundă organizată de Consiliul judeţean al sindicatelor Prahova şi redacţia revistei), „O riguroasă normare a muncii în toate sectoarele", „Experienţa lui ’69 — sfetnicul nostru cel mai de preţ“. La subrubrica „Cum contribuiţi la... ?“, răspund în acest număr: Consiliul municipal al sindicatelor Botoşani, comitetul sindicatului de la C.E.I.L.■ Suceava şi biroul grupei sindicale din atelierul mecanică grea al uzinei ,înfrăţirea“ din Oradea, care înfăţişează preocupările pentru obţinerea unor rezultate cit mai bune în vederea creşterii indicilor de utilizare a maşinilor-unelte, sporirea indicelui de folosire a timpului de lucru, realizarea de economii prin inovaţii etc. La rubrica „Educaţie, cultură, sport“ se publică un interviu cu Gheorghe Florea, membru al biroului executiv al Consiliului municipal al sindicatelor Bucureşti, pe tema asigurării uneilargi arii de cuprindere a muncii politicoideologice, şi articolul „Accesibilitatea acţiunilor sportive de masă“. Rubrica „Stil şi metode de muncă" inserează articolele „Instructorii nesalariaţi şi comisiile pe probleme în acţiune" şi „Cum vă îndepliniţi mandatul ?". (O succintă investigaţie în activitatea unor birouri ale grupelor sindicale). Din cuprinsul revistei mai spicuim articolele „Finalizări în asigurarea protecţiei muncii“, „Din nou la Slănic-Moldova“, „Situaţiile în care ajutorul pentru incapacitate temporară de muncă se acordă în cuantum maxim“, „Consideraţii privind promovarea stilului ştiinţific in munca sindicatelor“, „Anchetă operativă : „recuperarea“ inovatorilor pierduţi“, „Dialog cu cititorii“. MUNKA. Totdeauna publicul Convorbire cu regizorul , CONSTANTIN DINISCHIOTU, directorul Teatrului „Al. Davilla“ din Piteşti REP. — Sunteţi directorul teatrului din Piteşti de circa doi ani , şi tot cam de atunci se vorbeşte tot mai insistent despre un anume specific al acestei instituţii în raport cu celelalte similare din ţară. Ceea ce înseamnă că puteţi da amănunte preţioase, zic aşa ca să nu fac o legătură mecanică intre cele două serii de fapte. C. D. — Regret că vă răspund într-un fel neplăcut dar, vai, ce multă dreptate aveţi cînd spuneţi că „se vorbeşte !“ Aşa e : se vorbeşte, însă nu mai mult decit atit. Cronicarii de teatru din Bucureşti se deplasează tare greu in provincie, incit turneele in Capitală sunt pentru ei o curată mană cerească. Iată de ce „se vorbeşte“ ! Revenind la întrebarea pe care mi-aţi pus-o , am pornit de la premisa că nu întotdeauna ai publicul pe care îl doreşti. Există un public real, dat, cu nişte caracteristici anume, de care trebuie să ţii seama dacă vrei să faci un lucru bun. Piteştiul are azi o conformaţie specială, este un oraş rapid industrializat, aici s-a produs în ultimii ani o curată explozie demografică ; în plus, media de vîrstă a populaţiei este sub 30 de ani ! Ei bine, prima grijă a fost să aducem lumea la teatru. Şi nu oricum , ci în perspectiva formării publicului dorit. Iată de ce principalul instrument l-a constituit promovarea unui repertoriu alcătuit in întregime din texte dramatice româneşti, clasice sau contemporane. Că nu am greşit s-a văzut repede: publicul, acest al patrulea perete al scenei, a vibrat sensibil la piesele româneşti. Intre spectatori şi teatru s-a creat astfel o legătură strinsă datorită în primul rind rezonanţei pe care a avut-o reprezentarea unor lucrări autohtone. Aşa de eterogenul public piteştean s-a intilnit mai uşor unor piese semnate de Alecsandri, N. Tăutu, Aurel Baranga, Dan Târcnilă sau Mircea Ştefănescu decit ar fi văcut-o prin mijlocirea unor texte străine, oricît de prestigioase ar fi fost acelea. Rezultatele sunt — chiar şi sub aspect cifric — spectaculoase. I REP. Şi acum ? C. D. — Suntem, aş zice, in „etapa“ a doua : formarea acestui public pe care mai întîi l-am atras, căruia i-am infuzat gustul pentru teatru. Urmărim acum să facem „educaţia teatrală“ a acestui public, să-i creăm o cultură adecvată, să-l obişnuim cu specificul şi să-i oferim un criteriu solid de apreciere. De aceea în repertoriu am introdus — pe lingă piesele româneşti, din a căror reprezentare ne facem un titlu de mîndrie — o serie de texte clasice, ale literaturii universale, a căror valoare a fost definitiv ratificată. Aşa au apărut pe afişele noastre Sofocle, Shakespeare, cărora urmează să li se adauge alte nume de aceeaşi sonoritate. REP. — Şi cu asta... C. D. — în primăvara acestui an se împlineşte un an de la înfiinţarea unui studiou experimental, „Atelier“. Aici, accentul a fost pus pe montarea cu precădere a unor piese semnate de tinerii noştri dramaturgi : Cezar Ivănescu, Gh. Asztalos, Corneliu Marcu , precum şi pe reprezentarea unor autori străini foarte cunoscuţi, cum ar fi, de pildă, Aldo Nicolai. Principiul coordonator este realizarea unor spectacole mai deosebite, unde interesul este axat mai ales pe inovaţie — fie aceasta regizorală, actoricească, de scenografie sau a textului. De curind, revista ..Argeş“ a lansat „Teatrul de hîrtie", iniţiativă care a avut un larg ecou în ţară. Piesele ce vor fi publicate aici au să fie montate — desigur, cele mai valoroase — şi pe scena acestui „Atelier“. De altminteri, nu de proiecte ducem lipsă... MIRCEA STAVRI P. S. Cîteva zile după această convorbire, presa informa că la Piteşti a avut loc premiera unei piese româneşti — „Reţeta fericirii“ de Aurel Baranga. Marţi 31 martie 1970 „Simţul măsurii" Se cuvine a fi remarcată, ca un fapt pozitiv, atenţia sporită pe care micul ecran o acordă în ultima vreme filmelor documentare produse de Studioul „Al. Sahia“. Dacă în ceea ce priveşte creaţia filmelor de televiziune nu s-au făcut progrese deosebite includerea cu regularitate a scurt-metrajelor studioului-frate în programele săptămînii (în „zile bune“, la ore potrivite şi cu o popularizare cit decit onestă) are un dublu aspect pozitiv. In primul rînd, tratamentul de „cenuşăreasă al filmelor documentare pe piaţa cinematografică este, astfel, combătut, spre folosul publicului spectator şi spre folosul filmelor înseşi, care au — în sfârşit — posibilitatea să se întîlnească cu „destinatarii". In al doilea rînd, programarea consecventă a creaţiei documentariştilor de la „Sahia“ consolidează — îndeosebi prin prisma eficienţei — substanţa cultural-educativă a emisiunilor. Să luăm exemplu unei singure zile. Printre altele (!), duminică au fost programate : „Adolescenţă“ (film de Florica şi Paul Heiban), „Stimată domnişoară (“ scurt-metraj de Gabriel Barta şi Vartan Arachelian) şi „Cînd bărbaţii devin taţi" (film-anchetă de Mihaai Stoian şi Al. Boiangiu). Este drept : calitatea artistică a primelor două lasă destul de mult de dorit : în primul se strecoară multe note false, artificiale, stridente în înfăţişarea tineretului de azi (lipseşte, adică, un anume „simţ al măsurii“), în celălalt autorii — încercînd să vorbească despre nevoia de comunicare a tinerilor — pierd pe drum o mare parte din bunele intenţii, şi finalităţile filmului devin incerte. Dar iată, dintr-odată, în programul unei singure seri, televiziunea programează două filme care-şi propun să înfăţişeze probleme specifice ale tineretului contemporan , faptul este, neîndoios, pozitiv. Cit despre „Cînd bărbaţii devin taţi“, ar fi de semnalat studiul psihologic atent întreprins de cineaşti, cu modalităţile mereu fertile ale filmului-anchetă. Titlul acestui din urmă scurt-metraj ne duce, involuntar, spre o altă emisiune tinerească a săptămînii trecute, spre ediţia a treia a „Concertului speranţelor“ , laureaţii publicului au fost, fără excepţie bărbaţi. Consemnăm faptul doar cu titlu de amuzament, deşi am putea la fel de bine să vorbim, încă odată, despre simţul măsurii. Am privit sala, populată de perechi-perechi, şi ne-am gîndit cu emoţie la forţa de convingere a sexului frumos, care a direcţionat ireproşabil sensul votării spre idolii cu voci cam sparte dar cu un zîmbet bine studiat (nu ne referim, desigur, la Cornel Constantiniu, la Nicolae Suciu...) în colţul gurii. După cîteştim pînă acum, era vorba de un concert al speranţelor... muzicale. Din perspectiva aceluiaşi simţ al măsurii, şi pentru că ne aflăm pe teritoriul emisiunilor pentru tineret, ar fi de consemnat faptul că „Bună seara fete, bati seara băieţi“ s-a dovedit, la ultima ediţie, o emisiune mult, mai echilibrată, cu un sumar variat şi cuprinzător. Poate doar interviul acelei şcolăriţe-model de umbra unei delincvenţe (deşi a avut un pronunţat sens educativ) ne-a lăsat un gust cam amar. Dar am apreciat reportajele emisiunii, interviurile ei, în timp ce mica scenetă argheziană a avut, realmente, umor. Ni se pare nouă, sau preocuparea televiziunii pentru divertismentul umoristic este în creştere ? Am avut săptămîna trecută exemplul operei lui Tiberiu Olah „Geamgiii din Toledo“, care — și datorită montării alerte semnate de Hero Lupescu — a fost amuzantă, îndeosebi prin nota accentuat-sa frică la adresa poncifelor, a prostului gust în interpretarea spectacolului de operă. In programul săptămînii trecute a figurat şi o rubrică (insolită) de „umor cinematografic“ , intenţie bună, dar n-am gustat deloc ironia din monologul rostit de Stela Popescu, monolog menit să „ia peste picior“ un film (desuet, desigur) care a lansat atîtea melodii de mare succes. Este, şi aceasta, o problemă de „simţ al măsurii...“ De altfel, nu este prima oară cînd ne propunem să scriem despre simţul măsurii. Nu numai la televiziune, acest al nu ştiu cîtelea simţ are o importanţă capitală. Tocmai de aceea ne îngăduim şi o observaţie de ansamblu. S-a renunţat în ultima vreme (pe bună sau nu tocmai pe bună dreptate) la un anumit gen deemisiuni din categoria celor „palpitante“. Atenţie,la ariditatea programelor ! Sau, poate, pentru că tot a venit primăvara, pentru că au înflorit — superb — magnoliile, televiziunea ne invită, indirect, „la iarbă verde“. Dacă e cumva aşa, observaţiile noastre devin inoperante. CĂLIN CALIMAN P.S. O întrebare pentru scenografii micului ecran : aţi văzut excelentul decor cinetic al concertului Euroviziunii ? FLORI VEŞTEDE (Urmare din pag. a l-a) suflul nociv al dorinţelor de căpătuială fără efort. Constantin Menagache, domiciliat în strada Rahova nr 57, avea toate condiţiile să fie astăzi unul dintre cei ce contribuie activ la tot ceea ce oamenii Brăilei făuresc în aceşti ani în care oraşul capătă o nouă faţă. Absolvent a 10 clase liceale, calificat apoi ca lăcătuş mecanic, C. M. intră în viaţă sub egida parazitismului. Atunci cînd ar fi trebuit să răsplătească speranţele pe care hatul şi familia le investiseră în el, C. M. refuză să se angajeze, tentat de o viaţă fără obligaţii, inconştient de perspectiva ratării sale ca om şi membru al unei societăţi bazată pe muncă. El este bucuros că poate specula slăbiciunile familiei, ale mamei, care tot il mai consideră copil şi care nu vede raţiunile pentru care băiatul ei ar trebui să se spetească cu munca, şi ale tatălui care s-a cam săturat de trindăvia feciorului şi care cere ajutorul miliţiei spre a-l intemna să muncească. Şi aşa, între indulgenţa vinovată a mamei şi intransigenţa neputincioasă a tatălui, junele îşi duce viaţa de parazit şi timpul trece fără să însemne ceva pentru el. Pentru că C. M. a renunţat de mult la tot ceea ce conferă timpului valoare. Aşa cum Vasile Cozlov, din strada Polonă nr 28, a renunţat la demnitate, la muncă, la familie. Lăcătuş mecanic, cîndva căsătorit şi încadrat în cîmpul muncii, Vasile C. s-a despărţit de soţie, şi-a părăsit serviciul şi s-a înscris în rindurile celor care, trăind de la o zi la alta, îşi terfelesc omenia în mocirla parazitismului. Neintegraţi in procesul de creare a bunurilor materiale şi spirituale, asemenea indivizi îşi pierd identitatea, se degradează pînă la negarea de sine. Pierduţi pentru un timp din vedere, îi vom regăsi adeseori în cîmpul dezonorat al celor care, într-un fel sau altul, încalcă normele unei convieţuiri civilizate cu semenii, constituind un pericol social. SPRE DELINCVENŢĂ Penibila echilibristică pe muchia de cuţit dintre ocolirea legii şi încălcarea ei, practicată cu zel de cei care refuză integrarea într-o formă organizată de activitate, este extrem de dificilă, şi este de-ajuns un pas greşit, unul singur, pentru a te trezi „dincolo de baricade“, membru deplin al faunei ce populează un teritoriu interzis : cel al delincvenţei La 15 ani, timp în care de-abia a reuşit să termine 4 clase elementare, George Neagu, domiciliat in strada Venus nr 15, este deja sub supravegherea miliţiei, posesor al unui dosar de internare într-un institut special de reeducare prin muncă, şi hoţ cunoscut ca atare în tot cartierul. La virsta la care alţii desluşesc cu bucurie alfabetul muncii, G. N. vagabondează şi fură, mindru că se poate descurca şi fără să muncească. Numai că o asemenea mentalitate duce cel mai adesea la comiterea unor acte antisociale, la încălcarea legilor care reglementează, prin propria noastră voinţă, locul fiecăruia într-o societate în care criteriul de apreciere este oferit de cantitatea şi calitatea muncii prestate. Atitudinea faţă de muncă, de activitatea creatoare, este centrul de echilibru in jurul căruia se formează totalitatea dimensiunilor moral-spirituale ale omului, raporturile sale cu semenii, modul său de a fi şi condiţia sa etico-socială. înţelegerea acestui lucru este premisa încetării apariţiei nedorite a unor indivizi ale căror coordonate de viaţă se înscriu in aria exemplelor citate Evident, vinovăţia principală o poartă cei care, conştienţi sau nu, se sustrag unui imperativ vital, dictat de necesităţile construirii socialismului in patria noastră, la ale cărei izbinzi suntem datori să contribuim cu toţii pe măsura posibilităţilor noastre. Dar la recuperarea elevului vagabond şi hoţ, şcoala, cu posibilităţile sale de control şi puterea de influenţare, şi-ar fi putut aduce un însemnat aport, dacă ridicarea din umeri n-ar fi uneori singurul gest la adresa celor pe care ţara ni i-a încredinţat spre educare Aceeaşi declinare a răspunderii o intilnim adesea şi in rindurile unor familii, membrul devenit parazit pe spinarea sa fiind privit cu indulgenţă, dacă nu încurajat. Părinţi care au muncit cinstit o viaţă întreagă dovedesc o vinovată acoperire a iresponsabilităţii copiilor, sprijinindu-i să trîndăvească la o vîrstă la care ar putea să trăiască pe propriile lor picioare. Integrarea in cîmpul muncii este o problemă de care organizaţiile de tineret sau sindicate sint direct interesate. Dar cînd cineva se poate plimba de la o organizaţie la alta, de la un loc de muncă la altul, înseamnă că nu s-a făcut totul pentru fixarea lui intr-un colectiv care ar avea nevoie de el. Or, de forţa de muncă a fiecăruia avem nevoie cu toţii. De aceea pe lingă cei citaţi, opinia publică are datoria să reacţioneze cu promptitudine şi în modul cel mai eficient faţă de cei care o sfidează prin întregul lor mod de a fi. Este obligaţia factorilor de influenţare amintiţi mai sus să contribuie susţinut la formarea unei atitudini active, creatoare in rindurile tineretului, să canalizeze elanurile şi energia de care acesta dispune spre munca desfăşurată cu simţ de răspundere şi pasiune în orice domeniu. Pentru ca in primăvara vieţii să nu mai fie flori veştede.