Munca, septembrie 1970 (Anul 26, nr. 7089-7113)

1970-09-16 / nr. 7101

Pagina a 2-a (in cursul şi Festivalul internaţional „GEORGE ENESCU" Seară de muzică românească Cantata ,,Elegia pontica“ a compozitorului Theodor Grigoriu, pe care am ascultat-o ieri seară, exprix mă aplecarea creatorului spre temele mari ale culturii antice, şi totodată crezul său în arta compoziţiei. Inspirindu-se din „Elegia a IlI-a“ din ciclul „Tristele“, compozitorul aduce o ofrandă marelui poet latin ale cărui zile s-au sfîrşit pe malul Pontului Euxin. Theodor Grigoriu „reconsideră“ drumurile străbătute de paşii poetului exilat, încercînd să descopere ce l-a impresionat pe acesta, în atingere cu ce anume a vibrat sufletul autorului „Tristelor“: irizările de culori şi lumină care s-au reflectat în retina lui Ovidiu, imaginea mării în care se răsturna cerul la fiecare răsărit şi apus... Piesa se remarcă prin austeritate, prin caracterul modern al tehnicii — blocurile de durată, sunetele sonore sugerînd scurgerea dureroasă a timpului ireversibil. Concepută pentru un ansamblu cameral (șase coarde grave— viole, violoncele, contrabaşi, șase instrumente de suflat-flaut, corn, trombon, clarinet-bas, fagot, contra-fagot, şase voci de femei şi un solist) lucrarea generalizează hexametrul latin la toţi parametrii lucrării — moduri, numărul instrumentelor, respectind forma originală — se cîntă pe versurile latineşti — cantata ciştigă şi mai mult în gravitatea, exprimînd cu o deosebită forţă dramatismul vieţii în exil a poetului latin. Cel care a cîntat iubirile ca nimeni altul, simte moartea aproape. Cu celebrul Epitaf al lui Ovidu, lucrarea se încheie într-o culme a durerii umane, , Muribund, poetul îşi imaginează că îşi vede soţia venind peste deal şi aducîndu-i iertarea împăratului. In persoana femeii se suprapun însă două identităţi — iubita şi moartea. Solistei bas — Pompei Hărăşteanu — intervine. Sint date ultimele indicaţii ale poetului asupra înhumării cenuşei sale în pămîntul Italiei. Cel care a cîntat iubirile dar şi tristeţea cea mai profundă, respiră din muzica Elegiei pontica, cantată a cărei audiţie ne-a transportat în starea inefabilă a extazului. Simfonia a VI-a ..Armonia'^ compozitorului Wilhelm Berger impresionează prin grandilocvenţa recunoscută şi îndrăgită a par’titurilor clasice. Şi Cu atît mai interesant, cu cit gîndirea şi sensibilitatea creatorului sînt fidele gîndirii muzicale moderne, cu cit metodele sale de scriere sînt circumscrise în sfera celor mai înnoitoare mijloace de expresie. Dacă vom arăta că „Armonia“ face parte din ciclul de simfonii denumite simbolic : „Lirica“, „Epica“, „Dramatica“, „Tragica“, „Solemna“ vom descoperi şi mai mult modernitatea spiritului viguros, vecin cu apetenţa clasică, a lui Wilhelm Berger. Natura reflexivă îndreptată spre introspecţie nu se consumă la temperaturi lirice şi meditative, ci impune prin forţa lucidităţii şi a puterii de mare sinteză la nivelul fenomenelor quintesenţiale. „Armonia“ nu reprezintă o sumă de mijloace tehnice, de procedee de scriere muzicală, ci o sinteză a stărilor celor mai profunde , de linişte şi contemplaţie care, dominate de către principiile binelui şi adevărului, conduc la echilibru, la armonie. Caracterul liric al primei părţi este transparent. Melodia creşte pînă la dezlănţuirea şi încleştarea de tensiuni, cărora le urmează o atmosferă de calm. Partea a doua în formă de sonată, exprimă prin flaut şi Violine, contemplaţia şi reflecţia ce îl transportă pe creator în sferele înalte ale meditaţiei filozofice. Accentele dramatice — coardele grave — subliniază incursiunea artistului în lumea întrebărilor asupra existenţei. Finalul cu ecourile sale prelungi ne transimte atmosfera de interiorizare şi de detaşare a gânditorului. Seara de muzică simfonică românească ne-a dat satisfacţia deplină a comunicării prin artă, satisfacţia regăsirii substanţei umane inefabile în creaţia actuală a compozitorilor noştri. ALINA POPOVICI Agendă . Din spectacolele seri, vă recomandăm : • La studioul de concerte al Radioteleviziunii, orchestra simfonică a Radioteleviziunii, dirijor Iosif Conta, solist Matislav Rostropovici va prezenta : Doru Popovici — Simfonia e II-a „Spielberg“, J. Haydn — Concert în Re major pentru violoncel şi orchestă, Beethoven — Simfonia a IX-a. « La Opera Română, Teatrul Academic de Operă şi Balet „S.M. Kirov“ din Leningrad va prezenta spectacolul cu baletul „Lacul lebedelor“* de Ceaikovski. Dirijor Viktor Sirokov, regia şi coregrafia Marius Petipa, Lev Ivanov Serghiev, scenografia Serghei Virsaladze, soliști: Natalia Makarova, Serghei Vikulov, Valerii Panov, Olga Zabotkina, Constantin Rassadin. E un fapt unanim cunoscut de public şi recunoscut (parţial) de conducerea uzinei că „Electronica“ livrează pe piaţă şi unele produse de calitate slabă. La ora actuală, după cum ne declară directorul tehnic al uzinei, tovarăşul ing. Octavian Jucu, în depozitele comerţului sunt aproape 100 000 de televizoare care n-au desfacere, deşi aşa cum s-a mai subilnnat şi cum ştie toată lumea, din punct de vedere al parametrilor proiectaţi, produselor uzinei nu li se poate reproşa nimic. Care sînt cauzele ? Dacă ai vorbi despre ele cu 100 de persoane, fiecare ţi-ar prezenta tot atîtea motive mai mult sau mai puţin obiective. Adevărul e că aici avem de-a face, nu cu o cauză sau două, ci cu un conglomerat, un ghem destul de încîlcit. De aceea, a înfăţişa situaţia în mod unilateral, aşa cum o fac în interviurile date presei reprezentanţii comerţului, care prezintă efectul — indisciplina tehnologică sau lipsa de răspundere a organelor C.T.C. — drept cauză, nu ajută cu nimic la rezolvarea problemei. Căci, de fapt, în spatele acestor lucruri reale de altfel stau cauze mult mai adinei și de o factură mult mai complexă decît ar părea la prima vedere. Să luăm, de pildă, indisciplina tehnologică, care se materializează într-o multitudine de efecte, cum ar fi contacte imperfecte, din cauza lipiturilor „reci“, frecvent semnalate de recepţionerii comerţului. Care să fie rădăcina acestui neajuns ? Ne lămurim îndată ce vom studia două elemente esenţiale. Primul, desele „ruperi de ritm“ la benziile de montaj şi în secţiile de fabricaţie datorate diverselor materiale şi mese lipsă (a căror lungă listă impresionează) ce determină asaltul de la sfîrşit de lună. „în luna august — ne spunea maistrul Vasile Iliescu, de la secţia 310 — au fost zile cînd am stat în gol de lucru 4 pînă la 6 ore din lipsă de materiale. Şi în loc să facem pe zi cîte 700 de contactoare, abia în trei zile am realizat 500 de bucăţi. Din această cauză pentru noi, luna august a avut 32 de zi d e, întrucît a trebuit să lucrăm şi în ziua de 1 septembrie. Altfel uzina nu realiza planul şi banca nu elibera fondurile pentru plata salariilor“. Al doilea element : marea fluctuaţie de muncitori, ceea ce face ca anual aproape o treime din efectiv să se reînnoiască fapt cu consecinţe din cele mai nedorite pentru calitate într-o uzină de tehnicitatea „Electronicii“. E de la sine înţeles că cele două fenomene se determină reciproc, pentru că, o defectuoasă aprovizionare tehnico-materială ce aduce după sine „ruperile de ritm“, angrenează cîştiguri scăzute, dînd astfel naştere unei fluctuaţii atît de accentuate, şi invers. Iată, de altfel, un exemplu de acest gen de la secţia montaj TV. In ultimele patru luni au plecat 885 de muncitori şi s-au angajat 789. Cînd să-i şcolarizezi pe cei noi, cînd să capete aceştia experienţa muncii industriale de înaltă calitate ? Peste noapte ? Imposibil. Şi consecinţele se văd. Pentru că toţi aceşti noi angajaţi îşi lasă în mod nedorit, pe produs amprenta personalităţii lor profesionale deficitare, concretizată în defecte de execuţie. Pe fondul unor astfel de probleme cu care uzina e confruntată, să vedem ce întreprinde sindicatul de aici, cum îşi concepe el activitatea de influienţare obştească a producţiei, şi aceasta îndeosebi pe plan educativ. Cercetând planul de muncă al comitetului sindicatului constaţi că a întreprins unele acţiuni în sprijinul îmbunătăţirii calităţii. E vorba de participarea la o consfătuire între reprezentanţii mai multor uzine producătoare de bunuri de folosinţă îndelungată şi reprezentanţii comerţului şi de un schimb de experinţă între compartimentul C.T.C. din uzină şi cel de la I.P.R.S.-Băneasa, acţiuni care au mijlocit informarea reciprocă asupra preocupărilor de ordin tehnic pe linia calităţii, concluziile acestora fiind aduse la cunoştinţa muncitorilor şi dezbătute în adunările grupelor sindicale. Dacă cercetăm mai atent eficienţa acestor acţiuni observăm că a doua s-a axat pe probleme pur tehnice care ar trebui să facă obiectul preocupărilor cadrelor de specialitate (cazul schimbului de experienţă „Electronica" — I.P.R.S.-Băneasa), iar prima, a avut numai un caracter de informare. Munca sindicală, parcă, pierzîndu-şi suflul, s-a oprit exact la acest stadiu informativ nefiind continuată cum era firesc, prin acţiuni educative desfăşurate cu fiecare om în parte. într-adevăr, ce poţi realiza doar informîndu-i pe cei care lucrează prost, aducindu-le la cunoştinţă acest lucru pe care îl ştiu şi ei prea bine ? Nu ar fi fost mai în firescul lucrurilor să-i determini să lucreze bine, să organizezi acţiuni de conştientizare şi de instruire profesională asupra modului cum să realizeze fără cusur operaţiile încredinţate ? Aici considerăm că este deficitară în munca sindicală de la „Electronica“. Deşi era uşor de observat că uzina primeşte, lunar, sute şi sute de muncitori, dintre care unii se integrează mai greu rigorilor producţiei industriale, sindicatul nu acţionează sistematic în rîndul acestora. Şi cît de util ar fi pentru producţie dacă s-ar fi organizat ample acţiuni educative în fiecare grupă sindicală ! Porninduse, de pildă, de la cele mai neînsemnate abateri tehnologice constante, s-ar fi putut arăta consecinţele lor ce declanşează o adevărată reacţie în lanţ negativă în domeniul activităţii economico-financiare a întreprinderii, şi pe planul, nu mai puţin important al bunului renume al mărcii fabricii. Cîţi dintre muncitorii care execută unele operaţii de mîntuială ştiu sau au fost avizaţi nominal că şi din vina lor televizoare„Miraj“ nu se bucură de o prea bună reputaţie în faţa cumpărătorilor — iată o întrebare la care comitetul sindicatului nu poate răspunde. Ba mai mult, defecţiunile calitative, concretizate în refuzuri ale comerţului, nu sunt cunoscute, nici măcar în mare, de responsabilul comisiei economice a comitetului sindicatului, tovarăşul Merticaru Nathan, căruia i-am adresat o întrebare în acest sens. Prin grija sindicatului, cu acei lucrători neglijenţi, care creează neajunsuri, s-ar putea organiza vizite în magazine, aşa cum cu mult succes se prevedea odinioară, pentru ca ei să asculte părerile cumpărătorilor, aprecierile lor puţin măgulitoare la adresa uzinei lor. La fel, s-ar putea iniţia demonstraţii practice din care să rezulte consecinţele operaţiilor prost executate, arătîndu-li-se concret, cum prin munca lor de slabă calitate, diminuează performanţele asigurate televizoarelor şi radioreceptoarelor prin concepţia constructivă. Ar putea, de asemenea, să aibe loc dezbateri în genul „procesului milimetrilor“. Dar cîte idei nu se pot găsi dacă comitetul sindicatului, în loc să încerce să dubleze, prin acţiunile sale conducerea tehnico-administrativă în unele domenii, ar căuta un drum propriu de contribuţie, consultând activul sindical asupra unor mijloace inedite şi eficiente de acţiune obştească în acest scop ? Ori, aici e domeniul în care sindicatul se poate manifesta din plin, pentru că orice s-ar spune organizarea schimbului de experienţă între cadrele tehnice de la C.T.C. nu reuşeşti decît să contribui la sporirea vigilenţei acestora, dar nu să şi stăvileşti defectele de fabricaţie, aşa incit ele vor fi puse, şi pe mai departe, în faţa faptului împlinit, manifestîndu-se, în cele din urmă, tot ca nişte contoare de înregistrare a neajunsurilor de ordin calitativ. De şlefuirea profesională a celor care lucrează în domeniul controlului de calitate are cine se ocupa — conducerea tehnico-administrativă, — aceasta avînd, prin legea calităţii, obligaţii exprese în acest domeniu. Desigur, sindicatul poate contribui şi el la aceasta, dar nu se poate limita la atît. Lucrul principal ce i se cere este să antreneze toate glande sindicale în largi acţiuni educative, adică să dea un caracter permanent lintei pentru calitatea superioară a produselor, din care să facă unobiemn nu«restul unu al organizației s'^dicale, care la ora actuală încă nu este plasată pe un astfel de plan. I. VADUVA Cînd va deveni calitatea elementul valorificator l «I y « a v • ^ cantităţii însăși? MUNKA Popas în vecinătatea „Sfinxului“ din Platoul Bucegilor Foto: GH. VLAD INGINERULŞEF DE CĂLIMARĂ ? (Urmare din pag. l-a) Că unul din factorii, hotărîtori ai nerealizării planului de producţie a fost munca slabă de organizare şi conducere a şantierelor. Am enumerat cîteva dintre cauzele care au contribuit la nerealizarea planului la întreprinderea de construcţii montaj Timişoara pentru a scoate în evidenţă şi mai mult necesitatea folosirii raţionale a personalului tehnico-ingineresc, a contribuţiei efective a acestuia acolo unde se hotărăşte soarta producţiei, adică pe şantier. Am discutat cu conducerea întreprinderii de construcţii montaj din Timişoara despre modul cum sunt repartizaţi inginerii şi tehnicienii între centrală şi şantiere, între serviciile centralei şi între şantierele din cele trei judeţe în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea. Din cei 93 ingineri, 28 lucrează în diferite servicii ale centralei, 14 în atelierul de proiectare al acesteia şi 10 la staţia de utilaj transport a centralei. Deci în centrală — în Timişoara — îşi desfăşoară activitatea peste 55 la sută din numărul inginerilor. Aşa cum ne relata tov. Bădescu Petre, preşedintele comitetului sindicatului,din această întreprindere, majoritatea inginerilor din centrală desfăşoară o activitate de dispecerat mărunt, dirijare de maşini, achiziţii de materiale, întocmirea a fel de fel de situaţii statistice, lucrări de birou etc. care pot fi făcute tot aşa de bine şi de personal cu o calificare medie şi uneori chiar sub medie, în cadrul întreprinderii, la atelierul de proiectare, de pildă, îşi desfăşoară activitatea 13 ingineri, 1 arhitect, 3 tehnicieni şi numai 3 desenatori. Pentru oricine este evident faptul că proporţia tehnicienilor — deci a personalului cu calificare medie — este mai mult decît nesatisfăcătoare, la aproape 5 ingineri fiind angajat un tehnician, deşi ponderea lucrărilor de proiectare, care pot fi executate de tehnicieni-proiectanţi este bineînţeles mult mai mare. In ce priveşte productivitatea cu care lucrează inginerii şi tehnicienii din atelierul de proiectare, concretizată în desene de execuţie, de pildă, vorbeşte de la sine faptul că la 6 ingineri şi tehnicieni, un desenator face faţă cu brio şi mai are şi timp liber. O situaţie oarecum specială are, în cadrul întreprinderii serviciul relaţiidevize. Aici lucrează 6 ingineri şi un singur tehnician. Am discutat despre activitatea acestui serviciu cu ing. Graure Constantin, singurul care a binevoit să ne dea „relaţii“ despre serviciul de „relaţii“, deoarece fostul şef, ing. Hamburgher Gheorghe a refuzat să discute, sub pretextul că este „demisionat“ (s-a supărat că nu mai este şef), iar actualul şef, ing. Raşca Ionel nu era în întreprindere. Iată cu ce se ocupă inginerii din acest serviciu, sarcinile fiind enumerate în ordinea dată de ing. Graure Gheorghe : evidenţa realizărilor şi întocmirea rapoartelor lunare privind realizările ; finanţarea şi decontarea lucrărilor ; încheierea de contracte, soluţionarea divergenţelor şi desfăşurarea concilierilor ; verificarea documentaţiilor de execuţie a devizelor etc. Simpla enumerare a activităţilor din cadrul serviciului „relaţii şi devize“ arată că, cu excepţia „verificării documentaţiei“, celelalte probleme n-au nimic sau aproape nimic comun cu pregătirea şi ceea ce trebuie să facă în general un inginer. In cadrul diviziunii existente între profesii, de evidenţa realizărilor şi întocmirea rapoartelor se ocupă îndeobşte statisticieni şi planificatori, de finanţare şi decontare contabilii şi specialişti în domeniul financiar, de încheierea de contracte , concilieri şi rezolvarea divergenţelor, juriştii şi alte cadre specializate în genere în activitatea comercială şi de disciplină contractuală etc. La întreprinderea de construcţii montaj Timişoara, toate aceste activităţi au fost declarate ad-hoc „inginereşti" prin excelenţă şi, în consecinţă, şantierele şi activitatea de proiectare, tehnologie, organizare etc. , au fost lipsite de aportul a 6 ingineri. Şi aici practica „locului călduţ“ şi a relaţiilor personale şi-a spus cuvîntul despre cei ce pot fi încadraţi la serviciul „relaţii“. Printre cei 6 ingineri se află Gaja Ingheburg, soţia şefului serviciului producţiei şi ing. Scorţaru Desanca, soţia contabilului şef. Dacă verificarea documentaţiilor s-ar face la serviciul tehnolog, nu numai în faza incipientă a tranzacţiilor ci de la început pînă la sfîrşit, atunci în serviciul relaţii activitatea „inginerească“ ar trebui căutată cu luminarea. Serviciul aprovizionării este format in genere din economişti merceologi şi merceologi; şeful serviciului a fost numit însă inginerul Crişan Emil — specialist în mine — care după ce a trecut prin mai multe întreprinderi din Hunedoara şi Craiova — bineînţeles nu miniere — a venit să-şi desăvârşească cunoştinţele teoretice şi practice în „ale mineritului“ lucrînd în domeniul aprovizionării la întreprinderea construcţiimontaj din Timişoara. După cum afirma chiar ing. Crişan Emil, de cînd a terminat facultatea, nu a lucrat niciodată în specialitatea pentru care s-a pregătit. Exemplele de mai sus vin să confirme că la unii, obţinerea unei diplome care atestă că a terminat studiile tehnice superioare, obţinînd o înaltă calificare de specialitate, este numai un mijloc cu ajutorul căruia se poate obţine un post „călduţ", la centrală pe cît posibil, indiferent dacă postul respectiv are vreo legătură cu specialitatea şi cu anii de studenţie pentru care statul şi poporul au făcut mari sacrificii, în timp ce în centrală inginerii învîrt hîrtii, pe şantiere lucrările se desfăşoară cu încetinitorul. Discuţia despre modul cum sînt asigurate şantierele cu ingineri, tehnicieni şi maiştri, ca şi despre realizările fiecărui şantier în parte, am purtat-o cu toi’, ing. Marcus Leo, directorul întreprinderii. Iată opinia domniei sale, în această problemă : „In ultima vreme s-a conturat tot mai mult părerea că după o practică de 2—3 ani în producţie, inginerii constructori se îndreaptă fie înspre activitatea de proiectare, fie înspre birourile de investiţii, în orice caz mai puţin spre activitatea practică, concretă pe şantier. De altfel eu consider că nu personalul ingineresc dă tonul în realizarea planului de construcţii montaj ci...“ Am întrerupt aici cele exprimate de tov. director Marcus, fiindcă în continuare s-a referit la cauzele obiective şi subiective despre care am amintit la începutul acestui articol. Să vedem însă care este situaţia pe cele 5 şantiere ale întreprinderii. Pe 8 luni, şantierele nr. I şi III Timişoara şi-au realizat planul în proporţie de 76,38 la sută, respectiv 96,06 la sută. Şantierul nr. II Jimbolia 98,4 la sută ; Şantierul nr. V Caransebeş 87 la sută şi Şantierul nr. VI Arad 63,7 la sută. In timp ce în centrala întreprinderii îşi desfăşoară activitatea 52 ingineri, pe cele 5 şantiere lucrează numai 41 ingineri. Dintre aceştia 20 sunt în cadrul muncii de execuţie propriu-zisă, la loturi, iar restul de 21 ocupă funcţii de conducere ca:şef de şantier, inginer şef, inginer şef adjunct etc., sau în cadrul diferitelor servicii ale şantierelor. Din totalul de 41 ingineri de pe cele cinci şantiere, 24 ingineri sunt încadraţi pe cele două şantiere din Timişoara, 4 pe şantierul din Jimbolia, 3 pe cel din Caransebeş şi 10 pe cel din Arad. Cu alte cuvinte din 93 de ingineri cîţi are întreprinderea, într-o formă sau alta au fost plasaţi în Timişoara 76 iar în Arad, Caransebeş şi Jimbolia numai 17. Modul de repartizare a inginerilor pe şantierele din cele trei judeţe, Timiş, Caraş Severin şi Arad, asigurarea asistenţei tehnice la loturi, şi-a pus bineînţeles amprenta pe realizările celor 5 şantiere. Planul şantierului nr. 6 din Arad a crescut, de la o realizare de 28 070 mii lei la antrepriza generală în 1969, la 114 978 mii lei în 1970, fiind singurul şantier de gradul I din cadrul întreprinderii de construcţii montaj Timişoara şi singurul din judeţul Arad care execută astfel de lucrări. Cu toate acestea în comparaţie cu alte şantiere din cadrul întreprinderii care au un plan mai mic. Şantierul nr. 6 din Arad este mai prost încadrat cu personal tehnic-ingineresc, în timp ce la un plan de producţie construcţii-montaj — forţe proprii — de 44 245 mii lei Şantierul nr. 3 Timişoara — şantier de gradul II — are 16 ingineri, 12 tehnicieni, 4 şefi de lot (din care 2 ingineri), 2 maiştri principali şi 11 maiştri, Şantierul nr. 6 din Arad, — şantier de gradul I — avînd un plan de 83 773 mii lei — forţe proprii — este încadrat cu 10 ingineri, 17 tehnicieni, 7 şefi de lot, 2 maiştri principali şi 14 maiştri. Dacă şantierul nr. 6 din Arad are punctele de lucru răspîndite pe tot judeţul, Şantierul nr. 3 din Timişoara îşi împarte judeţul Timiş cu Şantierul nr. 1 tot din Timişoara. In aceste condiţii nu este de mirare că realizările pe 8 luni la Şantierul nr. 6 Arad se situează la cel mai coborît nivel din cadrul întreprinderii (63,7 la sută) în timp ce ale Şantierului nr. 3 Timişoara ating 96,06 la sută. Am discutat situaţia personalului tehnic-ingineresc de la Şantierul nr. 6 din Arad cu şeful şantierului, ing. Dinam Dimitrie. Iată ce ne-a spus dînsul: „Şantierul nu este asigurat cu personal tehnico-ingineresc la nivelul planului şi al răspîndirilor ; lucrările deschise pînă în prezent nu au personal de specialitate la nivelul cerinţelor nici ca număr, nici în ce priveşte studiile ; ne aflăm în situaţia de a nu putea deschide lucrări noi cum sunt cele de la Fabrica de nutreţuri combinate, Fabrica de produse lactate, Feronerie etc. datorită lipsei totale de personal“. Cînd te gîndeşti că la Timişoara stau prin birouri zeci de ingineri şi tehnicieni, iar în judeţul Arad nu se pot deschide lucrări strict necesare economiei naţionale, datorită lipsei de personal. Mai mult, unii ingineri, de practică şi experienţă în munca de şantier cum este cazul tov. ing. Kirch Otto şi Sándor Vasile, foşti ingineri şefi pe şantierele nr. 3 din Timişoara, respectiv pe cel din Caransebeş, au fost transferaţi recent tot la centrala întreprinderii în Timişoara, primul ca şef serviciu organizarea producţiei, iar al doilea ca ing. şef-tehnolog (transferul în aceste funcţii nu este încă confirmat de minister). In discuţiile purtate la şantierul nr. 6 din Arad asupra ajutorului primit din punctul de vedere al asistenţei tehnice din partea specialiştilor de la centrala întreprinderii, a reieşit că în decurs de opt luni,şeful atelierului de proiectare din Timişoara a vizitat, acest şantier de două ori; de asemenea au mai fost la Arad de cîteva ori şi ciţiva ingineri în special de la serviciul mecanizare şi tehnolog. Chiar după ce conducerea ministerului a dispus să fie transferaţi ciţiva ingineri, tehnicieni şi maiştri din Timişoara la Şantierul nr. 6 din Arad, numărul inginerilor a sporit numai pe hîrtie, în sensul că deciziile de transfer au sosit la Arad, însă inginerii „transferaţi“ continuă să lucreze încă în birourile din Timişoara. Planul de producţie al întreprinderii de construcţii-montaj Timişoara este cu mult rămas în urmă. Propunem conducerii întreprinderii şi forurilor în drept să analizeze, printre altele, şi modul cum sunt folosite şi repartizate pe şantiere cadrele tehnico-inginereşti. Poate că simpla analiză a situaţiei nu va duce la înlăturarea lacunelor existente în acest domeniu. Avem însă convingerea că situaţia se va îmbunătăţi, mult dacă inginerii vor părăsi birourile şi vor prelua în mod direct „drama“ organizării şi conducerii şantierelor de construcţii-montaj. Abonaţi (Urmare din pag. l-a) de la „Solidaritatea“, au obţinut între 2—5 zile concediu de boală. E de mirare cum de au reuşit să se vindece într-o perioadă atît de scurtă de asemenea boli ? Alţii, sesizînd lipsa de preocupare a celor chemaţi să gospodărească cît mai raţional fondurile de asigurări sociale, apelînd mereu la alţi medici, obţin certificate medicale iniţiale deşi concediul lor este în continuare. Pe această cale şi cu diagnostice diferite, Doina Magda, de la I.C.M. Cluj, şantierul Oradea, a reuşit să-şi prelungească concediul de lehuzie cu 2 luni şi jumătate peste termenul legal. Strigător este şi cazul Terezei Ardeleanu, de la fabrica „Crişul“, între 25 martie — 20 aprilie a.c., s-a aflat în concediu medical cu diagnosticul ..iminenţă de avort“, dar la 20 aprilie încă nu-şi ridicase medicamentele prescrise şi care i se dădeau gratuit! In schimb, a fost găsită executînd o comandă particulară la domiciliu... Şirul exemplelor de acest gen ar putea fi continuat. Ne oprim, însă, aici pentru a face loc unor concluzii. După cum a reieșit în mod clar, lichidarea abuzurilor şi acordarea de concedii medicale numai celor cu adevărat bolnavi constituie o rezervă de creștere a indicelui de utilizare a fondului de timp. Una din căile realizării acestui deziderat este sporirea exigenţei la onorarea certificatelor medicale. Un mijloc eficient, care a dat rezultate bune în multe cazuri, îl constituie intensificarea controalelor la domiciliu de către delegaţi ai întreprinderilor, a vizitelor tovărăşeşti întreprinse de activul obştesc al sindicatelor. Paralel cu sporirea exigenţei celor însărcinaţi cu gospodărirea fondurilor de asigurări sociale şi cu intensificarea controlului la domiciliu, sindicatele trebuie să intensifice acţiunea ele educare a salariaţilor, să pună în discuţia grupelor sindicale toate cazurile de inducere în eroare şi indisciplină. In altă ordine de idei, s-a constatat că în multe cazuri se acordă concedii medicale pentru îngrijirea copiilor mici şi ca urmare a uşurinţei cu care instituţiile preşcolare refuză primirea copiilor pentru cele mai banale afecţiuni. Pentru înlăturarea acestui neajuns e necesar ca fiecare creşă sau grădiniţă să aibă şi să utilizeze o cameră de izolare sau staționare. Miercuri 16 septembrie 1970 O nouă întreprindere la Gherla în cadrul întreprinderii „Someşul“ din Gherla a fost construită şi pusă în funcţiune de către Trustul de construcţii Cluj o fabrică de materiale de construcţii, cu o capacitate de 12 milioane bucăţi cărămizi pe an. Noua unitate este dotată cu prese, uscătoare-tunel, cuptoare de ardere şi alte utilaje şi instalaţii moderne fabricate în ţară, în prezent aici se realizează zilnic 25.000 bucăţi cărămizi. Colectivul fabricii este preocupat de atingerea într-un termen cît mai scurt a parametrilor proiectaţi, respectiv obţinerea unei producţii zilnice de 40.000 cărămizi. MARIN OPREA TRADIŢIE (Urmare din pag. l-a) inalte. Nu mai subliniez faptul că odată ajuns intr-o facultate de specialitate, un tinăr venit dintr-o uzină, păşeşte pe sălile aşezămintului de cultură înarmat cu un bagaj de experienţe de o valoare inestimabilă şi care ii înlesneşte dobindirea, la un alt nivel, a cunoştinţelor teoretice. Şi atunci, mă întreb, de unde această nostalgică aspiraţie spre .,altceva“ a unora dintre părinţi ? De unde spiritul ăsta, nesănătos, atit de dăunător lor şi copiilor, de a căror îndrumare, in viaţă, răspund ! Am sentimentul că pe toate întrebările astea nu există decit un singur răspuns : una este dorinţa legitimă, a omului de a tinde spre mai bine, spre mai deplin, spre mai frumos, şi alta este parvenirea, arivismul, căţărarea cu toate mijloacele — demne sau oneroase - pe pereţii de sticlă, verticali, ai „urcuşului" social. Dar despre această esențială deosebire de categorii morale, vom mai avea, poate, prilejul să vorbim.