Neamul Românesc, martie 1924 (Anul 19, nr. 47-72)

1924-03-28 / nr. 69

■A Conferința de la Viena Ședințile comisiunii pentru fixa­rea raporturilor ruso-romîne au început la Viena și cred că până acuma nu vor fi fost rupte de anumite apucături introduse în omagiile internaționale de «diplo­mația» Sovietelor. In aceiași sală acum un secol și ceva se adunau represintanții Statelor europene după înfrîn­­gerea lui Napoleon I -iI pentru a da o nouă alcătuire Statelor, ale căror hotare fuseseră schim­bate, învălmășite de marea fur­tună războinică a Cuceritorului. Multe nedreptăți au ieșit din desbaterile de atunci. Acei cari voiau prin hotărîrile lor să îm­piedece vărsarea de sînge au provocat prin nedreptatea lor conflicte mult mai crunte pentru generațiile următoare. Oricum însă acești diplomați cu cravată și dantele aveau în fața logicei umane și a istoriei un mare avantagiu, ca să zic așa­ de ținută. Ei porneau de la un principiu și-l urmau până la sfirșit. De­și se vorbise de na­țiuni, într’un sens totuși deose­bit de cel de astăzi, ei, acești oameni de școală veche, țineau cu învierșunare la principiul te­ritorial. Și, pe baza amintirilor de drept și a necesităților de «echilibru european», s’au tras granițe și s’au distribuit grupe de ființe umane. Conferința de azi, în altă e­­poca, pleaca de la un alt prin­cipiu. Acuma oamenii nu sunt zes­trea pămîntului, ci pămintul e moșia oamenilor. Nu înradaci­neaza pe nime ca șerb un teri­toriu, ci ca om liber fiecare poate decide asupra soartei locului unde s’a născut. Autodeterminare, ziceau Ame­ricanii lui Wilson. «Samouprav­lenie» traduceau Rușii, cari pre­tindeau ca ideia a venit întîiu de la desagregarea lor politica, de la iubirea lor de discuții, de la patima lor pentru gesturile libertare. Cînd la Viena ei vin cu bu­zunarele pline de protestările Basarabenilor de importație și a doua zi după cele mai răsu­­natoare declarații de meetinguri, li se pare că sînt consecvenți. Autodeterminare au proclamat odată, autodeterminare vor a­cuma. Dar logica de azi nu mai e așa de sigură ca logica veche. Punctul de plecare al pose­siunii de fapt care exista ieri este el oare îndreptățit? Cucerise po­porul rusesc prin muncă pașnică Basarabia? Sau, fără știința po­porului rusesc, fără vre-un me­rit al lui, țarismul, represintînd un Imperiu universal, a ușurp­at un pămînt ai cărui locuitori n’au fost niciodată întrebați? Cînd cei vechi de la Viena luau basa teritoriala, el o urmă­riau de la început, de la con­stituirea Statului. Ar fi fost na­tural ca aceștia noi, sprijinin­­du- se pe basa națională, să ieie și ei tot de la început, de la constituirea națiunii, firul argu­mentației lor. Și atunci conferința ar fi putut da resultate pe care nu le va a­­tinge niciodată pe aceastălaltă cale. N. Iorga Baza care se distruge Nici familia nu a scăpat teafără din sdruncinul și din vălmășagul epocal. Societatea cea mare, clătinată de con­vulsiile unei noi așezări, suferă și în această restrânsă societate proto­tipică, familia. Cine străbate pro­­m­iscuitatea haotică, de noutate jic­­nitor neadaptată și datină în ruină, care e viața unui sat romînesc de azi, va avea imaginea fioroasă a desa­­gregării morale. Căsătoria a devenit excepție: concubinajul regulă gene­rală. Bunele rîndueri ale vieței, sfin­țite de veacuri, parcă nu mai au nici un răsunet în sufletul tineretului din sate, scăpat din disciplina lor și a­­lunecat în aventura instinctului. Le­gătura religioasă dintre un flăcău și o fată care voiesc să întemeieze o casă încetase de mult să mai fie o­bligatorie. Legătura civilă încetează și ea. Nu mai rămîne decît legătura­­„drago­stii“ care să strînga în cingă­­toarea ei o familie. Dar această le­gătură singură e instinctuală, — ca­pricioasă și schimbătoare ca instinc­tul însuși. Ea nu poate da nici­ o ga­ranție de durabilitate. Pe temelia ei nu se poate clădi de­cît o viață co­­borîtă în subuman, o viață animalică despuiată de înțeles moral statornic. O biată fetiță de țară, cu obră­­orii arși de soare reparați prin stra­turi de văi­sele, cu buze galvanizate în alifie roșie, cu ghete înalte și ro­chie parodiind naiv eleganța orașu­lui, se mărită astfel la paisprezece ani. Legătura ține cîteva luni și se de face tot așa de lesne cum s’a fă­cut, ca să dea loc alteia și­ apoi al­teia... La șaisprezece ani această fe­tiță a avut patru cinci bărbați și rod al legăturii aventuriere, un copil, care rămîne de obiceiu pe seama îngădui­toarei bunici. Fiindcă tînera și pără­sita mamă trebuie să-și încerce din nou norocul... Chiar dacă l-ar găsi în cele din urmă sub un acoperiș mai statornic, ce suflet aduce în casă o astfel de soție care n’a avut răgazul să mingile un an de zile visul ei de fecioară purificator și înălțător prin toată naiva lui credință în fericire ? Căsătoria aceasta va fi întemeiată pe dur­er­o­as­­e dezamăgiri ale unei fi­ințe fără adolescență, care s’a po­menit din copilă femeie îmbătrîn­ea fără vreme. Și ce suflet va avea ge­nerația de mîine a satelor, născută din această animalică promiscuitate, crescută ]n voia întîmplării, genera­ție ca și cum nu ar fi avut părinți ? Regimul acesta al dezagregării fa­miliei, care tinde să se generalizeze, e focarul anarhiei sociale de mîine. Se desbate chestiunea alcolism­ului. Dar problema socială cea mai gravă este problema căsniciei, problema so­cietății amenințate în însăși temelia­­. Va avea Statul singur destulă au­toritate morală s’o rezolve ? Căci, în fond, e vorba de o problemă morală. Din momentul în care s’a pierdut sensul legăturii invizibile dintre oa­meni, s’a ivit primejdia familiei. Nichifor Crainic Domnia gladiatorilor Democrația este fără îndoială un dar făcut mulțimii de către intelec­tuali. In locul minorității conștiente de rosturile și drumurile umanității, de­mocrația așează, în dorința realizării unei dreptăți integrale, mulțimea ca supremă instituție de judecată. Mul­țimea alege și hotărîrile ei sunt po­runci neînduplecate, mandatarii devin simpli purtători de cuvînt ai judecății populare. Situația cărturarilor în democrație amintește pe Faust care a chemat spiritele, dar cînd au venit nu l­ ea mai putut stăpîni. S’au chemat la viață mulțimile, și greșală inițială, pentru a le da mai multă pasiune în lupta de creiare a unei noi orîndueli sociale aceiaș care au vrut să înalțe umanitatea făcînd­ o sin­gură judecătoare a rosturilor ei, a coborît-o ațîțîndu’i toate instinctele. De aici pornește păcatul inițial ce a­­pasă, pîngărind năzuințele ideale ce­ au călăuzit începuturile așa de romantice ale democrației. La noi însă mai mult ca oriunde democrația se sbate în smîrcurile instinctelor. Rezultatele lor au început să se vadă. Eri lovituri în Cameră astăzi ale­gerile cu bătie de la Romanați. Par­tidele nu se mai pot impune prin in­teligența înarmată cu o bogată știință de carte. Făptura firavă a celui care și-a vlăguit tinerețea a plecat vecinic deasupra cărții nu mai are ce căuta­m politică. Prea multe, un zid de cărți îi separă de tumultul continuu al mul­țimii, acei care au călătorit prea mult prea departe în țara senină a inteli­genții, sunt acum în politică niște exi­lați. Cu ce se mai poate impune ma­selor un cărturar, cînd învățătura lui este disprețuită? In Parlament cuvîn­­tul lui dacă întîmplător este auzit poate provoca supărarea cuiva și replica o va primi sub forma unor palme răsu­nătoare sau a unor pumni îndesați, își va simți zi de zi mușchi prea slabi pentru a mai avea curaj iar pieptul prea slab pentru a urla mai tare decît turma elocință, intelectualul va fi cu­­rînd anulat. Prezența lui în Parlament va fi numai decorativă, autoritatea lui dispărută, căci toreadorii vor fi oamenii cu musculatura atletică antrenați în lupte cu pumnii grei de plumb ai boxeurilor. Masivitatea trupurilor va forma cea mai nediscutată elocință parlamentară. Nu este o simplă ironie provocată de ultimile întîmplări ci desprinderea din vălmășala faptelor a spiritului ce ne domină. Este o reacțiune împotri­va cărturarilor, este un proces de e­­liminare a intelectualilor din com­plexitatea vieții sociale. Războiul a schimbat tablele de valori. Nu este o simplă întîmplare că volumele de ver­suri rămîn uitate, dacă editorii se mai încumetă să scoată, în rafturile pră­fuite. O ură surdă, nebănuit de mare este împotriva cărții; s’ar părea că în conștiința oamenirir își face drum cre­dința că tot răul izvorăște din cuprin­sul cărților care ucid viața. Parcă ar reveni epoca decadenții romane cînd alături de gladiatori coborau în arenă împărații Romei. Spartomania care a golit bibliotecile, a lăsat creerul vir­gin de orice învățătură dar a dat ro­­tunzimi de fiară brațelor vînjoase, pre­vestește o nouă domnie: a gladiato­rilor. Acum acel care se va aventura în luptele politice pline de risc, nu se va mai pregăti cetind istoria doctri­nelor economice sau teoria plus va­lorii la Marx, ci va învăța cîteva lo­vituri definitive la box. Domnia gladiatorilor, nostalgie pen­tru epoca cimpanzeilor. Pamfil Șeicaru O generație nouă iugoslavă Cine crede că stăruința de fier a vecinilor bulgari, oameni cari nu sînt fața de noi la întîia declarație de iubire, ci o au, iubirea, pusa pe mecanică, gata să vorbească la orice prilej bine venit, cine crede că această stă­ruință e puțin obosită prin cri­­sele pe care, cu atîta simț de solidaritate, și le da regatul Țarului Boris, se înșeală. Cînd diplomația ascunde și presa, strîngînd din dinți, tace, sunt alte elemente care lucrează; cînd o cale se vede rara folos, o altă cale e, imediat, desco­perită și urmată Cu același ideal înnaintea ochilor, care nu e național, ci întrece cu mult mar­­ginile înguste ale naționalismului sincer și onest, idealul hegemo­niei în Balcani, imperialismul bizantino slav al evului mediu. Cercurile tineretului bulgar trimes la studii în străinătate sunt îndrumate într’o direcție cu totul nouă pentru a se ajunge la același scop. După ce a fost învățat, în vremea războiului, să strige că Bulgarii nu sunt decit niște buni Turanieni, frați cu Turcii și cu Ungurii, acuma li se recomandă cu căldură «ideia slavă». Și, între atîția Slavi cîți sunt alături de dînșii, ei aleg, ca și cum rasa bulgară n’ar fi căutat să stîrpeasca pe Sîrbi, tocmai pe acești camarazi iugo­slavi. Se apropie de ei, îl mă­gulesc și ii vorbesc tot mai cald, tot mai șira­bătător, de vi­itorul Stat deplin a Iugoslavilor, în care Sîrbi și Bulgari vor fi în aceleași hotare. Ce sunt în stare a faxe Bul gării în aceste hotare, e altă chestie. Dar ideia surîde ambi­țiilor tinere ale colegilor și ea își face drum. Noi trebuie s-o știm din vreme și să căutăm și noi mijloace de a înlătura primejdia. N. Iorga Pentru orfanii de război. SubcîferUe se primesc la adminis­trația „Neamului Românesc“. RĂSPfNGIȚI „Neamul Românesc“ Au subscris pănă acum: Tratativele româno-ruse Prim­a ședință , fixată pentru astăzi Corespondentul nostru spe­cial din Viena ne comunică ur­mătoarele: întrevederea preliminară anun­țată între d-nii Langa Rășcanu și Crestinschi, șefii celor două delegații, a avut loc Marți la ora 11 în Palatul Camerei depu­taților. Au asistat la această în­trevedere și cei doi secretari ai delegațiilor, d-nii dr. Cazacu și Ustinov. In convorbirea pe care au a­­vut-o și care a durat trei sfer­turi de oră, d-nii Rășcanu și Crestinschi și-au exprimat reci­proc dorința de a lucra cu fo­los pentru statele ale căror in­terese le reprezintă respectiv; convorbirea s-a mărginit însă la generalități, și d. Constinschi a evitat să dea vreo lămurire a­supra programului său la con­ferință. Singurul lucru precis care a rezultat din această întrevedere a fost stabilirea pentru Miercuri dimineața a unei prime întruniri a tuturor delegaților în prezența d-lui Grünberger, ministrul de externe al Austriei. Restul a­­cestei prime întruniri este face­rea prezintărilor și fixarea pro­gramului. Ședința de deschidere a con­ferinței a fost fixată pentru as­tăzi, Joi. Ea va fi prezidată de d. Grünberger. Se pare că d. Crestinschi in­tenționează să prezinte în Con­ferință un «memoriu al popu­lației basarabene“ prin care se cere evacuarea Basarabiei și plebiscitul. Un ©c © u­c din presa franceză într’un articol care vibrează de profundă convingere și de caldă sim­patie, d. Albert Juliien se ocupă in „Petit Parisien” de conferința romîno­­rusă. După ce relevă oportunitatea vo­tului dat de Parlamentul francez pentru ratificarea convenției privitore la Ba­sarabia, adăugind că era o datorie pentru Franța, „să consacre repararea nedreptății săvîrșite prin răpirea din 1812”, d. Jul­ien continuă astfel: „Oricît de împăciuitoare ar fi inten­­țiunile lor, oreît de vie le-ar fi dorința de a se înțelege asupra tuturor punc­telor controversate, este evident că Romînii nu vor putea subscrie anumite pretenții emise de diverse organe bol­șevice și care, de altfel, sunt în for­mală contradicție cu atitudinea de pănă acum a Guvernului din Moscova. „După cum Franța n’ar­­ putut con­simți, a doua zi după armistițiu, la or­ganizarea unui plebiscit în Alsacia-Lo­­rena, tot astfel Romînia n'ar putea ac­cepta să fie pusă din nou în discuție, la șase ani după încheierea păcii, o sta­re de lucruri care nu e conformă nu­mai tradițiilor istorice ale Basarabiei și voinței lămurii exprimate a locui­­torilor ei, ci și principiului — de care Sovietele au făcut totdeauna atîta caz — că popoarele sunt libere să dispună de soarta lor”. Autorul articolului se întreabă apoi cum pot Sovietele „să revendice moș­tenirea imperialistă a Ecaterinei a II-a” — după expresia d-lui Poincaré —, călcînd în picioare principiul în vir­tutea căruia s’a proclamat independen­ța diferitelor republice sovietice, — și mai ales cum pot nesocoti ele indis­cutabilul caracter moldovenesc al Ba­sarabiei. „Consacrînd realipirea Basarabiei, în­cheie articolul, Franța și-a îndeplinit o­­dată mai mult rolul ei de slujitor al dreptății. In același timp ea a arătat poporului român că nu uită serviciul pe care el l-a făcut cauzei comune cînd s’a aruncat vitejește în lupta cea mare, fără a se gîndi la primejdiile ei. „Din acest act, legăturile de sinceră afecțiune care unesc Franța cu Romi­­nia nu pot ieși decît întărite, și vizita oficială pe care suveranii romîni o vor face în curînd la Paris va fi, fără îndo­ială, o strălucită dovadă despre a­­ceasta”. ( Știri de peste hotare Respingerea unei moțiuni de neîncredere în guvernul englez Londra 26.­­ Camera comunelor a respins cu 289 contra 211 voturi o moțiune de neîncredere în guvern din cauză că a părăsit ideia unei baze navale la Singapore. Greva de la tramvaiele din Londra nu a fost soluționați Londra 26.— Negocierile pentru a­­planarea grevei de la tramvaiele din Londra n’au reușit. Personalul a respins propunerea patronilor de-a li se spori salariul cu 5 Shilling! pe săptămînă, muncitorii cer 8. Chestiunea siguranței Franței și acordul franco-englez Paris 26.—Redactorul diplomatic al agenției Havas află că la întrevederea care a avut loc între d-nii Macdonald și Saint-Aulaire s’a discutat în primul rînd chestiunea siguranței Franței, care reprezintă punctul cel mai prin­cipal în acordul general, dintre Franța și Anglia. sfpt de încredere în guvernul grec Athena 26. — Adunarea Națională grecească a exprimat guvernului în­credere cu 259 voturi contra 3 și 13 abțineri. Din Camera franceza Paris 26. — Camera a amînat cu 421 contra 51 de voturi interpelarea regalistului Daudet privitor la atitu­dinea poliției cu prilejul anchetei morței fiului său. Ministrul de interne a pus ches­­iunea de încredere în legătură cu a­­ceastă interpelare. Chestiunea miniera se agra­­vează In Anglia Seafield, 26 Mart. — Negocierile care au fost reluate intre proprietarii de mine și minieri, în vedere de a înlă­tura greva în industria minieră, au a­­ju­ns astăzi la un punct mort. Proprie­tarii de mine refuză de a face noui concesiuni in ce privește minimum de plată. Mîine va trebui să se țină con­ferința delegaților minieri, cînd se va pune chestiunea balotajului pentru de­clararea grevei. îl*­ie mie Din punct de vedere calitativ actuala programă analitică nu ține seamă de evoluția spiritului copilului, de grada­ția de la fantazie la memorie și în fine la cugetarea logică. Din punct de vedere cantitativ de asemenea programul e foarte încărcat voind pare că deodată să-l pună pe elev în curent cu toți termen­i, expresiile și numirile lucrurilor înconjurătoare, îi dă un material prea încărcat, indige­­rabil. Cei cari susțin cultura formale, a­­duc ca argument în spirijinul ei (Ney­­mann) faptul că ea e posibilă, dedu­­cînd această posibilitate din faptul­­­ că memoria poate fi exercitată și prin silabe fără sens, devenind apoi mai ageră și pentru cele cu înțeles și 2) că o mare parte din datele de cultură — 8 din 10 — se pierd cu timpul, rămînînd numai acea dispoziție de a prinde mai ușor, de a legă mai ușor „1 en­ isis” datele — precum și puterea memoriei și a inteligenții, fără de care elemen­tele de erudiție nu pot fi utilizate. Toate aceste dispoziții de a reac­ționa într-un fel sau într altul față de datele inteligenții, formează un substrat sigur pentru cultivarea caracterului, scopul cel mai susținut al educației formale. „Caracterul ese la iveală deasupra tuturor datelor, pe cari le produce experiența“ zice pedagogul Baumgart­ner din Zitau. „El singur ține stindar­dul vieții, el aduce lumină în toate rătăcirile, trăinicie în nesiguranță și în­credere în viitor. Caracterul stă mai presus de orce cultură intelectuală — care poate fi împreunată cu o con­știință de rind — și cu batjocorirea orcîrui ideal „Și mai departe Adaug, că poate cineva să stea foarte sus ștințîficește; dar să rămîte în urma unui țăran de rînd în privința curățeniei de gîndire, spiritului de­ dreptate și adevăr“. Goethe cere în romanul său educa­tiv „Wimn. Meisters Lehrjahre“, „Grosse Gedanken und ein reines Herz“. Curățenia inimii e legea mo­rală recunoscută și de rigorismul kan­tian și pentru Nietzsche singura lege valabilă și pentru supraom. In „Also sprach Zarathustra“ scrie: „Nur ein, Gebot gilt dir, sei reinl“ „Toată știința și toate eptitudinele, pe cari ți le dă instrucția educativă“ zice Rein „trebuie în același timp să ser­vească și culturii caracterului“. Căci ce însemnează aptitudine fără gînd bun, elocință fără caracter, știință fără conștiință ? Cum poți face această legătură între știință și caracter ? Legînd de datele intelectuale date sentimentale. Ceace știi și ai învățat, trebuie să fie și simțit. Unită cu simțirea capătă știința preț pentru noi, căci numai acele cunoș­­tinți simțite vor avea în ele energia latentă, care la un moment dat să is­­bucnească în fapte. Știința rece căpătată de nevoie, de silfi, rămîne închisă acolo și cînd ceva o răscolește, fi­e indiferentă sau de povară. Deci, dacă am putea învață ceva din aceste precepte e acela, că edu­catorul să știe să facă deosebire între știința seacă, moartă, de erudi­ție, costelivă cu care elevul se în­doapă pentru examen, ca apoi s-o uite cît mai repede și cea vie, caldă, pal­­pilîndă, pe care de multe ori ți-o în­sușești în afară de școală, singur, dacă vezi că școala nu-ți­ dă — și desigur, din aceasta ai profitul cel mai mare, aceasta e știința — energie. In ea pulsează viața, în ea se zbate năzuința spre perfecția individuală, do­rința de a o desvolta, îmbunătăți, de a o răspîndi și altora. Aceasta e știința vie. Numai ea va interesa și datoria profesorului e de a face pe elev să capete interes de cea ce predă. Și la noi ca și aiurea, se dă, pro forma, locul de onoare religiei și o­­biectelor de cultură formală. Și dacă s’au introdus studiul limbilor, credeți că s’a făcut din alte interese, de cît cele practice ? Acelaș lucru și despre desemn (la noi e tolerat doar cel liniar. In Germania e introdusă aqua­­rela și chiar pictura­. Dacă cultivarea caracterului este țelul educației formale apoi trebuie să ținem seamă că acest caracter nu se poate desvolta de­cît în funcție de sociabilități. De aici și-au tras adversarii cultu­­rii formale argumente pentru doctrina lor materialistă. Individul capabil, care s’a bucurat de zestrea intelectuală a înnaintașilor săi, e dator s’o mărească s’o lase altora mărită, căci nu înce­tează cultura, nu se oprește la el, ci e într’o continuă curgere. Intelectul, deci trebuie să-și jert­fească din libertatea sa pentru a spri­jini acest progres al științei. E teoria intelectul­­ui în serviciul științei pure (Renan, L’avenir de la science), de­sigur, una din fețele cele mai simpa­tice ale culturii materiale. O altă față a aceleași teorii e a­­servirea științei vieții practice, susți­nută de Spencer. Practic ca englezul, el chiar clasifică științele după timpul pe care-l reclamă la însușirea lor, preferind, desigur, pe acelea cari cer timp mai puțin și au un folos practic imediat. Ar vrea — pedagogul prac­tic — ca tot programul să fie ocupat de chestiunile industriale și comer­ciale, ca din școală să iasă gata oameni de afaceri. După cum la stabilirea idealului e­­ducativ am arătat că sistemul ecletic este cel mai bun, tot astfel și ca stabilirea unui principiu de mijloc în­tre educația materială și cea formală vom recurge la acelaș sistem. Conciliarea a formulat-o Barthy dar desigur că a existat înaintea lui, la Herbart, care cere ca învățămîntul să imite progresul istoric omenesc. Concluzia la care ne oprim nu este deci nici educația materială nici for­mală. Este liceul unitar fără nici o secțiune, dar cu disciplinele tuturor secțiilor, avînd ca ideal educația ca­racterului, printr’o educație activă di­namică, vie, multilaterală, căreia să i se servească ca hrană știința-energie. Orce atitudine tranșantă pentru clasi­cism sau realism nu va însemna de­cît un lucru: ne înapoiem, nu înain­­tăm ! Să dorească reformatorii de as­tăzi aceasta ? Virgil Tempeanu ADMINISTRAȚIA = STRADA DOMNIȚA ANASTASIA No 6 TELEFON 91 a

Next