Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)

1924-04-28 / nr. 95

Alii M-Mim Dorința României după toate pagubele și suferințele pe care i le-a adus marele războiu nu poate fi decît una singura: sa traiasca în pacea care-i poate permite sa se recunoască și sa se consoleze. Astfel, oricine nu întinde o mîna de prietenie e bine venit. Apreciem gestul, de la ori­cine ar veni. Nu pare bine de dînsul. Răspundem la dînsul cu acea bunătate, care, mergînd pana la prostia cea mai carac­terisată, deosebește aceasta na­ție în toate timpurile. Dar, ca sa ne putem sprijini politic pe asemenea oferte, tre­buie neapărat să le verificăm. Acestea nu vin în minte față de repetatele dovezi de priete­nie, fața de stăruitoarele cereri de a se uita trecutul pe care le fac vecinii noștri Bulgarii. Am vorbit de alte încercări. Una noua se adauge acuma, după apărarea, pentru care sîntem recunoscători, cad vine de la o nație de admirabili soldați, a onoarei armatei noastre, atacată în 1916 de cine știm și așa cum știm. Unul din oaspeții noștri de dăunâzi, d. Magiarov, po­menește de „tristul trecut” și arată dorința a­lor săi de a nu se mai gîndi la posesiunea de teritorii noi, — în dauna oricui, credem. Cuvinte pline de înțelepciune... Numai cît ni se pare ca le am mai auzit. Cu cîteva ceasuri înnainte de atacul de la Turtucaia le spunea și Radoslavov, asigurind ca ideia macar a unui razboiu între al sai și noi e o nebunie... Cele mai frumoase cuvinte nu pot represinta o asigurare. Ea nu poate veni nici de la un tra­tat în regula, pe hîrtia pecetlu­ita a căruia nu doarme niciun om prevăzător. Ci numai de la sta­rea de spirit a unei nalii întregi. Aceasta stare de spirit se face în școala. Pregătește școala bulgărească astăzi suflete care să nu ardă de dorința Imperiului scăldat de trei mari? Aceasta e întrebarea. N. Iorga Viitoarea conferința a Micei înțelegeri Praga. 24.—După ziarul „Tri­buna" viitoarea conferința a mi­niștrilor Afacerilor străine ai Statelor din Mica înțelegere, va avea loc la Praga, după toate probabilitățile în iunie sau iulie căci în primăvară Beneș va ține un ciclu de conferințe în Ame­rica. La caz ca conferința nu se va putea ține în timpul ve­rii, ea va fi amînata pentru Oc­tombrie. REDACȚI­A STr.BREZOIANU NO. 6 TELEFON 091S „Astra“ la București încep pregătiri pentru primirea „A­­sociației“ din Sibiiu, care cu cei vre-o șapte sute de delegați din Banat, Ma­ramureș, Crișana și Ardeal, va veni peste o lună să prindă mai deaproape legături cu instituțiile culturale din Capitală. In drumul întoarcere! oas­peții vor poposi la Vălenii-de-Munte cu harnica-i „Universitate Populară“ și cu școala de misionare încă tînără și totuși în anii de plin început de rodire. Vor fi patru zile de sărbătoare. Vor cur eera străzile pestrițe și cosmopolite ale Capitalei, drumeți cu portul alb al Maramureșenilor, Bă­nățene cu coapsa țesută din fir și aur. Moți aspri și tăcuți, vor răsuna cîntece din patru colțuri ale Ardea­lului și o clipă norodul babilonic al Bucureștilor își va aminti că dincolo de barieriie sale, țara e alta decît acea a trecătorilor care se vîntură în fiecare zi în automobilele și echipa­­giile cu roți de gumă, de pe calea Victoriei. Serbările Asociației . Cum ne întoarce asta cu gîndul îndărît, la alte asemenea sărbători, acele din anul exposiției din 1906, Oce­c de la Sibiiul de odinioară, de supt stăpînirea maghiară. Drumeții treceau dintro parte în alta a munților cu pașapoarte supt ochiul scormonitor al finanților etn­­tecele erau străbătute de fior împle­tit din durere și nădejde, corurile bă­nățene își tînguiau îndelungă vreme în sufletele noastre tristeța lor se­cretă — sărbătorite erau biete bucurii de oameni cari cunoșteau asprimea stâpînirei străine, și numai ca o în­depărtată mîngiiere îndrăzniau sâ se regăsească pentru a învăța să spere laolaltă. Era atunci vremea eroică a unei lupte în care frăția și libertatea ne erau scumpe ca pînea, trebuincioase sufletului ca blinda căldură a soa­­relui. Serbările cele noi ale „Astrei“ vin la timp bun sa lege un fir rupt. Cinci ani au adus­­ multe tristeți acolo unde așteptam bu uriei multă răceală acolo unde îmbrățișarea de frate regăsit trebuie să topească inimile ca un bulgăr de omăt în primăvară. Apropiindu-ne vom învăța a ne cu­noaște, cunoscîndu-ne ,vom învăța a ne iubi. Va fi cel mai frumos dar al „Aso­ciației“ și cel mai frumos dar al Bu­cureștilor ; — porumbel alb zburind peste capetele norodului luminat o singură dată la figură și sărbătoresc. Cezar Petrescu O apreciere reală în ultimul număr din La Revue de Geneve, distinsul sociolog și publicist turc, Dukagi­n­zadele Basrr-Bey, în­­tr’un stadiu asupra Turciei moderne, se ocupă și de situațiunea Otomani­lor din România. Iată ce spune, în această privință: „Fără a voi să măgulesc România, —c­ăci un sociolog nu măgulește nici odată,—declar ca prosperitatea ma­terială a Turco-Tătarilor (ceti­țeni ro­­mîni) m’a încîntat. Ea face cinste Romăniei-Mari, a cărei politică eco­nomică nu face nicio deosebire între Romîni și Turci. A trăi și a lăsa pe alții sâ trăiască, este legea cea mai umanâ a zilelor noastre. Consider ca o datorie de onoare de a declara că această lege fundamentală este în vigoare în România, Atît despre relațiunile comerciale și amicale între Turcia și România, constat câ din acest punct de vedere cele două țâri depind reciproc una de alta. Singura cale maritimă a Ro­mâniei, Strîmtorire, este cea mai elocventă dovadă. Turcii și Romînii își întind în sfîrșit mîna“. Vacanțe parlamentare Românizarea Ardealului Ha­rate si artiști ai comediei cons­­­­tuționale, ce se joacă în dealul Mi­tropoliei cu atita ardoare, sunt în va­canță. In orașele de provincie, la cafenea în fața unei cafele turcești, gu­vernamentali și opozanți fac în gînd conjecturi asupra schimbării de regim. Aleșii națiunii sunt așa de străini față de gravele probleme ce frămînd­ in­teligența umană, că'și p­o­t păstra calmul față de orice eveniment, ne­prevăzut. Parlamentarii savurează vacanțele­ între ei și zbuciumul­ necurmat al vieții sociale, in căutarea unui nou echili­bru, au tras obloanele unei nepăsari olimpice. Micile iluzii legate de ci­ne știe ce avantaj, permis, concesie, pașapoarte, iluziile naufragiate ți-au șters însă dîra de păreri de râu pe care au lăsat-o vremelnic în inimile bravilor reprezentanți ai nației, spe­ranțele amăgitoare, spulberate de în­dărătnicie ale unui ministru. Cu a­­paratul digestiv in bună funcționare, parlamentarii se refac; chiar acei că­rora controversele de doctrină le-au st­b­it fălcile sau coastele, încet, încet revin la normal. In Franța alegerile apropiate pun în discuție nu numai programele dar chiar modul de funcționare al Camerei. Un ziar („l’Action Franțaise“) publică în manșetă următoarea dreapta consta­tare făcuta de un prezident de con­silita (15 Octombrie 1888) Charles Floquet : reînoirea integrală a Ca­merei determină căderea în anulare a tuturor studiilor întreprinse. Camera care moare nu transmite altă moște­nire decît o «tabula rasa» pe care va trebui să se reînceapă din nou aceiași muncă. Desigur că la plecarea actualului Parlament constatarea lui Charles Fio­quet nu și-ar avea nici un rest, căci d­rept vorbind Camera nu are la ac­tivul ei nici o lucrare, desbaterile par­lamentare n'au înregistrat decit nes­­firșitele chestii personale ,tratate cu tot pitorescul pamfletaresc. La legile care s’au desbatat cîțiva membri ai opoziției au adus o slabă contribuție negativă prin criticile aspre și puțin drepte pe care le-au făcut T* eritatea a gindit doar prin fier zle aplauzelor, cam slabă contribuție de cugetare politică. Vacanțele parlamentare la noi nu sunt un răgaz de studii, de relua­ea contactului cu realitațile politice și e­conomice. Cîți parlamentari — nu vorbim de cei foarte restrînși cari sunt terorizați de juste îngrijorați ga­sesc prilejul de a verifica amănunțit consecințele aplicării unei legi votate? Cîți străbat ținutul pe care pretind ca il reprezintă, nu pentru cei ace con­vențional se numește propagandă e­lectoralâ, ci pentru a vedea toată gos­podăria sitelor in ce are bun și în ce-i lipsește? Frazeologia ștearsă care mai întotdeauna nu are nici mă­car slaba mîngiiere a talentului, nu face loc ostenelii unei cercetări cu minți, oneste­a nevoilor reale pe care agitații reprezentați ai nației sunt che­mați să le tămaduiască. Daca fiecare parlamentar, din opo­ziție sau din majoritate, ar pași înto­vărășit de pasiunea curată de a afla, de a căpăta justa înfățișare a țării, nu aceia care s’ar potrivi cu parodia de ideologie politică pe care o re­prezintă ci aceia care așteaptă o dreaptă orînduire, curajul politic ar da un alt aspect Parlamentului. Căci nu însemnează pentru un opo­zant curaj politic faptul că arunci spre banca ministerială rachete de invec­tive, nici abdicarea, pasivitatea unei majoritați­­ curaj politic înseamnă ca­pacitatea fiecăruia de a se împotrivi cu toată taria unei erori îmbrățișată chiar de propriul partid. Cercetarea realităților ținutului pe care îl reprezintă fiecare ar îmbrînci legnacitatea inutilă pentru a face joc unei rodnice activități parlamentare. Dacă vacanțele parlamentare ar fi astfel utilizate ideia parlamentarismului sar reabilita. Dar nici gînd. Cafeluța, intimitatea familiei, discrete pro­vcm de mai rod­nica utilizare a influenței vor umplea vacanța parlamenală. Nația, răbdă­toarea nație va aștepta o m­inutre mai drepta, mai bună, rinduire care tot se îndepărtează în nedefinitul a­­nilor ce vor veni. Pamfil Șeicaru Taximetrul uman Există un instrument care înregistrează automatic fie khilometrii parcurși de un vehicul, fie contravaloarea timpului trecut în așteptare. Mecanismul aceasta e excelent, utilizat la locul lui și aplicat la spațiul parcurs, la timpul scurs, la lucruri care pot fi mecanic înregistrate. Dar sunt în lume un mare număr de lu­cruri cari nar putea fi Înregistrate cu a­­ceiași preciziune de către un instrument automatic. Pe cit­e da ușor să faci să funcționeze un taximetru mecanic, pe atit e de greu să se stabilească, pentru rosturile complexe și multiple ale activității noastre zilnice, ale totalului afacerilor noastre, un taximetru moral. Și totuși aceasta e lucrul pe care nu-l impune actuala orinduire a impozitelor. Evocind faimosul tablou al lui Prud­hon, „Dreptat­ee urmărind crima“, ve­dem parcă fiscul In chipul unui uriaș taxi­metru înarmat cu o torța aprinsă, urmărind Contribuabilul care caută să ascundă in sin o parte din veniturile lui. Necesitatea unui instrument de investi­gație, foarte subtil și foarte sigur, e evi­dentă, cu deosebire in ochii celor ce cum­pănesc rezultatele încrederii de a se întemeia pe benevolele declarații ale fiecărui cetă­țean. Ea va trebui de acum fiecăruia un taximetru mecanic. Țăranului, ca să-i măsoare ce scoate în fiecare an din ogorul, livada și vitele lui. Comerciantului ca să Înregistreze ce-a cumpărat, ce-a vindut, ce-a cîștigat aici, ce-a pierdut dincolo. Medicului, advo­catului, artistului, literatului, ca să pre­­țuiascâ rețelele date, cauzele predate, ta­blourile vindute, bucățile plasate. Tenorului, pentru ca nici o notă remune­ratoare sâ nu-i iasă din gri fără ca fiscul să nu fie Înștiințat. Din nenorocire nu s'a inventat incă o ma­șină care sa poată urmări In toate mișcă­rile sale, activitatea omenească, așa cum­ taximetrul urmărește mișcarea roților unui automobil, și ca sa poata măsură banii cin cad intr'un buzunar, așa cum sunt măsurate minutele care se scurg cu inflexibilitatea echitabilă a mișcării de orlogerie. Instru­mentul aceasta minunat n’a fost inventat și nu va fi niciodată. Și atunci taximentrul, imparțial pentru că e mecanic, exact pentru câ e științific, va fi înlocuit prin taximetruri, adică prin con­trolori supraveghietori, la nevoie dilatori. Va trebui ca biatul să ne pindeasca pe fie­care in activitatea noastră zilnica, un ochi indiscret va fi pretutindeni unde se elabo­reaza un izvor de­ciștig, inchiziția aceasta de toate cFpele va a­­precia greutatea vițelului nou născut în staul, numărul picioarelor care intră la cis­­mar și al fălcilor, care ies de la dentist, borcanele cu pomadă ale farmacistului și cursele acordorului de piane. Taximetrul nu mai poate funcționa rela­tiv riguros, dar inchiziția lui poate deveni odioasă poporului, cum a doved­t experiența prusiei, cum au afirmat St. Unite care au refuzat acceptarea lui. Iată de ce institui­rea lui la noi este chestiunea cea mai deli­cată dintre Încercările reformiste ale ulti­milor ani. I. Dr. Organizarea unei contra­revoluții ruse Praga, 24. — »Rude Pravo8 afirmă că Kerenski și Miliukov, servindu-se de Cehoslovacia ca bază de acțiune, organizează la Praga o mișcare con­trarevoluționară împotriva Rusiei so­vietice, deși conferințele organizate de cilnșii se lovesc de o opoziție vio­lentă din partea emigranților ruși. O seamă de Români privesc romî­­nizarea Ardealului numai supt aspec­tul exterior al firmelor, ștampilelor sau altor mijloace de manifestare vi­zibilă. Pentru acești patrioți, problema romînizărei Ardealului ar putea fi a­­cum considerată aproape deplin re­zolvată prin faptul că firmele și ștam­pilele sînt scrise și în limba româ­nească. Din cînd în cînd mai vedem totuși în cîte un ziar din Capitală re­clamațiuni împotriva culărui Sas ori Ungur pentru că nu s’a conformat or­donanței respective care impune limba romînă. La rîndul lor, Sașii și Magharii se simt jigniți în drepturile ce le reclamă pentru limba lor. Ei cedează forței, dar nu văd cu ochi buni inscripțiunile românești pe firmele lor. Pentru a putea judeca just această stare de lucruri trebuie să se știe ur­mătorul lucru: Ardealul era împărțit, supt acest raport, în două regiuni: Re­giunea de Sud, cea mai mică, era ad­ministrată în mare parte de către Sași, iar cea de Nord și cea mai mare, de către Maghiari. Aceștia reușiseră în ultima decadă înnainte de războiu să elimineze cu totul limba romana din toate locurile publice. In județele ad­ministrate de Maghiari nu se mai fo­losea limba romînă nicăieri. Nu tot așa erau lucrurile în județele admi­nistrate de către Sași. In județele a­­ceastea limba romînă tot mai era to­lerată, cel puțin în anumite împre­jurări Astfel stînd lucrurile, se ’nțelege de sine, că Sașii nu vor judeca acțiunea de românizare cu aceleași considera­­rațiuni ca Maghiarii, întocmai la fel se întîmplă și cu Romînii din Vechiul Regat și cei din Ardeal. Aceștia își dau mai bine seama că romanizarea prin firme a Ardealu­lui dă cel mult un aspect exterior, dar în fond nu însemnează mult, dacă co­merțul și industria răm­în și în viitor numai în mînile minorităților. Ei văd, că la orașe cu greu străbat și acum comercianți și industriași romîni, în vreme ce Germanii și Maghiarii fac progrese, ceiace e o dovadă, că Sașii și Maghiarii au încredere în vitalitatea Statului român și că puterea de des­­voltare economică a României e în­­ plină ascensiune. L­înii foarte îmbucurător pentru situația din Ardeal cînd poți constata, că în orașele de­­acolo s’au transformat, în cei din ur­mă cinci ani, o mulțime de portaluri în localuri de prăvălii sau alte între­prinderi comerciale și multe ziduri au fost sparte ca să se facă uși și ga­rantate de prăvălii, întreprinderile vechi s’au mărit și au luat un nou avînt. Nu ne miră de loc, că frații din Vechiul Regat nu pot distinge această transformare a lucrurilor, care are to­tuși o mare semnificațiune. Pentru ei, firma cu numele străin e de-ajuns ca să dea sentința, că românizarea Ar­dealului nu face progrese. Pentru cine cunoaște însă timpurile dinnainte de războiu și știe în ce at­mosferă trăia comerțul și industria în Ardeal supt regimul maghiar, transfor­marea “sufletească“, ca să zicem așa, a vieții economice nu-i poate scăpa din vedere. In comerț ca și în indus­trie, la orașe ca și la sate, a intrat un alt spirit, mai vioi, mai îndrăzneț, mai acaparator, dar tot­odată și mai flexi­bil. E spiritul caracteristic Vechiului Regat. Lumea din Ardeal, aict de cum­pătată odinioară, a căpătat o nouă concepție de viață. Azi se trăiește și în Ardeal mai vesel, se cheltuiește mai mult, lumea se abate acum și a­­colo la o țuică, la un aperitiv, iar cafenelele, atît de rigide mai de­mult, se transformă seara în bodegi și în restaurante, unde să mânîncă și se­­ bea, dar unde ziarele și revistele nu se mai citesc ca pe vremuri lîngi o cafea neagră. Acestea sunt simptom­e exterioare, prin care se manifestă o schimbare a sufletului maselor și care poartă, în mod indiscutabil, pecetea sufletului din Vechiul Regat. Dar aceiași constatare se poate face și în alte domenii ale vieții. Mai sem­­nificativa e în privința aceasta presa minorităților. In cei din urmă cinci ani aceasta a făcut, de­sigur în mod in­conștient, o evoluție foarte pronun­țată spre spiritul românesc. Supt re­gimul maghiar presa germană și ma­ghiară din Ardeal avea mai mult un caracter local, dar în Romănia împre­jurările au transformat-o, pe neobser­vate, în ziare de politică generală și combativă. Odată cu această transfor­mare s-a introdus în presa minorități­lor din Ardeal și spiritul românesc. E și firesc lucrul acesta, fiindcă ziarele germane și maghiare sînt acum ali­mentate din presa bucureșteană și spiritul se transmite în mod inconști­ent. Lucrul acesta se resimte acum în felul cum scriu aceste ziare, dar și în felul cum cugetă și judecă ce­titorii germani și maghiari chestiunile la ordinea zilei. Invizibilă pentru o privire superfi­­cială, dar perceptibilă pentru un ochiu mai scrutător, românizarea sufleteas­că a Ardealului a început. Atîrnă acum numai de la cumințenia bărbaților de Stat și a politicienilor ca acest pro­ces, lent dar sigur, să nu fie stinghe­rit prin acțiuni de șovinism și intole­ranța, care în mod fatal produc reac­­țiune. Poporul romîn, care a putut, de­si­gur numai în mod inconștient, să asi­mileze în Vechiul Regat atîtea ele­mente străine, ar putea de astă dată însă în mod conștient, să asimileze sau cel puțin să-și apropie sufle­tește toate minoritățile etnice din țară. In ceea ce privește Ardealul, cele trei națiuni, care-l locuesc, au avut totdeauna un proces politic nerezol­vat, dar și nerezolvabil între ele. Cu toate acestea populațiunea de acolo a trăit în bună înțelegere, care era tulburată numai atunci, cînd cîrmui­­torii de la Viena sau Budapesta aveau interes să învrăjbească popoarele. in Copiiji­île Aobr­b­itor liberi s’a făcut însă totdeauna politică de liber­tate și dreptate. Să continuăm cu această politică tradițională, căreia îi datorim înfăptui­rea României Mari, ca să facem din țara asta o glorie națională și o pildă de guvernare umană și democratică. Ion Băilă Politica externă a Franței Declarațiile d-lui Poincaré Paris 25 (Radoi). La congresul na­țional al federaț­ei republicane, d. Poincaré a luat cuvîntul vorbind des­pre politica externă. D. Poincaré a declarat că noul Parlament va trebui, ca și cel precedent, să salvgardeze drept­rile Franței, sâ consolideze pa­cea mondială, să restabilească situa­țiunea morală a Franței și să urmă­rească interesele franceze din Asia Mică. Noul Parlament va trebui de asemenea să se ocupe de noul regim economic și sâ întărească legăturile economice cu cele alte State Franța va trebui să vegheze în chestiunea reparațiunilor lu ce privește siguranța garanțiilor și să nu admită nici un pretext care ar putea denatura a­­ceasta siguranță. D. Poincaré a ter­minat cuvîntarea sa exprinind con­vingerea că țara va ratifica această politică după cum a făcut-o până a­­cum Parlamentul. Cuvinte pentru provinciali Capitala unei țări arată totdeauna o înfățișare deosebită de restul națiunei. Așa ’s și București , în fața a 16 mi­lioane de provinciali se ridică un oraș, egal prin populațiunea lui cu mai multe județe sau cu vreun Stat mărunt, afirmîndu-și caracterul cosmopolit și a cărui preponderență, combătută de către legi, a fost mult timp favorizată de către politică. Obiceiurile însăși par a perpetua cauze de nepotriviri între cele două fracțiuni inegale ale țării. In zadar populațiunea Capitalei este neîncetat reînnoită de către elementele pro­vinciale, pănă într’atît încît din zece Bucureșteni sînt cel puțin cinci a căror familie are altă origină. Pare că respirînd aerul Capitalei, același in­divid își schimbă caracterul și lim­bajul. Se grăbește să’și uite vechile legături. Crede că scapă de tirania incidentelor meschine și potrivnice, se aruncă cu totul în lumea ideilor generale. Culege floarea fără a se mai preocupa de tulpină și de rădă­cini. Zărește destul de departe și de sus. Spectator atent la drama și la comedia care se joacă la rampă, abia lămurește în fundul teatrului o mul­țime confuză pe care o denumește, în chip comod și vag ,masele adînci ale populației, adică un soi de pul­bere de indivizi, nici măcar atît cît monadele acelea de care vorbește Leibnitz. Și totuși provincia merită o cu totul altă atențiune din partea Bucureșteni­­lor, căci ea cuprinde o societate foarte vie, foarte osebită, și mai puțin dis­pusă ca oricînd să sufere excesul de tutelă. Fiecare poate face o experiență în acel colț al țării pe care îl cunoaște mai bine. Vigoare și sănătate. A­­ceasta este totuși — orice s’ar zice și scrie — impresia dominantă pe care o ai într’o cercetare acolo. Mai toată lumea muncește. Deasupra divergen­țelor particulare, necazurilor și rivali­tăților de clasă, plutește o atmosferă de bună dispoziție pe care greutățile vieții, lipsurile neplăcute chiar, nu izbutesc s’o risipească. Un fel de abur luminos acoperă ascuțișurile prejude­căților și patimilor. El plutește pre­tutindeni, nepipaibil și ușor. El face să surîdă pe colnic bătrînețea posacă a cutărui conac de fost mare pro­prietar; el răcorește deasupra ogoru­lui pe plugarul care îndură greutatea zilei; el trece ca o boare pe fruntea muncitorului scăldată în sudoare în fața gîtlejului căscat al cuptorului fabricei ; ea dă zîmbet burghezului care uită necazurile vieții scumpe. Țăranul, din fire grav, nu i se îm­potrivește ; contactul cu semenii lui îl deșteaptă; izbucnește în glume serate, în zicale și în imagini. Adeversari gata să se înghită se opresc deodată și se privesc rîzînd ca niște auguri. Caracterul e în funcție de climă. Clima noastă este extremă. Căldura sosește pe neașteptate, tropicală. Vîntul înghețat e adesea tot atît de neprevăzut. Te usuci sau îngheți, în amîndouă cazurile te înrăutățești. Apoi, deodată, vîntul de Apus aduce o a­­diere răcoritoare sau vîntul de miază­zi o adiere cfildicică. A doua zi te scoli cu un cîntec pe buze și visurile urîte au pierit. Dacă, în schițarea unui tablou al țării noastre, ar uita cineva nuanța aceasta de nepăsare și de voio­șie, tonurile ar părea țipătoare și false, grupurile ar fi prea acce­ntuate. Nu ar mai fi adevărata Românie, ci o pic­tură fantezistă, făcută cu risipă de cu­loare neagră, așa cum mîzgălitorii de firme politice fabrică în toate zilele pentru nevoile cauzei lor. Să nu imităm pe bolnavii închipuiți cari caută numele infirmităților lor bănuite, în dicționarele de medicină și cari n’au citit douăzeci de rînduri fără să nu se creadă pierduți. Dovada pe care o dă ochilor noștri, specta­colul provinciei, rezumat în cutare col­ților de țară, ajunge ca să ne asigure împotriva prezicerilor pesimiștilor. De­sigur, compatrioții noștri provinciali nu sînt niște îngeri. Adeseori brutali, ignoranți, avizi, ei nu sînt însă nici conrupți, nici neputincioși. Lăcomia lor la cîștig, certurile lor de bisericuțe, amorul lor propriu chiar sunt virtuți solide, dovezi de vitalitate. Virgil, — impenitentul provincial, — zicea despre Italia: „Țară bogată în recolte, bogată în oameni“. Așa Ro­mănia provincială cuprinde rezerve de forță și repară neîncetat cheltuiala excesivă a unei societăți rafinate. Dacă concetățenii noștri se arată mai mult întreprinzători decît îndatoritori, se cuvine să credem că strămoșii noștri erau mielușei nepătați? Cer­tăreți și combativi, numai izbind și luptînd și-au cucerit și păstrat un loc supt soare. Așa fac și oamenii de azi cu gusturi mai puțin sanguinare. Pesimiștii strigă: mișcarea demo­cratică pe care o luați drept un semn de vigoare juvenilă nu-i decît febra popoarelor intrate în descompunere. Istoria ne’nvață dimpotrivă că națiunile îmbătrînite sînt națiunile nemișcate, și că cea mai mare șansă de a dăinui stă în reînnoirea neîncetată a clase­lor superioare. In preajma celor ce văd galben fiindcă au gălbinare supt picioarele lor, seva se urcă, se în­­fioară și se răspîndește. Orbi față de tot restul, ei seamănă cu benzii Indiei cari contemplă universul în ombilicul lor. Fizonomia țării se luminează treptat. Societatea noastră provincială, atît de variată în nuanțele ei, dar deprinsă cu supunerea, îndrăgostită de ordine, ușor batjocoritoare cînd nu cedează mari­lor impulsiuni patriotice, vrea să fie mai de­grabă administrată decît gu­vernată și vrea ca guvernarea să fie cu adevărat reparatoare, iată ce lă­murește dezamăgirea ei față de ne­putincioșii tăgăduelilor neîndeplinite și neîncrederea ei față de aventurierii politici. Ion Dragu Abonamentele la ziarul nostru încep numai la 1 ți 15 ale fiecărei luni.

Next