Neamul Românesc, august 1936 (Anul 31, nr. 166-188)

1936-08-01 / nr. 166

Anul XXXI Nr. 166 Casa poștală plătită In numerar conform aprobând Dir. G-le P. T. T. No 155938 933. ZIARUL PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT DIRECTOR POLITIC N. IOEGA REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) BUCUREȘTI (I) Telefon 5.70.88 Sâmbătă 1 August 1936 C 2 Lei ABONAMENTE­­ n tară fe an, an 600 tei. Pe sase unt 300 tei Pentru autorități si instituțiuni 1000J*1 in străinătate . Pe un an, 1200 fcei ■ pe sase unt. 600 l­ei DIRECTOR N. GEORGESCU Ce^rejOa ScriitorU­ Misiunea scriitorul și poetului este să cultive frumosul, să înalțe sufletele spre nepătrunsele taine ale dumnezeirei.... Literatură cu scârnăvii și vulgaritate e primejdioasă și desgustătoare. Aceasta a fost și rămâne adânca mea convingere, — ne-a spus eri poetul și scriitorul de rasă Radu Rosetti. Plagiatul d-lui C. C. Giurescu. D. profesor Iorga a trimes următoarele întrebări: unui mare­ număr de academicieni, profesori universitari, etc.: Domnule coleg, Vă rog să binevoiți a-mi răspunde prin întoarcerea curierului­ la următoarele două întrebări: ÎNTREBAREA 1* E permis a reproduce fără semne de citații rînduri întregi dintr'un autor anterior ? 2. Ajunge pentru a fi scutit de învinuirea plagiatului ca nu­mele acestui autor să fie pome­nit în prefață fără a se spune că se vor lua fragmente din el ad litteram sau trecut la o bi­bliografie de sfîrșit de capitol , împreună cu alții mulți de la cari nu s'a luat nimic ? ! Primiți, vă rog, salutările mele. RĂSPUNS De­sigur că nu ! De­sigur că nu ! N. IORGA Dr. A. Balotă Celelalte răspunsuri primite, le vom da pe rând. Ele sancțio­nează fără apel, vastul brigandaj al „maestrului" C C. Giurescu. 25 Maiu 1936 Pentru „esteticii“ indigeni „Un spectacol fantastic se înfățișa în camera cea mare. Ca­mera nu mai avea ferestre și era transformată pe toată întin­derea ei în latrină... Pe podină, de-asupra cărților sacre, deschise pe mijloc, se descompuneau excremente, de vârste deosebite. In­tre aceste tăvi de un preț nebănuit, care slujiseră de suport sub oViul beat, pentru golirea intestinului gros, era și o evanghelie cu scoarțe de catifea și argint. Citit curios pe ce pagină preferase excrementul să se așeze, ca o viperă încovoiată: era o citire de la Matei. Examinai ferestrele. In dreptul fiecăreia, de-a lungul zi­dului care răspundea în livezile de cai și, înghețase câte o dâră de țurțuri succesivi... Și era atâta excrement încât nici două­zeci de ani de golire a unui pântec nu puteau corespunde prin pro­dusul lor neîntrerupt capacităților fecale ale unui singur arhi­mandrit. De­sigur că toți invitații, frați și mireni, care partici­pau la petrecerile din camera vecinului, și-au scos haznalele pe ferestre. „Cel mai disgrațios din cele 50, 60 de mușuroaie,­ conținute în volumele de lux, deschise cu textul în sus pe scândurile came­rei consacrate, mi s'a părut a fi acela care fusese depus odată ca o mânjire a purităților sufletești și llterare pe un exemplar din epocă, al idilicilor Paul et Virginia, depășit de baligă peste mar­gini“... „Icoane de lemn“ (pag. 121). T. Arghezî T Revista Muzică și Poezie ■Hm­mmm im­n­­—1111111111111 imnn A apărut „Revista Muzică și Poezie“ No. 9-10 pe luna Iulie-Au­­gust 1936, cu următorul sumar: Pr. Nae Popescu: In amintirea lui Gh. Cucu; Vict. Dragoș Ursu: Pentru viața muzicei Românești: Adrian Maniu : Floarea și pasărea; Mihail F. Andricu: Simfonia și Muzica modernă; Em. Cio­­mac: Comemorarea lui Frants Liszt; R. Han: Simfonie in natură și pentru orchestră; Em. Bucuța: Ființa cealaltă; Adrian Maniu: Seară pe celălalt mal al Dunărei; Const. Brăiloiu: Muzică populară românească și cea maghiară, Vict. Dragoș Ursu: Muzica Tracilor din istoria Românilor de Nicolae Iorga; Andrei Tudor: Gustav Mahler; Sym: „Filarmonica din Berlin“ la Ateneu; A. M.: Știri artistice și muzicale; N. G. M.: Știri muzicale din străinătate. Desene: Rodica Maniu. Cetind și recitind cuvântarea rostită de d. Ion Mihalache la Câmpulung, ca și toate celelalte discursuri debutate cu preten­ția de șef de partid și de viitor șef de guvern, nu putem să nu deplângem țara care ar avea în capul treburilor publice, ca cea mai înaltă expresiune a culturii, a priceperii, a destoiniciei în materie politică, socială, economică și financiară, pe învățăcelul de la Topoloveni care, evadând de la catedra unei școli primare de sat, vrea să devină cu orice preț primul sfetnic al Coroanei și deținătorul puterii executive în noul Stat român de după răsboi. D. Ion Mihalache a pierdut de mult simțul realităților și este suficient să citim ultima cuvântare ce a rostit la Câmpu­lung pentru a ne da seama de marea și strălucita sa insuficiență. De aceea susținem că un guvern român, prezidat de d. Ion Mihalache ar fi o rușine națională și o gravă ofensă adusă cla­sei conducătoare a Statului român. („îndreptar­ea“) DANZIGUL Cu metoade care nu se mai discută acuma, căci cu ele se guvernează lumea : „așa vreau, așa pot, așa fac; cine se împotrivește iese cu capul spart­­e pe care să se resolve încă una din chestiunile pe care cu multă înțelepciune și încă mai multă copilărie le-au creat diplomații de după războiu : aceia a Danzigului. Sunt acolo Germani și sunt și Poloni­­e un trecut de libertate municipală, o supunere către Polonia, căreia însă cetățenii îi trimiteau la dietă „internunții". Este și un comerț ca­re, ori mă înșel foarte, vine mai tot din părțile polone de azi sau polone de altă dată și care nu-și află decît în parte debușeul în minunata creațiune a Poloniei înviate, Gdynia. Societatea Națiunilor ține acolo un delegat, care dă instrucții și ele nu se execu­tă, până ce acuma i s'a spus de la obraz că n'are niciun rost acolo, unde e chiar indesirabil. La acest spectacol hitlerist lumea stă de se uită. Unii rîd. Sînt și de aceia cărora li pare sincer rău. Iar Polonii fără îndoială sînt indignați. Dar ce poate face o indignare fără prieteni împotriva unui „prieten"? . Căci aceasta e azi, din geniul d-lui colonel Beck, situația internațională a Poloniei. N* IORGA O nouă rânduire a funcționarilor de Stat Fiind încredințat că va apuca și sesiunea de toamnă a Camere­lor, guvernul s’a gândit să pregă­tească, pentru a-l aduce înaintea acestora, un nou statut al func­ționarilor publici, menit la multe îndreptări în bine. Economia viitoarei legi a și fost dată publicității de către d. A. Bentoiu, care conduce lucrările, și n'a lipsit optimismul care s’o întâmpine, în unele locuri luând chiar ton liric. Se crede anume că se va pune capăt bănuelilor din public asu­pra cinstei funcționarilor, dacă li se va impune ca atât la intra­rea în slujbă cât și la avansare ei să declare pe conștiință ne­gru pe alb ca toată lumea să știe în frunte cu superiorii, care le este averea lor și a soțiilor. Dar această procedură aruncă dintru început suspiciune asupra cinstei slujbașilor, și, în nici­un chip, nu ea va stârpi mijloacele prin care cineva poate deveni un îmbogățit prin faptul că face un serviciu public. Dacă legiuitorii știu asemenea cazuri să le urmărească pentru că s’au săvârșit, dar nu să înscrie într’o lege nouă cazurile care se vor săvârși cândva. Căci nu frica de a nu se potrivi averea de la cununie cu aceea după câțiva ani de serviciu, nu asta ne va scăpa de funcționări­mea rea, aceea pe care locuitorii dintr’un oraș o arată cu degetul cum și-a ridicat, case cu etaje, cum duce viața pe picior mare numai din leafă. Ci o conștiință nouă civică, în stare­a porunci fiecăruia să tră­iască in marginile câștigului său onest, numai această refor­mă morală va aduce îndreptarea țintită de către partizanii libe­rali. O altă față a paginii de „Istorie a socialismului din România** — cu prilejul unei conferințe a d-lui I. Moscoviei — Se știe prea bine astăzi că la 1914, pe lângă utilarea desăvârșită a armatei și pe lângă educația exal­tată a poporului pentru victorie, Germania s’a pregătit de războiu și prin dezarmarea sufletească a țărilor cu care avea să­­ se bată. In special în România veche, ră­masă din nenorocire în neutralitate temporară și armată tocmai spre a se înarma, Germania înființase un adevărat bâlciu, in care își cum­păra „conștiințe favorabile’’ ,cauzei și intereselor sale : dacă nu războiu alături de ea, cel puțin neutralitate definitivă ! Senzaționalul caz Hennenvogel, scandalosul dosar Guenther, din care nu lipseau nume de bărbați de stat români, precum și numeroasele vânzări de ziare sau numai de zia­riști de „meserie“, — cari scriu „de­spre orice li se plătește“, — țineau opinia publică în continuu sbucium de revoltă și indignare. Cam în acelaș timp, și ca o stra­nie confirmare a corupției care se părea că-și face drum până în cele mai nebănuite cercuri, dr. Ilie Gherghel scria „La a doua răspân­tie“, îndemnând pe români să lupte alături de Puterile Centrale (Ger­mania și Austro-Ungaria) și să­ră­tantinopol, — când idealul nostru de libertate și unire cu frații sub­jugați ne dicta să ne ridicăm nu­mai­­ decât contra Austro-Ungariei; — revista „Viața Românească“ de la Iași edita în broșuri eftine fie divagațiile unui Alexis Nour, — pentru care Germania dădea încă din Aprilie 1915 lovitura de grație armatelor franco-engleze, cu înțe­lesul că noi nu mai aveam ce căuta lângă ele, — fie discursurile parla­mentare anti-rusești ale bătrânului curat P. P. Carp și ale lui C. Stere, directorul revistei, mistificatorul Românilor ardeleni și trădătorul de Patrie de mai târziu. Generalul a­­cademician C. N. Hârjeu tipăria la Institutul „Minerva” păreri docu­mentate despre încrederea sa intr’o Germanie învingătoare, și, demisio­nând din activitate, se înscria în partidul marghilomanist filo-ger­­man, marele industriaș G. B. Assan descoperia după scriitorul german L. Pech o influență „istmică” na­turală a Germaniei asupra Româ­niei, insinuând astfel și asupra lo­cului fatal potrivit nouă (lângă Germania!) în marea conflagra­­țiune a popoarelor; d. Simeon Po­­pescu-Mehedinți compunea în „Du­minica Poporului“ subtilități săp­tămânale de stil popular, pentru țărani, prin care filtra evenimen­tele de pe fronturi spre o orien­tare a noastră către Germania; co­lonelul Sturdza de tristă memorie, cerea Ministerului de Război apro­barea intemeerii unui cerc militar separat al ofițerilor cari studiaseră în Germania și Austro-Ungaria; N. Mihăescu-Nigrim „fulgera“ prin ,.E­­clair des Balkans“ contra marilor vinovați ai materializării imnului național german „Deutschland ue­­ber Alles“, cari „orice s’ar zice“ nu erau de găsit la Berlin ci la Paris! ...Dar ceea ce amplifica până la exasperante proporții de antipatrio­­tism rețeaua acestor devotamente de grea răspundere ale Românilor de sânge, dublând colaborarea stră­inilor și Evreilor la realizarea unui stat german pan-european, în care România trebuia să-și piardă in­dependența, era atitudinea de no­torie slugărnicie a partidului socia­list față de împărăția lui Wilhelm al II-lea, pe atunci lucrând sângeros la distrugerea libertăților naționale și implicit sociale din toate țările în care bubuiau tunurile armatelor lui. In adevăr, înainte de război, socialismul „fără patrie și fără granițe“ pentru toate națiile afară de­­ Germania constituia doar o imensă organiza­ție tentaculară de captare, între­ținere și răspândire a simpatiilor pentru Germania, și în România, după cum în timpurile actuale an­tisemitismul internațional condus și finanțat de la Berlin constitue o vastă organizație universală („Liga pentru refacerea Europei“) de redo­bândire a supremației și de recâști­­gare a simpatiilor pentru Reichul HI, ai cărui antisemiți sunt desigur numai germaniști ca și „sozial-de­­mokraten“-ii de odinioară. La isbucnirea răsboiului, atât din cauza mobilizării tuturor țărilor, care strânsese supt steagurile arma­telor naționale aproape unanimi­tatea socialiștilor, cât și din cauza Germaniei care credea că nu mai are nevoie de nimic spre a obține o isbândă fulgerătoare și decisivă a­­supra tuturor adversarilor, marxis­mul de toate nuanțele și de pretu­tindeni, amuți ca la un semnal de prestidigitator. Numai partidul... socialist-demo­crat (!) „român“ înțelegea , să se mențină cu încăpățânare pe linia de conduită antebelică și să păstreze jugul „simpatiilor” Germaniei, când înșiși socialiștii germani rupseseră firul internaționalismului proleta­rian antirăsboinic , intrând cu 60 la sută in efectivele armatei de năvălire in Belgia ei uimiseră lu­mea prin nedreptatea și neomenia cu care cotropiseră o țărișoară neu­tră, neînarmată, plină de așezămin­te socialiste, patria de origină a principiilor ideologiei și reședința internaționalei a V-a de la Bruxel­les, — areopagul central al socia­lismului universal, — desființată de la sine sub povara evenimentelor de uriașe proporții patriotice ale epocei. Colonel N. CRISTESCU (Continuare în a­zul viitor) De la Universitatea populară „H. Iorga“ din Vălenii de Munte Pesimismul lui Schopenhauer și societatea de azi M Conferința d-lui prof. George Burdun ■— Conferențiarul își începe valoroa­sa și documentata sa comferrin­ță prin a arăta cum caracteristicile vremurilor noastre dau, pe de o parte o notă de adâncă tristețe socie­tății actuale și cum, pe de alta, ele scot in evidență o concepție destul de veche dealtfel despre­­ lu­me și viață, concepția pesimistă. Și,­ înainte de a vorbi despre filo­zofia voluntaristă și în acelaș timp pesimistă a lui Schopenhauer, d-sa face o mică introducere, vorbind despre pesimism in ginere. Arată apoi cum pesimismul lui Schopenhauer se fondează pe una dintre cele mai­ bine închegate construcții filosofice. Așa, d­upă ce analizează volun­tarismul schopenhaueria­n, d-sa scoate firesc și logic, din el, con­cepția pesimistă a acestui filosof. Insistă îndeosebi asupra argu­mentelor pe care le a­d­uce Schopen­hauer în sprijinul doctrinei sale. Insistă îndeosebi asupra argu­mentelor prin care Schopenhauer vrea să probeze că lumea noastră este condamnată pururea la sufe­rință. Că durerea e partea reală, pozi­tivă a sufletului nostru; Că viața omenească se reduce in fond la o veșnică alergare după fericire, alergare care — dat fiind adesea zădărniciei — nu este alt­ceva decât un veșnic și nesecat is­­vor de suferință. Intr’un cuvânt d. Burdun, stătue asupra argumentelor prin care Schopenhauer vrea să arate că lu­mea noastră nu este nici mai mult nici mai puțin decât o curată și eternă vale a plângerii. D-sa mai arată apoi, cum Scho­penhauer nu găsește decât tai sin­guri mijloc adevărat, pozitiv prin care să scăpăm de durere, de su­ferință: ascetismul. Prin asceticism numai speța o­­meneiască ar dispărea de pe lume și prim ea ar pieri și întregul univers. Așa că, în cazul acesta­­ începe ia sfârșit, aceia eternă pace, acea liniște adâncă a neființei, despre care vorbește și Eminescu in Scri­soarea I. In concluzie, d. profesor Burdun aduce o judicioasă critică pesi­mismului in genere și celui scho­­panhauerian — metafizic în deosebi arătând cum pe lângă durere există și fericire. Cum pe lângă suferință găsim și atâtea căi de plăcere, de fericire. Totul e ca oamenii să știe să a­­leagă și să găsea­scă fericirea. Totul e ca oamenii să nu identi­fice fericirea cu satisfacerea tutu­ror plăcerilor egoiste ale naturii omenești, cu formele josnice adică ale plăcerilor noastre. Conferința aceasta a fost una dintre cele mai gustate, mai apre­ciate ș­i sala arhiplină a răsplătit cu puternice și repetate aplauze pe conferențiar. —î—o­x o Aniversarea bătăliei de la Răvăști a trecut cam neobservată aniversarea a 19-a a marei și glorioasei victorii de la Mărăști, unde armata a doua, pusă sub comanda generalului Averescu, a rupt frontul inamic și a în­ceput sfârșitul răsboiului. Documentele acelei vremi memorabile sunt două ordine de zi: La 20 iulie, generalul Averescu dă un ordin de zi (nr. 1851 din 1917) către ostașii armatei II, din care reproducem finalul: „A sosit momentul mult așteptat de toată suflarea româ­nească, de noi însă cu bună seamă mai mult de­cât oricine, să reluăm lupta pentru a răsturna zăgazul urîcios, dincolo de care se aud gemetele părinților, fraților, copiilor noștri sub apăsarea vrăjmașului hrăpăreț. „Nu uitați că reluăm lupta pentru cea mai dreaptă și mai sfântă cauză și anume: pentru isgoarea cotropitorilor din cămi­nele noastre; puneți de aceea toată credința și nădejdea noastră în Dumnezeu, că izbânda va fi cu noi. „In trecutul nostru nu odată țărișoara noastră a fost poto­pită de dușmani; întotdeauna, însă, strămoșii noștri au știut să-i alunge și să ne păstreze până azi, moșia neatârnată. Aceeași da­torie avem și noi față cu urmașii noștri; am toată nădejdea că armata II-a nu va lipsi dela o așa sfântă datorie și va ști să se menție, ca și până acum, prin valoarea dovedită, la înălțimea încrederii ce pune țara în ea“. Regele Ferdinand dă un alt ordin de zi, in care, intre altele, spune scumpilor săi ostași: „Purtați drapelele înainte, alungați pe dușmanul din pă­mântul strămoșesc. Fiți pildă de vitejie, pildă de toate virtuțile ostășești. Vom avea multe greutăți de învins, dar cu iubirea de neam și de țară în inimă și cu voința de fer vom­eși biruitori. Nu e decât o singură lozincă: ori biruință, ori moartea de erou, înainte, dar, scumpii mei ostași, înainte cu Dumnezeu pentru țară și pentru Rege. Vultureasca cea din urmă Un mare succes obține în fiecare seară la Teatrul Ligii Cultu­rale reprezentarea frumoasei comedii in 3 acte, Vultureasca cea din urmă localizată de N. Massim, care pe lângă admirabilul text se bucură și de o foarte bună distribuție. Sunt foarte bine în rolurile lor d-nii Sandu Rădulescu, Cezar Theodoru, C. Sincu, N. Massim, N. Baltasiu și A-nele Vivi Vlasin, Venera Milicescu și Mica Mony Mircescu. Sala este complect descoperită și admirabil aerisită. De fapt, poporul român nu e nici de dreapta nici de stingă. Acest popor de ispravă­­ până se înscrie la liceu și mai ales până intră la Universitate, de unde începe traiul — dorește — dar cu toată ho­­tărîrea numai două lucruri s­întăzii, să fie guvernat. Și, al doilea, să nu se creadă cineva mai cu cap decît dînsul și să-i puie stavilă minții. Atîta, — și nimic mai mult: A. IORGA „Cazul Mrghezi** In lupta pe care a deslănțuit-o profesorul Iorga împotriva literaturei bolnave a scrisului plin de mârșevii „estetice“, avem bucuria să vedem trecând lângă noi și pe d. Gr. Tăușan... Gândi­tor subtil și original, șlefuitor de cuvinte, om de vastă cultură confratele Petronius de­ la „Viitorul“ se smulge din indiferența ge­nerală, mărturisindu-și desgustul pentru opera „moralmente o­­dioasă“, pentru scârnăvia debordantă din volumele arghezului. D. Petronius scrie: „Discuțiunea critică și literară asupra poesiei și personali­­tăței lui Tudor Arghezi luând proporții cari depășesc oare­cum cadrul estetic (d. T. Pizani, de pildă, vede în poesia lui Arghe­zi un factor de slăbiciune sau scădere națională !) mă simt oare­cum obligat, față de propria mea conștiință, a spune ce cred, sau a explica ceea ce am scris asupra lui Tudor Arghezi. O fac acestă duhovnicească mărturisire cu atât mai mult, cu cât d. N. Iorga — pe care ca ori­ce om de cultură îl consi­der ca o forță hotărâtoare în spiritualitatea românească, de azi, și de viitor — crede că eu îl apreciez pe d. Arghezi, ca poet național, ca poet ce trebue susținut de stat... așa cum Socrates cerea de la judecătorii lui să fie trimes în Pritoreele fericite ! Departe de mine acest gând, pentru că — și aci e fondul însuși al convingerilor mele literare — există în Arghezi, ca și în alți scriitori o discriminație între puterea imaginativă și latura mo­rală. Când Gide se laudă cu pederastia, cred că nu mai e ne­voe să spun că-l consider ca un cinic, și ca atare nu-l pot in­dica drept un autor care merită a intra în biblioteca educativă a unei țări. Față de el, sau față de un Villon eu zic: „Păcat de talentul lor, dacă omenește sunt atât de inferiori comunului, și moralmente sunt odioși !" In T. Arghezi sunt deasemeni două atitudini sau două în­sușiri. Una e o putere remarcabilă imaginativă. Prin ea s'ar fi putut realisa lucruri mari. Alta, este o tendință spre murdar, spre trivial, spre ceea ce miroase urât, spre ceea ce ajută la gestul de cari fug călătorii pe mare... Ce-l face pe Tudor Arghezi, ca după ce-a sădit un trandafir, să răstoarne pe el, conținutul unui vas, pe care, dacă aș avea indecența lui, i-aș spune pe nume ? Ce-l face pe Arghezi, să fie preocupat de produse organice, de putreziciuni, și de ceea ce scârbește și îmbolnăvește, — iată ceea ce personal nu pot înțelege. Să fie imitația, prin generalizare, a folklore-ului na­țional ? Dar țăranul e cuviincios, înjură la necaz, dar nu vorbeș­te — ierte-mi-se expresia — „măscări". Și de aceea pentru a fi bine înțeles un admir pe T. Ar­ghezi, în ceea ce produce, sub influența unei nefaste excentri­cități, sau unei patologii de care singur nu-și dă bine seama. Și față de literatura lui Arghezi exclam : „Ce păcat, că un meș­ter al vorbelor, un spirit ce vede în imagini lumea, este prin voința lui, sau alcătuit de la natură așa în­cât e așezat dincolo de raftul cărților ce pot fi cetite cu câștig de suflet !" Am crezut că e bine a spune ceea ce cred, despre T. Ar­ghezi pentru că nimic nu e mai dureros, de­cât a fi pus în rân­dul celor ce în sentimentele lor nu discriminează pe când su­fletul în funcția lui critică este într'un anumit fel o prismă cu mii de fațete ce reflectă fiecare în felul lor lumea"... Nu e o lămurire banală; ne aflăm înaintea strigătului unei conștiințe îngrozite. După hotărâta desolidarizare a academicianului și marelui scriitor Brătescu Voinești, desolidarizarea de tot cel e­scabros în opera argheziană, — în care fen­dul domină, — constitue un eveniment important pentru purificarea literilor române. Modești secundanți ai profesorului Iorga în lupta sa pentru desinfecția scrisului nostru, notăm o satisfacție mai mult, cu tre­cerea categorică a lui Petronius în rândurile noastre. Presa românească, se eliberează vizibil de țesătura infamă a reclamațiilor literari și a scrisului care constitue un scandal pu­blic... Zona asfixiantă se restrânge, larga mocirlă a lui Tippu- Tib, a goliciunei triviale argheziene, a turpitudinei precupeților literari se îngustează... In curând cercul infam al pornografilor prezidați și stipendiați de celebrul personaj d. Al. Rosetti din bani cari nu-i aparțin, va fi redus la cea ce merită : un eron ab­ject, libidinos și invertit care va fi pus permanent sub suprave­gherea poliției de moravuri. Nu știți din ce se compune inima arghezului. — poet genial, Premiu de’ Literatură ? „Cântec din Fluer (Pag. 221 volumul Elucubrațiilor Defini­tive) cuprinde confidențe alarmante, și cu spurcăciunea de ri­goare : Inima... „Mi-e via strâmbă cu haraci „Mi-e cârdul de ciori din vânt „Mi-e bivolul sculat din noroi Cu capul greoi „Mi-e inima și’n cocostârc „Mocirlă și smârc...“ E un fluer poetic, cu „borș de noroi“ cu stol de muște, și cu alte spârcuri geniale. Și din aceste fragmente se vede că e vorba mai mult de un cimpoi baroc din orchestrația literaturei de maidan pe care o dirijează maeștrii Al. Rosetti și Bardul Mascara... H. G. JZe­[]ta_fji­ndațiilor Regale emul SRS Av. 8 Revista Fundațiilor Regale anul III Nr. 8 (August) cuprinde N. IORGA : Intrarea României în război; N. Davidescu: Din ci­clul „Evul Mediu“; Gh. Brâescu : Amintiri; Ion Molea : Versuri I. C. Vissarion : Vameșul; G. Murnu • Intre marmură și vis ; Const. I. Nottara : Pagini din „Memorii“; Dragoș Protopopescu: Shakes­peare printre noi; Ion Sân-Giorgiu: Goethe în istoriografia litera­ră germană; Al. Graur : Necesitatea limbii franceze; M. Bucuța: Scrisori trimise de Titu Maiorescu lui Duiliu Zamfirescu; Al. Mi­­ronescu : Fundamentul chimic al eredității; N. Steinhardt: Ele­­mentele operei lui Proust; Mircea Eliade : O carte despre moarte ; M. Sebastian : Notă despre jurnalul lui Jules Renard; Camil Balta­zar : Oltenia în romanul Românesc; D. I. Suchianu : Actualități culturale europene . Alex. Vianu : Actualități Franceze . R. Hillard­, Iar problema Austriei. Revista Revistelor

Next