Neamul Românesc, februarie 1938 (Anul 33, nr. 23-45)

1938-02-01 / nr. 23

Anul XXXIII Nr. 23 NEAMUL' ROMÂNESC ZIARUL PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT DIR ECT021 POLITIC N. I © M ©A REDACȚIA și administrația Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) BUCUREȘTI (I) Telefon 3.70.88­2 Lei Magu­­l Februarie 1958 I­re an, an 600 tei; Pe case mm 300 tei ABONAMENTE ! tar* tentru «montați si instim­țim­ 1000 te* I tn strfilnfttate • **e an an, 1200 tei i pe sase mm, 600 te» DIRECTOR N. GEORGESCU neces­tatea simplifică­­rii tip­okiv­am­e iov­șco- Istve In legătură cu directivele de împrospătare și organizare pe baze pronunțat naționale a în­vățământului nostru, mai sunt diferite chestiuni importante, de rezolvarea cărora depinde reu­șita însuflețitei acțiuni pornite de d. prof. I. Petrovici, actualul ministru al Educației Naționale. Un vechi neajuns, atât de strălucit evidențiat, în perma­nenta grijă pe care o poartă d. profesor N. Iarga, școauei româ­nești, este acela a încărcării ex­cesive a programelor de învăță­mânt. , Prin doctrina luminoasă ce se­­ înalță din activitatea d-lui pro­fesor Iorga în legătură cu școa­la, s’a arătat că întreaga in­strucție trebuie să țintească e­­ducarea potrivită realităților noastre, iar programele trebuie să se dispenseze de acele ele­mente inutile și să încline către partea practică, singura prin care se poate pregăti viitorul ce­tățean folositor țării și neamu­lui său. Intr’adevăr, școlarii noștri stau închiși atâtea ore pe zi, și dimineața și după amiază, între zidurile școalei, fiind supuși, în esență, acelorași principii de in­strucție din vremile apuse, când slova cărții se credea suficientă, prin imagazinarea unor cunoș­tințe, de a pregăti pe cineva pentru lupta cu viața. Socotindu-se timpul pe care un elev îl petrece la școală și a­­cela ce i-ar mai trebui acasă pentru preparatul lecțiilor, sar­cina devine într’adevăr împovă­rătoare și tocmai pentru cea­laltă parte, a aplicării practice, impuse de noua organizare a învățământului, nu mai rămâne vreo posibilitate de realizare. Astfel, neces­itea de simpli­ficare a programelor școlare, în­­ vederea unui scop atât de im­­­portant ca acela al pregătirii te­meinice pentru dobândirea ce­­­tățeanului model de care astăzi are, mai mult ca oricând, ne­voie, neamul nostru, se impune categoric. R­ezolvirea acestei probleme, ca și a celorlalte care formează un complex evident în călăuzi­rea învățământului, determină o elementară ușurare în stră­duințele ce se depun cu așa de frumoase intenții. Dictatura nu înseamnă altceva decât SUPUNEREA UNEI SO­CIETAL ÎNTREG? NU IDEILOR CUIVA, CI TEMPERAMENTULUI PE CARE NATURA I L-A DARUIT și care firește nu este transmisibil ca dreptul dinastic, de la o generație la altă generație și chiar poate să nu dureze până la capăt la același individ. Suntem­ noi deci condamnați să pierdem tot ceia ce am că­pătat de la înaintași și ce am adaus prin munca noastră, dacă nu vom căuta un om, dacă nu-l vom descoperi, dacă mi-l vom in­venta, dacă nu ne vom înșela asupra lui, îmbrăcându-l cu hainele, de miraculoasă influență, ale unei a­tot­puternicii pentru exerci­țiul căreia s'a născut ? Să-mi fie îngăduit a spune foarte hotărît, pe baza unei cu­noștințe a sufletului omenesc pe care mi-a dat-o cercetarea înde­lungată a istoriei: M­. N. IORGA fiu>nervir- *­­*t* • *■• • **■ ***“ *ti**t" Sărbătorirea­­­ lui Milan Hodza D. Milan Hodza, președintele consiliului de miniștri cehoslovac împlinește în ziua de întâi Februarie, 60 de ani, dată căreia popo­rul cehoslovac, ca și țările și popoarele amice îi dau caracterul unei sărbători cuvenită unei mari personalități încadrate pe un plan su­perior în cursul evenimentelor politice, atât celor cari au dus la ac­tuala situație a Europei centrale ca și a celor cari îi d­ezășuesc con­tinuitățile. Înainte de război d. Milan Hodza a fost un aprig luptător al drepturilor poporului ceh și un factor principal care a dus la con­stituirea actualei republice cehoslovace. După război d. Milan Hodza a fost unul din inițiatorii și fonda­torii colaborării dintre Cehoslovacia, România și Iugoslavia. Pornind din rândurile presei, om de vastă și aleasă cultură li­terară, în deosebi cunoscător al culturei popoarelor din Europa Cen­trală, d. Milan Hodza s-a stabilit pe primul plan al politicei statului Cehoslovaciei. Poporul român, cu simpatia de care este însuflețit pentru popo­rul cehoslovac, țara noastră în legăturile de amiciție ce o unește cu statul republicei Cehoslovaciei, se asociază cu toată bucuria la ser­barea d-lui Milan Hodza, care e însăși serbarea națiunei cehoslovace. De la Palat — Comunicat Nr.­ 18 — Mareșalatul Curții Regale face cunoscut următoarele: In ziua de 30 Ianuarie 1938, Maiestatea Sa Regele însoțit de Mă­ria Sa Marele Voevod Mihai a asistat la serbarea centenarului Se­minarului Central. Faptele noastre hotărăsc eliberarea ro­mânilor din rețeaua de exploatare ebraică. Pentru statuia lui Eminescu wwwwwwwwww wwwwwwww SUMA DIN URMA lei 346.872 Cat1­­obolul vostru la lista ziarului „NEA­MUL ROMÂNESC“*. __________ „Prietenii“ revisionismului maghiar La Budapesta trebuie să fie, după caracterul ce a căutat să se deie visitei la Berlin a d-lui Stoiadinovici, o oarecare liniștire și revenire la bunul simț. Aceasta de și omagiul adus de șeful guvernului iugoslav puterii germane în care i se pare ca găsește una din garanțiile păcii s'ar potrivi cu asigurarea ce s'a dat de la Roma, a­­cum cîtva timp, celor din Belgrad că între Ungaria și Jugoslavia poate domni cea mai depli­nă bună înțelegere, cu păstrarea graniților actuale. Insă, iată, astfel de asigurări se dau, dar peste dînsele anumite realități iese la iveală. Visătorii Ungariei refăcute s'au adresat pretutindeni ca să afle un sprijin pentru rea­­lizarea acestui ideal. La Paris au găsit cîțiva aderenți, la Londra o largă simpatie în cercurile parlamentare. Dar nădejdea era la Roma și la Berlin. Acolo erau „prietenii". . Dar „prietenul" italian asigură pe Iugoslavi că vor putea păstra tot ceia ce au smuls din hotarele vechii Ungarii. Iar „prietenul" german, căruia-i trebuie și materii prime și ade­­siuni în acest Sud-Est al Europei, sărbătorește pe aceia cari țin Croația și o jumătate din Banat. Vor crede revisioniștii budapestani că, după dispariția acestor base, se poate găsi alta, sau își atribuie puterile necesare pentru a o încerca singuri ? . N. WBGA .irtMrn iThaitn^ m ■ ■ I —­­ — — „ ^ — —— — ■ [UNK] ^ ■ ■ i­ — ■ I­n N­ IM ^ O re­acțiune generală Ultimele telegrame care ne-au venit de la Geneva in ajunul în­­chiderei sesiunei Ligei Națiunilor ne informează că evreimea inter­națională organizase acolo o ade­vărată coaliție împotriva țării noastre, coaliție ce, de altminteri s’a încheiat cu un complect eșec. Ce a putut determina această coaliție ? Ce învinuiri ne poate aduce evreimea internațională ca exponentă a coreligionarilor lor din țara noastră ? Guvernul a hotărît să revizu­iască încetățenirile făcute în țara noastră după răsboiu. Și a luat această hotărîre fiindcă cele mai multe din aceste încetățeniri s’au făcut prin fraudă, fals și corup­ție. Decis în primul rând este o che­stie de strictă legalitate. Nimeni nu poate beneficia de o situație dobândită cu călcarea flagrantă a legilor țării. Dar, această atitudine a țarei noastre față de o anumită cate­­­gorie de evrei, categorie mobilă și vagabondă, constituie oare un procedeu particular, personal al țarei noastre ca, pe o asemenea chestiunea evreimea internaționa­lă să-și permită a organiza o în­treagă coaliție împotriva Româ­niei ? O asemenea atitudine pornită din instinctul de conservare națio­nală împotriva invaziei și parazi­tismului iudaic constituie un fe­nomen general în toate țările in care elementul evreesc a luat un caracter de cotropire. In Dieta Poloniei s'a anunțat că se va retrage cetățenia evreilor veniți acolo din Rusia și aiurea, socotind-o ca vremelnică. Deci acolo se radiază o situație acor­dttă prin lege, nu prin fraudă, fals și corupție, prin călcarea le­gilor, cum este situația evreilor rătăcitori frauduloși cetățeni ro­mâni. Ungaria procedează la fel. Aus­tria așișderea. Chiar in Franța s’a creiat recent un subsecretariat de Stat care trebuie să se ocupe cu controlul străinilor. Republica Ecuator a dat un pre­aviz — ca unui simplu muncitor — evreilor cari au imigrat acolo sub pretextul de a se îndeletnici cu agricultura, pentru ca de fapt să se stabilească samsari și că­mătari î­n orașe. O asemenea reacțiune consti­tuie un fenomen general în toate Statele, cu o situație similară cu a noastră și totuși evreimea in­ternațională ne reclamă numai pe noi la Geneva. Cu ce eficacitate, în concluzie, s’a văzut. w axe politice ----------~——­­wwswys și necesități naționale — „Adevăratele legături, „axe“ sau ne „axe“:, sunt acelea care meacă am nevoile limpet»*ot*se me­nhu și stau in­ legătură ș cu wadUțkiie io.* istorice­i cu tendnțele lor s­ aform^e cătr e viitor Sub acest titlu, în numărul­ de ori al ziarului „"Timpul“, a apărut următorul articol al d-lui profesor N. IORGA : In presa mai recentă întâlnesc­­ două interesante afirmări, ve­nind, una de la un german din Elveția, cealaltă de la un ziarist maghiar din Budapesta, cu pri­vire la ceia ce va trebui neapă­rat, după amândoi acești judecă­tori ai împrejurărilor politice, să se întâmple Statului alcătuit, cu așa de mari sforțări, de un spirit cu totul superior și servit astăzi de principalul său ajutător, care este Cehoslovacia. Această formație slavă de cen­tru, cuprinzând o așa de impor­tantă și de hotărită minoritate germană, pentru care teritoriul ocupat de dânsa nu este altceva decât o formulă în legătură cu munții sudeți, ar fi în primejdie să fie atinsă în însăși existența ei și­ o să trebuiască să se plece a­­dânc înaintea Berlinului și, in ge­neral, cu tot caracterul său „de­mocratic“, cu o guvernare din care nu lipsesc socialiștii, înain­tea Statelor „fasciste“, cu care până acum ar fi evitat legăturile. Și aceasta s’ar datori și noua­ în­dreptări a României, despre care, și ziaristul de la Berlin și confra­tele său de la „Pester Lloyd“, sunt convinși că și-a părăsit drumul de până acum și, în ciuda unor­­ asigurări care trec peste contin­gențele politice de partid, ar fi să se îndrepte către ceia ce se nu­mește de o bucată de vreme, cu un termen care nu știu unde a­­ fost găsit, dar pe care l-a adoptat­­ cu ușurință atâta lume, „axa Berlin-Roma“. „Berlin-Roma“ zice toată lu­mea, pe când, pentru noi înșine, discuția asupra acestei alcătuiri politice, care se înfățișează ca lu­crând pentru pace pe altă linie decât linia Puterilor occidentale, ar fi mult mai plăcută dacă s’ar zice, măcar pentru marile aspr­e lume se poate strivi cu pute­rea, dar se poate vrăji, și pentru aceasta trebuie vrăjitorul, iar a­­cesta a fost un mare vrăjitor. Vraja poate fi prostească, prin niște simboluri grosolane, pentru a conduce furios și violent, dar, când vraj­a aceasta, care face din oameni răsleți o societate ce poate fi condusă, are toate farme­cele politeții și se împodobește cu toată maiestatea artei, este fără îndoială de bine­cuvântat acest moment și de așezat foarte sus o­­mul care a fost în stare să înde­plinească această misiune. Din răslețirea anarhică a unei întregi clase, el a făcut decorul strălucitor al unei Curți, și nu în­tâmplător, ci prin voința lui. El a spus : toate lucrurile acestea le fac pentru că trebue, cu acestea ajung a-i guverna. Dar dese­ori crede cineva că tații, atât de simpatice, ale Ita­liei către o politică romană în sensul antic al cuvântului, „Ro­ma-Berlin“. In epoca noastră de mecanică este natural să se întrebuințeze expresii ca acela de „axă“, ori de se potrivește, ori de nu se potri­vește o astfel de expresie și pen­tru politică, pentru once politica, in care lucrurile sunt pe o trans­formare uneori foarte repede și in care, de alminteri, este atâta flexibilitate și atâta putință de a se cârmi in dreapta și în stânga, încât ideia firească care ne-o fa­cem despre rigiditatea axei, tre­­bue să dispară. Să zicem însă că se potrivește cuvântul, că „axa“ politică are toată puterea și toată trăinicia aceleia care poate servi într’o u­­zină pentru o desvoltare de ener­gie și pentru o menținere de le­gături. Când noi suntem îndrep­tățiți către această „axă“, avem dreptul să punem întrebarea : ce valoare poate să aibă înjghe­barea care se datorește unor si­lințe impuse de necesități mo­mentane și la Berlin și la Roma? Adevăratele legături, „axe“ sau ne „axe“, sunt acelea care pleacă din nevoile imperioase ale unui popor și stau in legătură și cu tradițiile lor istorice și cu ten­dințele lor statornice către vii­tor­. Popoarele au drumurile lor pe care țin să și le asigure și tot ceia (Urmare în pagina ll-a) Naționalitatea e puterea creatoare a culturei umane — cul­tura putere creatoare a naționalităței. A. C. CUZA o [fi — - ,mi----­ la teatrul Ligii Culturale: „Hoți*** Continuare . I-a atras la Versailles, i-a atras acasă,la dânsul, i-a pus în legă­tură cu această Curte care i-a dor­mit, cu această pompă care i-a îmbătat, cu acest prestigiu regal care i-a copleșit cu desăvârșire. Nu prin loviturile de sabie po­runcite de Richelieu se puteau împiedica nobilii aceștia crescuți în datina spaniolă, gata totdeau­na de încrucișarea spadelor și sfi­dând regalitatea, când nu le con­venea, ci prin aceia că i-a băgat în seră. .­­.>—■*­­ — ,—»■ „ Versaillul nu este decât sera în care Ludovic al XIV-lea a închis toată această nobilime neascultă­toare, neastâmpărată, provocan­tă, deprinsă a lucra pentru ea însăși și susținută de tot spiritul de provincie, care e conștiința Statelor de odinioară. Acolo puterile cele dârze au scăzut, atitudinile insolente s’au coborît și cei cari erau obișnuiți să câștige pentru dânșii o situa­ție în’ vârful spadelor, au fost foarte încântați când nevestelor lor li s’a făcut onoarea taburetu­lui supt picioare,­ inaugurarea cu­rsuri­­lor institutului Francez £ m^@Vîe XIV —Conferința d-lui profesor f­­icolae Iorga — Astăzi și în fiecare seară la orele 9 fix, se reprezintă, la Teatrul „Ligii Culturale“, marele succes „HOȚII“ de Schüler. Ansamblul, format mai mult din tineret,­ate in frunte pe d-nii: D. GRIGORIU de la Teatrul Național, D. Sireteanu ,I. Dordea, Toma Dimitriu, Cezar Teodoru, Gh. Damian, Petre Dimitriu, I. Focșăneanu, Petre Ștefănescu, I. Tomescu, N. Făgădaru, D. Mereanu, Titus Vedea, Stelu Popescu, Gh. Francia și d-șoara Carmen Tăutu. In repetiție „RUDELE", de d. prof. Nicolae Iorga și HAMLET cu maestrul Ion Manolescu, la Versailles omul singur,­­ fiind­că de fapt el era singur și se mândrește că este singur și spune că, în adânciri sufletului său gă­sește puterea de care a avut ne­­voe pentru a stăpâni, — își închi­­pue cineva că omul acesta, rămas singur, numai cu sufletul său, a putut fi dominat, mai ales prin femei. Sunt pagini în care el vor­bește de femei și de îndemnurile care vin dela dânsele, de metoda ce o întrebuințează ele și de pri­mejdiile la care este supusă și o persoană regală, atunci când nu este învăluită în gesturi de eti­chetă. Se vede însă foarte bine că el n’a fost prins nici­odată de nimeni, iar doamna de Maintenon l-a prins prin și pentru Dumne­zeu, și nu prin și pentru dânsa. Ludovic al XIV-lea este mai­­ ales, p­ste slăbiciunile pe care i le-a învins sau n’a voit să le mar­­­­turisească, un creator de unitate națională. Orice națiune are ne­­voe de un simbol. Nenorocită este națiunea care alege un simbol in­ferior valorii sale proprii și feri­cită este națiunea care dintr’un om obișnuit, consimte să facă aceia ce trebue, pentru a o rezu­ma întreagă și pentru a o putea domina complet. Iu toate, nu regele care strălu­cește acolo sus pe boltă și e in­­conjurat de un fel de nor capa­bili să-l ascundă în momentele cele mai fericite ale vieții, ci un om rece, socotit, un om chibzuit care-și joacă rolul, dar păstrează în întregime toată frăgezimea și spontaneitatea unui suflet capa­bil de a crea și mai departe, dar care nu părăsește nimic din toate mijloacele odată câștigate pentru a domina societatea. (Continuare în numărul viitor) . . *-u ® î‘ & v0'» cum trebue să luăm toți, ce e bun dela părinții și strămoșii noștri, luați din năzuințele de veacuri ale neamului nostru, acea tărie care ni-e fală, — și strânși uniți într'o singură voință, într'un singur avânt, să plămădim România cea nouă a Ro­mânismului biruitor. Am luptat cu credință și am biruit cu jertfa intereselor noa­stre individuale. Această jertfă nu s'a sfârșit cu împlinirea primului țel al luptei, CI EA TREBUE SA CONTINUE, CA SA SE ÎNDEPLINEASCĂ UNITATEA SUFLETEASCA A TUTUROR FORȚELOR PENTRU CU­CERIREA ȚELURILOR DE MÂINE : PROSPERITATEA ȘI ÎNTĂRIREA ROMÂNIEI. M. S. REGELE CAROL II Companie anties­tetică“... D. Perpessicius reluând la Cuvântul cronica d-sale literară, Itu s’a mărginit să accepte în rubrica intitulată Bloc unele notații­­ privind ceea ce comite în Flașnete, d. Tudor Arghezi. . . Printr’o întâmplare ciudată, profesorul și literatul Perpessi­cius permite să se sicrie acolo că a aflat între injurii și mahala­gisme de altfel nelipsite din coloanele papagalice, verticale d­­e gheață, cercuri de foc, o proză plină... Și să rămână încântat, de acord cu recenzentul anonim, de vigoarea și strălucirea textului arghezian, totdeauna abrupt și neinteligibil... Toate acestea, le-am mai subliniat. Să trecem acum mai de­parte, evitând ori­ce vehemență în ce privește „reluarea“ d-sale. D. Perpessicius prezintă în foiletonul din aceeași pagină cu Blocul, o frescă a realizărilor literare din interval­.. Are apre­cieri bune despre un tânăr poet care cândva a fost și colabora­torul nostru, d. Cicerone Teodorescu. Nimic de zis. Nouă ni se par prea ermetice, — uneori voluntar confuze, — unele bucăți din „Cleștar“, cu atât mai bine dacă lirica fostului nostru cola­borator și versul său vor urma o linie ascendentă. (De altfel glu­mele din Balada mea nu aveau alt scop de­cât să cheme la rea­litate pe un scriitor tânăr, și de talent, care credea că e bine să mă înjure din senin ca... să facă plăcere d-lui Al. Rosetti!). Am recunoscut și recunosc încă o dată că d. Cicerone Teodo­rei a reușit să respingă influențele dubioase ale prozelitismului literaro-porcofonic. Și să se mențină la înălțimea obligatorie unui poet, fie el chiar modernist. st D. Perpessicius vorbește apoi în acelaș foileton și despre o lucrare a d-lui profesor Iorga, ca și despre Amintirile d-lui Ma­reșal Averescu. Dacă se oprea la toate acestea, și la altele din volumele a­­părute, nimic de zis. Dar d-sa a ținut să indice cu unele re­flecții bizare. Le dăm exact, cu sublinierile noastre: „Precum desigur n’am fi lipsit nici din c­ampania anti­estetică (să-i zicem, pe numele ei adevărat, acestei parodii mo­ralizatoare) și nici la buna comedie gramaticală a apărătorilor limbii românești — pretexte, din fericire prelungite, dincolo de orice limită și’n zilele noastre și în contactul cărora vom avea să ne plătim de toate melancoliile noastre, îndreptățite sau nu“. Evident, d. Perpessicius e liber să creadă ce vrea, și să foi­­letoneze cum găsește că e mai bine. Dar ni se pare că anunțând reintrarea d-sale în luptă, a fost incomplet, și nedrept. Nicolae Iorga n’a dus și nu duce o campanie anti-estetică; ea e și mai puțin o parodie moralizatoare. A i se atribui așa ceva, fie și în treacăt, ni se pare că nu este din nici un punct de vedere, estetic... Iar noi am secundat cu pu­teri reduse acțiunea necesară împotriva literaturei de scandal, a romanelor odioase, a poemelor infecte. De multe ori profesorul Iorga a lămurit că nici când nu a susținut că arta trebuie să aibă ca scop... moralizarea cetățe­nilor. Am putea oferi prețuitului cronicar al Cuvântului, câteva zeci de pasagii din conferințele d-lui profesor Iorga, rostite la Liga Culturală, din articolele d-sale apărute în Cuget Clar... Arta a avut, totdeauna, o înaltă misiune morală, și ori­ce adevărată operă artistică împlinește această condițiune, — spunea Maiores­­cu. Tendința artei nu e desigur să moralizeze, dar ea înalță cu­getele, le ridică peste contingențele pământești. Porcofonie și cetele demente nu fac artă, prin urmare, când descriu uriciunea și hidridul vieții. Un incident, o pagină realistă într’o mare operă de avânt poetic, se purifică prin locul unde se află, prin flacăra artei stăpânitoare, prin năzuințele artistului spre descătușare și redat. Atât a văzut d. Perpessicius în vasta mișcare, în formidabila ciocnire a noastră, cu rătăcirea și falsificarea „raionului“ de li­teratură îmbâcsită, impură și desolantă? D. Perpessicius a binevoit să miniaturizeze și să bagatelizeze o operă de vaste proporții și de covârșitor efect, încadrând-o fortuit într’o formulă violent depreciată. Acțiunea lui Nicolae Iorga, a atâtor scriitori, gânditori, pro­fesori și academiciani, a unei serii impresionante de intelectuali de vază, a înaltelor fețe bisericești, a presei care a susținut-o cu căldură,­­ și cu pasiunea pe care o adaugă totdeauna convin­gerile nesdruncinate, — atât să însemne: o campanie anti­este­tică, sau o parodie moralizatoare? Acest țel a fost urmărit în acești doi ani în care am decon­­gestionat scrisul de infecții și am scăpat literatura de cetele Ader­­cilor rătăciți, de sistemele lovinesciene ? Parodie ? Și în ce privește apărarea limbei românești, pe care o scrântesc „bogomilicii“ d-lui Cioculescu, cu acest superesteț, maestru în frunte, — operația de eliberare rămâne oare „o bună comedie“ ? Dar invazia de ori a vitrinei, s’a încheiat. Din bibliotecile școlare a fost scoasă producția indecentă a demenților și a ne­gustorilor de artă grafică. Destui cronicari serioși, recunosc mai mult sau mai puțin fățiș că s’a tolerat peste ori­ce măsură îngăduită obscenul și mediocritatea. Au fost lansate „genii“ de carnaval și otrăvitori răspopiți numai pentru că unele tarabe numite și edituri aveau ca prim și ultim scop exploatarea poftei bolnave de pagini licențioase și murdare, a unui public anume... S’au infiltrat în literatură toți devastatorii de minți fragede, și au întâlnit la­o­laltă cu cei buni, — adese­ori și ceva mai mult, — amabilitatea excesivă și reclama asurzitoare a celelaltei categorii de magiștrii fără număr, — criticaștrii... Alunecând spre un modernism bolnăvicios, criticii cari au­ creat clanuri și au arendat publicitatea cotidiană, au schimbat limba noastră cu ceva care seamănă grozav a volapük, solemn dar neinteligibil... S’a recunoscut că toleranța și amabilitățile recenzenților porneau din alte considerente de­cât cele care e obligator să condamne în domeniul nobilei profesiuni a criticei oneste și conștiente. Ar fi fost firesc să găsim măcar la d. Perpessicius recunoaș­teri netede. In locul lor d-sa înglobează între autorii „parodiei mo­­ralizatoare“ și ai „comediei bufe“, — pe cei mai valoroși repre­zentanți ai gândirei și scrisului românesc ; îi acuză — de astă dată sub iscălitură, — că n’au căutat de­cât „pretexte“, — pre­texte eftine, — ca să lovească în maeștrii literaturei contaminate de ce e morbid și infecțios! D. Perpessicius ne asigură că se va plăti de-acum încolo, de seria impunătoare a melancoliilor sale. Ne va îngădui ca pe a noastră, — în ce îl privește, — să o găsim justificată pe deplin. ------­ V. GeorgescuT

Next