Neamul Românesc, februarie 1938 (Anul 33, nr. 23-45)
1938-02-01 / nr. 23
Anul XXXIII Nr. 23 NEAMUL' ROMÂNESC ZIARUL PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT DIR ECT021 POLITIC N. I © M ©A REDACȚIA și administrația Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) BUCUREȘTI (I) Telefon 3.70.882 Lei Magul Februarie 1958 Ire an, an 600 tei; Pe case mm 300 tei ABONAMENTE ! tar* tentru «montați si instimțim 1000 te* I tn strfilnfttate • **e an an, 1200 tei i pe sase mm, 600 te» DIRECTOR N. GEORGESCU necestatea simplificării tipokivame iovșco- Istve In legătură cu directivele de împrospătare și organizare pe baze pronunțat naționale a învățământului nostru, mai sunt diferite chestiuni importante, de rezolvarea cărora depinde reușita însuflețitei acțiuni pornite de d. prof. I. Petrovici, actualul ministru al Educației Naționale. Un vechi neajuns, atât de strălucit evidențiat, în permanenta grijă pe care o poartă d. profesor N. Iarga, școauei românești, este acela a încărcării excesive a programelor de învățământ. , Prin doctrina luminoasă ce se înalță din activitatea d-lui profesor Iorga în legătură cu școala, s’a arătat că întreaga instrucție trebuie să țintească educarea potrivită realităților noastre, iar programele trebuie să se dispenseze de acele elemente inutile și să încline către partea practică, singura prin care se poate pregăti viitorul cetățean folositor țării și neamului său. Intr’adevăr, școlarii noștri stau închiși atâtea ore pe zi, și dimineața și după amiază, între zidurile școalei, fiind supuși, în esență, acelorași principii de instrucție din vremile apuse, când slova cărții se credea suficientă, prin imagazinarea unor cunoștințe, de a pregăti pe cineva pentru lupta cu viața. Socotindu-se timpul pe care un elev îl petrece la școală și acela ce i-ar mai trebui acasă pentru preparatul lecțiilor, sarcina devine într’adevăr împovărătoare și tocmai pentru cealaltă parte, a aplicării practice, impuse de noua organizare a învățământului, nu mai rămâne vreo posibilitate de realizare. Astfel, necesitea de simplificare a programelor școlare, în vederea unui scop atât de important ca acela al pregătirii temeinice pentru dobândirea cetățeanului model de care astăzi are, mai mult ca oricând, nevoie, neamul nostru, se impune categoric. Rezolvirea acestei probleme, ca și a celorlalte care formează un complex evident în călăuzirea învățământului, determină o elementară ușurare în străduințele ce se depun cu așa de frumoase intenții. Dictatura nu înseamnă altceva decât SUPUNEREA UNEI SOCIETAL ÎNTREG? NU IDEILOR CUIVA, CI TEMPERAMENTULUI PE CARE NATURA I L-A DARUIT și care firește nu este transmisibil ca dreptul dinastic, de la o generație la altă generație și chiar poate să nu dureze până la capăt la același individ. Suntem noi deci condamnați să pierdem tot ceia ce am căpătat de la înaintași și ce am adaus prin munca noastră, dacă nu vom căuta un om, dacă nu-l vom descoperi, dacă mi-l vom inventa, dacă nu ne vom înșela asupra lui, îmbrăcându-l cu hainele, de miraculoasă influență, ale unei atotputernicii pentru exercițiul căreia s'a născut ? Să-mi fie îngăduit a spune foarte hotărît, pe baza unei cunoștințe a sufletului omenesc pe care mi-a dat-o cercetarea îndelungată a istoriei: M. N. IORGA fiu>nervir- **t* • *■• • **■ ***“ *ti**t" Sărbătorirea lui Milan Hodza D. Milan Hodza, președintele consiliului de miniștri cehoslovac împlinește în ziua de întâi Februarie, 60 de ani, dată căreia poporul cehoslovac, ca și țările și popoarele amice îi dau caracterul unei sărbători cuvenită unei mari personalități încadrate pe un plan superior în cursul evenimentelor politice, atât celor cari au dus la actuala situație a Europei centrale ca și a celor cari îi dezășuesc continuitățile. Înainte de război d. Milan Hodza a fost un aprig luptător al drepturilor poporului ceh și un factor principal care a dus la constituirea actualei republice cehoslovace. După război d. Milan Hodza a fost unul din inițiatorii și fondatorii colaborării dintre Cehoslovacia, România și Iugoslavia. Pornind din rândurile presei, om de vastă și aleasă cultură literară, în deosebi cunoscător al culturei popoarelor din Europa Centrală, d. Milan Hodza s-a stabilit pe primul plan al politicei statului Cehoslovaciei. Poporul român, cu simpatia de care este însuflețit pentru poporul cehoslovac, țara noastră în legăturile de amiciție ce o unește cu statul republicei Cehoslovaciei, se asociază cu toată bucuria la serbarea d-lui Milan Hodza, care e însăși serbarea națiunei cehoslovace. De la Palat — Comunicat Nr. 18 — Mareșalatul Curții Regale face cunoscut următoarele: In ziua de 30 Ianuarie 1938, Maiestatea Sa Regele însoțit de Măria Sa Marele Voevod Mihai a asistat la serbarea centenarului Seminarului Central. Faptele noastre hotărăsc eliberarea românilor din rețeaua de exploatare ebraică. Pentru statuia lui Eminescu wwwwwwwwww wwwwwwww SUMA DIN URMA lei 346.872 Cat1obolul vostru la lista ziarului „NEAMUL ROMÂNESC“*. __________ „Prietenii“ revisionismului maghiar La Budapesta trebuie să fie, după caracterul ce a căutat să se deie visitei la Berlin a d-lui Stoiadinovici, o oarecare liniștire și revenire la bunul simț. Aceasta de și omagiul adus de șeful guvernului iugoslav puterii germane în care i se pare ca găsește una din garanțiile păcii s'ar potrivi cu asigurarea ce s'a dat de la Roma, acum cîtva timp, celor din Belgrad că între Ungaria și Jugoslavia poate domni cea mai deplină bună înțelegere, cu păstrarea graniților actuale. Insă, iată, astfel de asigurări se dau, dar peste dînsele anumite realități iese la iveală. Visătorii Ungariei refăcute s'au adresat pretutindeni ca să afle un sprijin pentru realizarea acestui ideal. La Paris au găsit cîțiva aderenți, la Londra o largă simpatie în cercurile parlamentare. Dar nădejdea era la Roma și la Berlin. Acolo erau „prietenii". . Dar „prietenul" italian asigură pe Iugoslavi că vor putea păstra tot ceia ce au smuls din hotarele vechii Ungarii. Iar „prietenul" german, căruia-i trebuie și materii prime și adesiuni în acest Sud-Est al Europei, sărbătorește pe aceia cari țin Croația și o jumătate din Banat. Vor crede revisioniștii budapestani că, după dispariția acestor base, se poate găsi alta, sau își atribuie puterile necesare pentru a o încerca singuri ? . N. WBGA .irtMrn iThaitn^ m ■ ■ I — — — „ ^ — —— — ■ [UNK] ^ ■ ■ i — ■ In N IM ^ O reacțiune generală Ultimele telegrame care ne-au venit de la Geneva in ajunul închiderei sesiunei Ligei Națiunilor ne informează că evreimea internațională organizase acolo o adevărată coaliție împotriva țării noastre, coaliție ce, de altminteri s’a încheiat cu un complect eșec. Ce a putut determina această coaliție ? Ce învinuiri ne poate aduce evreimea internațională ca exponentă a coreligionarilor lor din țara noastră ? Guvernul a hotărît să revizuiască încetățenirile făcute în țara noastră după răsboiu. Și a luat această hotărîre fiindcă cele mai multe din aceste încetățeniri s’au făcut prin fraudă, fals și corupție. Decis în primul rând este o chestie de strictă legalitate. Nimeni nu poate beneficia de o situație dobândită cu călcarea flagrantă a legilor țării. Dar, această atitudine a țarei noastre față de o anumită categorie de evrei, categorie mobilă și vagabondă, constituie oare un procedeu particular, personal al țarei noastre ca, pe o asemenea chestiunea evreimea internațională să-și permită a organiza o întreagă coaliție împotriva României ? O asemenea atitudine pornită din instinctul de conservare națională împotriva invaziei și parazitismului iudaic constituie un fenomen general în toate țările in care elementul evreesc a luat un caracter de cotropire. In Dieta Poloniei s'a anunțat că se va retrage cetățenia evreilor veniți acolo din Rusia și aiurea, socotind-o ca vremelnică. Deci acolo se radiază o situație acordttă prin lege, nu prin fraudă, fals și corupție, prin călcarea legilor, cum este situația evreilor rătăcitori frauduloși cetățeni români. Ungaria procedează la fel. Austria așișderea. Chiar in Franța s’a creiat recent un subsecretariat de Stat care trebuie să se ocupe cu controlul străinilor. Republica Ecuator a dat un preaviz — ca unui simplu muncitor — evreilor cari au imigrat acolo sub pretextul de a se îndeletnici cu agricultura, pentru ca de fapt să se stabilească samsari și cămătari în orașe. O asemenea reacțiune constituie un fenomen general în toate Statele, cu o situație similară cu a noastră și totuși evreimea internațională ne reclamă numai pe noi la Geneva. Cu ce eficacitate, în concluzie, s’a văzut. w axe politice ----------~——wwswys și necesități naționale — „Adevăratele legături, „axe“ sau ne „axe“:, sunt acelea care meacă am nevoile limpet»*ot*se menhu și stau in legătură ș cu wadUțkiie io.* istoricei cu tendnțele lor s aform^e cătr e viitor Sub acest titlu, în numărul de ori al ziarului „"Timpul“, a apărut următorul articol al d-lui profesor N. IORGA : In presa mai recentă întâlnesc două interesante afirmări, venind, una de la un german din Elveția, cealaltă de la un ziarist maghiar din Budapesta, cu privire la ceia ce va trebui neapărat, după amândoi acești judecători ai împrejurărilor politice, să se întâmple Statului alcătuit, cu așa de mari sforțări, de un spirit cu totul superior și servit astăzi de principalul său ajutător, care este Cehoslovacia. Această formație slavă de centru, cuprinzând o așa de importantă și de hotărită minoritate germană, pentru care teritoriul ocupat de dânsa nu este altceva decât o formulă în legătură cu munții sudeți, ar fi în primejdie să fie atinsă în însăși existența ei și o să trebuiască să se plece adânc înaintea Berlinului și, in general, cu tot caracterul său „democratic“, cu o guvernare din care nu lipsesc socialiștii, înaintea Statelor „fasciste“, cu care până acum ar fi evitat legăturile. Și aceasta s’ar datori și noua îndreptări a României, despre care, și ziaristul de la Berlin și confratele său de la „Pester Lloyd“, sunt convinși că și-a părăsit drumul de până acum și, în ciuda unor asigurări care trec peste contingențele politice de partid, ar fi să se îndrepte către ceia ce se numește de o bucată de vreme, cu un termen care nu știu unde a fost găsit, dar pe care l-a adoptat cu ușurință atâta lume, „axa Berlin-Roma“. „Berlin-Roma“ zice toată lumea, pe când, pentru noi înșine, discuția asupra acestei alcătuiri politice, care se înfățișează ca lucrând pentru pace pe altă linie decât linia Puterilor occidentale, ar fi mult mai plăcută dacă s’ar zice, măcar pentru marile aspre lume se poate strivi cu puterea, dar se poate vrăji, și pentru aceasta trebuie vrăjitorul, iar acesta a fost un mare vrăjitor. Vraja poate fi prostească, prin niște simboluri grosolane, pentru a conduce furios și violent, dar, când vraja aceasta, care face din oameni răsleți o societate ce poate fi condusă, are toate farmecele politeții și se împodobește cu toată maiestatea artei, este fără îndoială de binecuvântat acest moment și de așezat foarte sus omul care a fost în stare să îndeplinească această misiune. Din răslețirea anarhică a unei întregi clase, el a făcut decorul strălucitor al unei Curți, și nu întâmplător, ci prin voința lui. El a spus : toate lucrurile acestea le fac pentru că trebue, cu acestea ajung a-i guverna. Dar deseori crede cineva că tații, atât de simpatice, ale Italiei către o politică romană în sensul antic al cuvântului, „Roma-Berlin“. In epoca noastră de mecanică este natural să se întrebuințeze expresii ca acela de „axă“, ori de se potrivește, ori de nu se potrivește o astfel de expresie și pentru politică, pentru once politica, in care lucrurile sunt pe o transformare uneori foarte repede și in care, de alminteri, este atâta flexibilitate și atâta putință de a se cârmi in dreapta și în stânga, încât ideia firească care ne-o facem despre rigiditatea axei, trebue să dispară. Să zicem însă că se potrivește cuvântul, că „axa“ politică are toată puterea și toată trăinicia aceleia care poate servi într’o uzină pentru o desvoltare de energie și pentru o menținere de legături. Când noi suntem îndreptățiți către această „axă“, avem dreptul să punem întrebarea : ce valoare poate să aibă înjghebarea care se datorește unor silințe impuse de necesități momentane și la Berlin și la Roma? Adevăratele legături, „axe“ sau ne „axe“, sunt acelea care pleacă din nevoile imperioase ale unui popor și stau in legătură și cu tradițiile lor istorice și cu tendințele lor statornice către viitor. Popoarele au drumurile lor pe care țin să și le asigure și tot ceia (Urmare în pagina ll-a) Naționalitatea e puterea creatoare a culturei umane — cultura putere creatoare a naționalităței. A. C. CUZA o [fi — - ,mi---- la teatrul Ligii Culturale: „Hoți*** Continuare . I-a atras la Versailles, i-a atras acasă,la dânsul, i-a pus în legătură cu această Curte care i-a dormit, cu această pompă care i-a îmbătat, cu acest prestigiu regal care i-a copleșit cu desăvârșire. Nu prin loviturile de sabie poruncite de Richelieu se puteau împiedica nobilii aceștia crescuți în datina spaniolă, gata totdeauna de încrucișarea spadelor și sfidând regalitatea, când nu le convenea, ci prin aceia că i-a băgat în seră. ..>—■* — ,—»■ „ Versaillul nu este decât sera în care Ludovic al XIV-lea a închis toată această nobilime neascultătoare, neastâmpărată, provocantă, deprinsă a lucra pentru ea însăși și susținută de tot spiritul de provincie, care e conștiința Statelor de odinioară. Acolo puterile cele dârze au scăzut, atitudinile insolente s’au coborît și cei cari erau obișnuiți să câștige pentru dânșii o situație în’ vârful spadelor, au fost foarte încântați când nevestelor lor li s’a făcut onoarea taburetului supt picioare, inaugurarea cursurilor institutului Francez £ m^@Vîe XIV —Conferința d-lui profesor ficolae Iorga — Astăzi și în fiecare seară la orele 9 fix, se reprezintă, la Teatrul „Ligii Culturale“, marele succes „HOȚII“ de Schüler. Ansamblul, format mai mult din tineret,ate in frunte pe d-nii: D. GRIGORIU de la Teatrul Național, D. Sireteanu ,I. Dordea, Toma Dimitriu, Cezar Teodoru, Gh. Damian, Petre Dimitriu, I. Focșăneanu, Petre Ștefănescu, I. Tomescu, N. Făgădaru, D. Mereanu, Titus Vedea, Stelu Popescu, Gh. Francia și d-șoara Carmen Tăutu. In repetiție „RUDELE", de d. prof. Nicolae Iorga și HAMLET cu maestrul Ion Manolescu, la Versailles omul singur, fiindcă de fapt el era singur și se mândrește că este singur și spune că, în adânciri sufletului său găsește puterea de care a avut nevoe pentru a stăpâni, — își închipue cineva că omul acesta, rămas singur, numai cu sufletul său, a putut fi dominat, mai ales prin femei. Sunt pagini în care el vorbește de femei și de îndemnurile care vin dela dânsele, de metoda ce o întrebuințează ele și de primejdiile la care este supusă și o persoană regală, atunci când nu este învăluită în gesturi de etichetă. Se vede însă foarte bine că el n’a fost prins niciodată de nimeni, iar doamna de Maintenon l-a prins prin și pentru Dumnezeu, și nu prin și pentru dânsa. Ludovic al XIV-lea este mai ales, pste slăbiciunile pe care i le-a învins sau n’a voit să le marturisească, un creator de unitate națională. Orice națiune are nevoe de un simbol. Nenorocită este națiunea care alege un simbol inferior valorii sale proprii și fericită este națiunea care dintr’un om obișnuit, consimte să facă aceia ce trebue, pentru a o rezuma întreagă și pentru a o putea domina complet. Iu toate, nu regele care strălucește acolo sus pe boltă și e inconjurat de un fel de nor capabili să-l ascundă în momentele cele mai fericite ale vieții, ci un om rece, socotit, un om chibzuit care-și joacă rolul, dar păstrează în întregime toată frăgezimea și spontaneitatea unui suflet capabil de a crea și mai departe, dar care nu părăsește nimic din toate mijloacele odată câștigate pentru a domina societatea. (Continuare în numărul viitor) . . *-u ® î‘ & v0'» cum trebue să luăm toți, ce e bun dela părinții și strămoșii noștri, luați din năzuințele de veacuri ale neamului nostru, acea tărie care ni-e fală, — și strânși uniți într'o singură voință, într'un singur avânt, să plămădim România cea nouă a Românismului biruitor. Am luptat cu credință și am biruit cu jertfa intereselor noastre individuale. Această jertfă nu s'a sfârșit cu împlinirea primului țel al luptei, CI EA TREBUE SA CONTINUE, CA SA SE ÎNDEPLINEASCĂ UNITATEA SUFLETEASCA A TUTUROR FORȚELOR PENTRU CUCERIREA ȚELURILOR DE MÂINE : PROSPERITATEA ȘI ÎNTĂRIREA ROMÂNIEI. M. S. REGELE CAROL II Companie antiestetică“... D. Perpessicius reluând la Cuvântul cronica d-sale literară, Itu s’a mărginit să accepte în rubrica intitulată Bloc unele notații privind ceea ce comite în Flașnete, d. Tudor Arghezi. . . Printr’o întâmplare ciudată, profesorul și literatul Perpessicius permite să se sicrie acolo că a aflat între injurii și mahalagisme de altfel nelipsite din coloanele papagalice, verticale de gheață, cercuri de foc, o proză plină... Și să rămână încântat, de acord cu recenzentul anonim, de vigoarea și strălucirea textului arghezian, totdeauna abrupt și neinteligibil... Toate acestea, le-am mai subliniat. Să trecem acum mai departe, evitând orice vehemență în ce privește „reluarea“ d-sale. D. Perpessicius prezintă în foiletonul din aceeași pagină cu Blocul, o frescă a realizărilor literare din interval.. Are aprecieri bune despre un tânăr poet care cândva a fost și colaboratorul nostru, d. Cicerone Teodorescu. Nimic de zis. Nouă ni se par prea ermetice, — uneori voluntar confuze, — unele bucăți din „Cleștar“, cu atât mai bine dacă lirica fostului nostru colaborator și versul său vor urma o linie ascendentă. (De altfel glumele din Balada mea nu aveau alt scop decât să cheme la realitate pe un scriitor tânăr, și de talent, care credea că e bine să mă înjure din senin ca... să facă plăcere d-lui Al. Rosetti!). Am recunoscut și recunosc încă o dată că d. Cicerone Teodorei a reușit să respingă influențele dubioase ale prozelitismului literaro-porcofonic. Și să se mențină la înălțimea obligatorie unui poet, fie el chiar modernist. st D. Perpessicius vorbește apoi în acelaș foileton și despre o lucrare a d-lui profesor Iorga, ca și despre Amintirile d-lui Mareșal Averescu. Dacă se oprea la toate acestea, și la altele din volumele apărute, nimic de zis. Dar d-sa a ținut să indice cu unele reflecții bizare. Le dăm exact, cu sublinierile noastre: „Precum desigur n’am fi lipsit nici din campania antiestetică (să-i zicem, pe numele ei adevărat, acestei parodii moralizatoare) și nici la buna comedie gramaticală a apărătorilor limbii românești — pretexte, din fericire prelungite, dincolo de orice limită și’n zilele noastre și în contactul cărora vom avea să ne plătim de toate melancoliile noastre, îndreptățite sau nu“. Evident, d. Perpessicius e liber să creadă ce vrea, și să foiletoneze cum găsește că e mai bine. Dar ni se pare că anunțând reintrarea d-sale în luptă, a fost incomplet, și nedrept. Nicolae Iorga n’a dus și nu duce o campanie anti-estetică; ea e și mai puțin o parodie moralizatoare. A i se atribui așa ceva, fie și în treacăt, ni se pare că nu este din nici un punct de vedere, estetic... Iar noi am secundat cu puteri reduse acțiunea necesară împotriva literaturei de scandal, a romanelor odioase, a poemelor infecte. De multe ori profesorul Iorga a lămurit că nici când nu a susținut că arta trebuie să aibă ca scop... moralizarea cetățenilor. Am putea oferi prețuitului cronicar al Cuvântului, câteva zeci de pasagii din conferințele d-lui profesor Iorga, rostite la Liga Culturală, din articolele d-sale apărute în Cuget Clar... Arta a avut, totdeauna, o înaltă misiune morală, și orice adevărată operă artistică împlinește această condițiune, — spunea Maiorescu. Tendința artei nu e desigur să moralizeze, dar ea înalță cugetele, le ridică peste contingențele pământești. Porcofonie și cetele demente nu fac artă, prin urmare, când descriu uriciunea și hidridul vieții. Un incident, o pagină realistă într’o mare operă de avânt poetic, se purifică prin locul unde se află, prin flacăra artei stăpânitoare, prin năzuințele artistului spre descătușare și redat. Atât a văzut d. Perpessicius în vasta mișcare, în formidabila ciocnire a noastră, cu rătăcirea și falsificarea „raionului“ de literatură îmbâcsită, impură și desolantă? D. Perpessicius a binevoit să miniaturizeze și să bagatelizeze o operă de vaste proporții și de covârșitor efect, încadrând-o fortuit într’o formulă violent depreciată. Acțiunea lui Nicolae Iorga, a atâtor scriitori, gânditori, profesori și academiciani, a unei serii impresionante de intelectuali de vază, a înaltelor fețe bisericești, a presei care a susținut-o cu căldură, și cu pasiunea pe care o adaugă totdeauna convingerile nesdruncinate, — atât să însemne: o campanie antiestetică, sau o parodie moralizatoare? Acest țel a fost urmărit în acești doi ani în care am decongestionat scrisul de infecții și am scăpat literatura de cetele Adercilor rătăciți, de sistemele lovinesciene ? Parodie ? Și în ce privește apărarea limbei românești, pe care o scrântesc „bogomilicii“ d-lui Cioculescu, cu acest superesteț, maestru în frunte, — operația de eliberare rămâne oare „o bună comedie“ ? Dar invazia de ori a vitrinei, s’a încheiat. Din bibliotecile școlare a fost scoasă producția indecentă a demenților și a negustorilor de artă grafică. Destui cronicari serioși, recunosc mai mult sau mai puțin fățiș că s’a tolerat peste orice măsură îngăduită obscenul și mediocritatea. Au fost lansate „genii“ de carnaval și otrăvitori răspopiți numai pentru că unele tarabe numite și edituri aveau ca prim și ultim scop exploatarea poftei bolnave de pagini licențioase și murdare, a unui public anume... S’au infiltrat în literatură toți devastatorii de minți fragede, și au întâlnit laolaltă cu cei buni, — adeseori și ceva mai mult, — amabilitatea excesivă și reclama asurzitoare a celelaltei categorii de magiștrii fără număr, — criticaștrii... Alunecând spre un modernism bolnăvicios, criticii cari au creat clanuri și au arendat publicitatea cotidiană, au schimbat limba noastră cu ceva care seamănă grozav a volapük, solemn dar neinteligibil... S’a recunoscut că toleranța și amabilitățile recenzenților porneau din alte considerente decât cele care e obligator să condamne în domeniul nobilei profesiuni a criticei oneste și conștiente. Ar fi fost firesc să găsim măcar la d. Perpessicius recunoașteri netede. In locul lor d-sa înglobează între autorii „parodiei moralizatoare“ și ai „comediei bufe“, — pe cei mai valoroși reprezentanți ai gândirei și scrisului românesc ; îi acuză — de astă dată sub iscălitură, — că n’au căutat decât „pretexte“, — pretexte eftine, — ca să lovească în maeștrii literaturei contaminate de ce e morbid și infecțios! D. Perpessicius ne asigură că se va plăti de-acum încolo, de seria impunătoare a melancoliilor sale. Ne va îngădui ca pe a noastră, — în ce îl privește, — să o găsim justificată pe deplin. ------ V. GeorgescuT