Neamul Românesc, aprilie 1939 (Anul 34, nr. 72-94)

1939-04-01 / nr. 72

Anul XXXIV Nr. 72 tas* putíta ln aum«Ru; conform aprobarei Ob. Grij« P. T. T KT». 1550*093*. Sâmbătă 1 Aprile 1939 C FONDATOR ȘI PROPRIETAR N«SOHOA REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA Strada BREZOIANU No. 25. (etaj) BUCUREȘTI (I) Ai f j ___________________Telefon 5.70.88 * 1 2 Lei i AiîonaRierite Pe un an. 600 Lei. Pe șase luni, 300 Le’ Ip țară * #U""","---""""‘"""""•""•"•mmmmmmmmmanmmmmmmmmm * Pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate. Prețul dublu. DIRECTORii. GEORGESCU So or>la tipărituriov Scriind odată, despre procesul de liberă asimilare a culturii remarcam, fenomenul întristător al împărțirii pe sezoane. Librăriile românești cunosc, an de an, cu o regularitate matematică, ceea ce, in termeni comerciali se numește sezon mort și sezon plin. Sezonul plin începe cam pe la sfârșitul lunii Octombrie și durează până la începutul lunii Aprilie când își face loc o acalmie generală, sezonul mort. Câteva zile de aglomerare cunosc librăriile și în perioada care precede vacanței mari. Cumpără câteva cărți cei cari își fac vacanța departe de București, dar nu le citesc. Stațiunile... de odihnă, au cazinouri, au baruri, muzici în parcuri, restaurante în care cântăreți aduși din Capitală cântă în fiecare seară. Când mai e timp de cetit ? Cărțile rămân pe fundul geamantanelor și se întorc la București cu filele netăiate așteptând vremuri mai bune cari, până la anul viitor nu vor veni și când fenomenul se va repeta aidoma. Dar nici ceea ce librarii numesc „sezoane pline” nu înseamnă o biruință, a cărții. Și dovadă că este așa este faptul că mai toate librăriile au fost transformate în „magazine universale” unde poți găsi deja o primă aruncătură de priviri orice, numai cărți nu. Ultimele luni însă au fost de natură să îngreuieze și mai mult soarta tipăriturilor. In vălmășagul evenimentelor internaționale care au survenit tocmai atunci când erau mai puțin așteptate, cartea a fost uitată cu totul. Nu poate fi nimeni învinuit de aceasta dar constatăm faptul. Librăriile sunt pustii ; editurile nu mai tipăresc nimic. Au dispărut de la colțurile de stradă și acele tarabe cu cărți atât de folositoare difuzării tipăriturilor. O mare editură din Capitală anunță mari scăderi la cărțile franceze. Se găsesc broșuri al căror preț începe de la 2 lei. Cu toate acestea, soarta tipăriturilor este din ce în ce mai tristă. Izolarea și internarea bolnavilor asigurați — Un mare spital de tuberculoși la Brașov — Casa Centrală a Asigurărilor Sociale este preocupată de chestiunea izolării și internării bolnavilor asigurați, — care sunt atinși de tuberculoză, — în sanatorii bine utilate, din localități cu climat potrivit și supunerea lor la un tratament eficace, corespunzător metodelor moderne. In acest scop a proectat tratarea unei convențiuni cu Liga contra tuberculozei, ca pe baza ei Liga să spitalizeze și să supună tratamentelor potrivite pe bolnăvii asigurați în sanatoriile T. B. C. ce posedă: consiliul de administrație al Casei Centrale, sub prezidenția d-lui profesor universitar George Strat. S’a ocupat de acest proect și a autorizat pe d-nii președinte prof. G. Strat, prof. dr. P. Topa, consilier, Mihail Enescu, director general al Casei Centrale și dr. Rădulescu, directorul medicinei de la această Casă Centrală, spre a trata cu reprezentanții Ligei contra tuberculozei o convenție în sensul arătat. După terminarea tratativelor, Consiliul se va ocupa de această convențiune, dându-i ratificarea și determinând astfel rezolvarea importantei chestiuni, care interesează de aproape pe bolnavii de T. B. C. asigurați. La Brașov se va construi un mare spital al asigurărilor sociale. Pentru realizarea acestui proect s-a cumpărat un teren de patru mii de metri patrați. Planul de construire a spitalului comportând o suprafață mai mare, Consiliul de administrație a hotărît să se mai cumpere încă două mii de metri patrați și astfel să se satisfacă cerințele planului. Noul spital de la Brașov va fi încă o lucrare grandioasă din vastul program de construcții de spitale, dispensare, etc. din țară, ce se va realiza în acest an. S-a mai decis înființarea unui oficiu de asigurări sociale în localitatea bănățeană, minieră Bocșa Montană, care va avea să se intereseze mai de aproape de soarta asiguraților din regiunea respectivă. Prin ultima hotărire a Consiliului de administrație, Casa de asigurări sociale din Roman rămâne desființată, ea neîntrunind condițiile prevăzute de noua lege a asigurărilor sociale, spre a ființa ca o Casă aparte. In locul Casei desființate, la Roman va funcționa un oficiu de asigurări sociale. Consiliul a ratificat și hotărîrea direcțiunei generale a Casei Centrale, de a se ține licitație pentru furnizarea hranei asiguraților care vor fi trimiși la Techirghiol și la Solca (Bucovina). TEATRUL UGH CULTURALE Teatrul Italian și îndeosebi Goldoni nu este cunoscut la noi așa cum ar merita. Pentru a da prilej celor ce nu au putut lua parte la spectacolele trupei venețiene să cunoască pe marele autor dramatic, acel Molare al Italiei, Teatrul Ligii Culturale, reprezintă din nou astă seară la ora 8,30 opera sa cea mai desăvârșită „Hangița", comedie în 3 acte in traducerea românească a d-lui prof. Nicolae Iorga. Mâine seară „Burghezul gentilom", comedie în 5 acte de Moliere. „CUGET CLAR” A apărut an. II, nr. 38 din revista „CUGET CLAR“ (Noul „Sămănător”) de sub conducerea d-lui N. Iorga, cu următorul cuprins: 1Panait Papazissu: Olarul (versuri); N. IORGA: A se curăța literatura...; Valeria Costăchel : Maxim Gorki, George Gore: Despre cântecele moldovenești. Versuri de N. Iorga, Anca Nandru, I. Const. Delabaia și Aurel Ivănescu. Cronică de N. Iorga și alții. Pentru statuia lui Eminescu TOTAL GENERAL 866.628 lei Donat Comitetului pentru Cassa, Crângul și Biserica lui Eminescu din comuna pitești, județul Botoșani 400.000 „ " Suma subris? până acum pentru monumentul lui Mihail Eminsecu ce se va ridica în Capitală : 466.428 „ Publicăm numele nouilor subscriitori: D-na Virginia Miclescu, Loco . ^00 „ Total 466.628 lei B V Un mare glas de înțelepciune Nu se poate ști cui se va acorda viitorul premiu pentru pace, dar, dacă pănă atunci acest scump tesaur al tuturor neamurilor va putea să fie păstrat, premiul ar fi să se ofere, numai ca un omagiu datorit, regelui Italiei. Cuvîntarea acestui Suveran a fost un model de înțelepciune și de discreție pe care puține minți înțelegătoare l-au putut prețui îndeajuns. Sîntem așa de deprinși și de atîta vreme, cu cuvintele tari, strigate și urlate, încît fina notă de precisare a perfectului cavaler care ocupă tronul Italiei, admițîndu-i toate fatalitățile, dar și toate responsabilitățile, n'a putut să fie prinsă. Prea multă vreme nu se cunoaștea punctul de vedere al acestui nobil suflet care n'ar putea admite cu nici un preț, —a spus-o neted cui poate pricepe —, ca pentru orice altă chestiune decît a teritoriului național și a onoarei naționale să se abată asupra lumii acea grozavă catastrofă, cu care atiția, în avîntul lor, cred că se pot juca. Victor-Emanuel al lll-lea nu poate să rămîie în fața istoriei acela care, aducînd nenorocirea asupra atîtor milioane de oameni nevinovați, să puie în bătaia bombelor de avion tesaurele de artă pe care geniul italian, fără pereche, le-a creat din secol în secol pentru altceva decît pentru a fi sacrificate cîtorva chilometri pătrați de pămînt maur sau negru Alături de imensa operă constructivă a omului providențial, care e d. Mussolini, degetul sigur al Suveranului său fixează pe cadranul vremii oaza exactă a Italiei. N» IORGA iMpe și între elaborare și creație este o uimitoare disproporție. Această disproporție e nu numai de ordin material, spațial, ci și de ordin moral, al intensității și valorii efectului expresiv, adică, de domeniul celei de a patra dimensiuni. Elaborarea creațiunii se efectuiază pas cu pas, cu o neîntreruptă retorică a desfășurării mintale și sentimentale a unităților și detaliilor operei. Ea e trăită gradat de creator, cu jertfe din partea acestuia, și răscumpărări, din ce în ce mai mari. Creatorul se sfâșie și moare la fiecare pas. Și fiecare moarte a lui îi produce o nouă înviere, prin care intră uluit într’o viață nouă, tot mai vastă, mai puternică, mai complexă și mai minunat de frumoasă, că în fața prețului ei dumnezeesc nu este jertfă să nu fie cu tot plinul acceptată și nu este preț de pe pământ în stare să i se potrivească. Mari sunt sacrificiile de sine pe cari și le impune creatorul, dar și răscumpărările, încă și mai mari. In sfârșit, vine răscumpărarea supremă. Rezultatul. Opera. Sinteza scânteelor de viață nouă țâșnite din șirul gradat al morților și reînvierilor succesive. Creația, este expresia plastică, realizarea acestei sinteze. Șirul gradat al morților și reînvierilor succesive din procesul de elaborare este imens. Realizarea plastică a sintezei în creație este, comparativ, o miniatură. Concentrarea vârtejurilor elaborării în sinteza operei este mecanismul procesului de creațiune clasic. Artistul își trăește — își înțelege, își simte opera. Aceasta, nu poate fi simțită și înțeleasă —trăită deodată de altcineva decât dacă e dotat și el de o instrucție, de o cultură, de o sensibilitate, cel puțin egală cu a creatorului respectiv, ceea ce se înemerește foarte rar. Și iată ce nebănuind o închipuindu-și în mod firesc că toată lumea e plămădită din acelaș aluat fizic și sufletesc ca și dânsul, bietul artist este sfâșiat de mari decepții și dureri la constatarea că rodul muncii și geniului lui este primit, de cei din lume, cu răceală, indiferență, opunere, râs și vrăjmășie chiar. Izbânda vine târziu. Dacă opera este cucerirea creatorului printr’un șir nesfârșit de alternate autoimolări și reînvieri, aceeaș operă va cuceri lumea printr’un tot atât de nesfârșit proces de alternate reînvieri și izolări operate gradat și pas cu pas prin acțiunea ei răscolitoare asupra sufletului lumii, făcut tot mai sensibil — tot mai înțelegător. Opera dar cucerește lumea printr’un mecanism contrar celui prin care a fost ea cucerită de creator. Ea rezultă dintr’un proces sintetic al vastelor și complexelor frământări ale sufletului artistului. Izbânda ei asupra lumii se desăvârșește prin evocarea treptată în sufletul acesteia, printr’un proces analitic de sens contrar, a întregii vieți trăite de artist între concepția și realizarea operei, a întregii vieți ,pe care o retrăește apoi lumea până la asimilare sensului deplin al operei. Penibilul mecanism al sintetizării este necesar obținerii celei mai mari valori a operei. Este, după cum am mai văzut, caracterul clasicismului. Nu mai puțin penibilul drum de cucerire a lumii de către sensul operei, este o consecință a cât mai marii valori a acesteia, care întotdeauna anticipează cu mult progresul sufletesc al omenirii și a cărei primă ciocnire cu lumea nu poate deci în mod firesc decât să dea naștere contrarietății sau măcar nedumeririi. Iată de ce spiritele superficiale ori inevitabil interesate au ponegrit întotdeauna clasicismul și l-au de Dimitrie Cuclin năpăstuit, confundându-l cu un tradiționalism reacționar când el nu-i în realitate decât cea mai bună cale a adevăratei tradițiuni de viață și progres. Iar autentica vocațiune a artei se manifestează în primul rând prin înțelegerea și simțirea acestui lucru. In opoziție cu procedeul de realizare sintetic al clasicismului apare procedeul de realizare analitic al romantismului. Firește, nu introducem în cauză romantismul minor, manifestat în muzică, de pildă, în romantismul postbeethovenian, agravat în perioada etichetată modernă de la Berlioz încoace, și caracterizat prin diverse aspecte ale deficienții și ale disproporției. Cu această lămurire, ,și o rezervă, putem face neturburați constatarea, ușor explicabilă, a succesului lumesc de obținut prin procedeul romantismului așa cum a fost definit mai sus. Succes facil și neviabil însă. Căci realizarea procesului de elaborare, metodă simplistă care elimină atotputernica sinteză, creează o extindere spațială, invers proporțională cu forța morală, a expresiunii. REGINA MARIA Dacă ființele excepționale au poate mai mult de drepturi decât ceilalți muritori, desigur au și mai multe datorii. In pagini atât de emoționante, pe care le-a dedicat memoriei Regelui Ferdinand, Regina Maria a definit într-o formulă, cea mai înaltă prerogativă a Coroanei: „Un rege cere proprietate publică“. El nu cucerește pe supușii săi decât dăruindu-se tuturor și nuu posit a fi cu adevărat șef decât când se subordonează intereselor superioare ale Ștabului. Această concepție a datoriei monarhice. Regina a făcut mai mult decât a formula, ea a aplicat-o devotându-se fără rezervă unei sarcini care penntru o altă persoană ar fi fost apăsătoare porntru ea din contra, părea să decupleze energiile sale. In rolul de infirmieră, căruia câmpul de bătălie și epidemiile, puțin timp de la începutul ostilităților, mai ales în Moldova, i-au dat o importanță tragică, pilda Reginei Maria nu a fost strjjurul său clar. Organizatoare tot atât cât și însuflețitoare, era în aclelaș timp elan și metodă. Făcuse dovadă în 1913, cu un dispreț complet pentru moarte. In acest preludiu al marei drame, și-a dat măsura. Regina Maria s’a întrecut când cortegiul tuturor fatalităților s’a abătut asupra României, invazia, foametea, epidemia trădarea Rusiei, când biata țară fără speranța unui ajutor din afară, a trebuit să facă față unei situațiuni pe care cei mai pesimiști nu îndrăsneau să o prevadă. Niciodată, adaogă d. de Saint Aulaine, dânsa n’a fost mai frumoasă decât sub această coroană de diamante negrie. La căpătâiul bolnavilor contagioși, Regina brava de o sută de ori moartea. Dacă cineva ar fi lăudat imtiepiditatea ei, buna Regină ar fi surâs răspunzând că este numai invulnerabilă. Faptul de a o vedea jucându-se cu pericolul, pe care părea că-l ignorează, ne-am putea întreba, dacă printre atâtea filtre pe care zeițele le-a pus în leagăurii ei, nu era și unul care o imuniza contra mizeriilor omenești. Dar, în fața atâtor înspăimântătoare încercări care se abătuseră asupra României, nici Regele nici Regina n’au mărturisit vreun cuvânt de mâhnire sau de revoltă față de Aliați, care i-au purtat spre acest calvar. Genaral G. Costexdaeha („Buletinul Muzeului Militar“). . \ IARBA TREAZĂ Cu urechea la pământ Ascult lunecând în foi Lungi, de cârji de popușoi. Craiul din ape și vânt. Iaud undele-așternute Ca un giulgiu de hârtie. Pasul cum îi întârzie, Sufletul să i se mute. Sculele mele cântate Pune-le ’n vatră pe foc. Vreau un singur pas, în foc De unelte ’ncrucișate. Dintr’o struna de o sfoară Voi să mă căznesc să scot Geamătul și-aieanul tot, Pâcla grea și ceața rară. Treceți toate pe o coardă, Iarbă trează, floare moarta. T. ARGHEZI „Kar*ele** d-lui Citisem și eu în răgazul pe care mi-l găsesc cu greu, căci T. Arghezi a scos încă o lucrare: Hore, Criticaștrii n’au mai spus că ne aflăm la o răscruce de veac poetic. D. Șerban Cioculescu a tăcut până acum refuzând prudent să omagieze pe duiosul cântăreț al Radei Țiganca și să ni-l prezinte ca pe cel mai formidabil poet al României. Efebii trăirilor, dacii poetici cari duc la iarbă caprele amintirilor păstrează aceeași espectativă ciudată... Refuză neted și unul și ceilalți să intre în Horele magistrului, de teamă că ar da peste nedoriți tovarăși de țopâială sterpaționistă. Am citit totuși volumul d-lui Arghezi. E de o mie de ori mai peptănat, decât celelalte. „Horele“ au suferit se vede repetate desinfecții, de altfel necesare. Ceea ce dovedește că scriitorul Arghezi a înțeles lecția pe care i-a dat-o la vreme profesorul Iorga. Altfel riscam să vedem întregul cenaclu lovinescian sufocând întreaga noastră literatură. Așadar, am citit „Horele“ și am observat că poetul a lăsat păduchii de pe cadavre și jegul negilor de pe picioarele lui Năstase pentru scribii demenți. Nici de păcate călugărești nu se mai ocupă... Libidinosul a fost împedicat să apară, ca și efectele supurărilor monahale în ceasurile dulcei vecernii... Că Horele sunt goale, banale, și stridente, — aș zice : nedem**mfa*i**mmmne de un poet cu pretenții și desigur cu posibilități, — e altă seceteală, și pe deasupra riguros adevărată. Dar asta e o chestiune aparte, — și se va vedea de ce. . -Mă hotărâsem prin urmare să las H orele în plata Domnului și a cititorului imprudent, le va cumpăra poate sărmanul om dornic de visiuni noi... de aleasă inspirație. Le va citi, — îmi spuneam, — ca să se zvârle apoi exasperat. Afară de cazul când îi supuncara lui lipsă de pretenții, cititorul vă spune că și alți scriitori grăbiți să producă în serie se încurcă în banalități și în penibil. . Iată însă că marii regisori ai d-lui Arghezi pun la cale o farsă neghioabă. Voiau probabil să arate că noi atacăm pe Arghezi fără să-i citim năsdrăvăniile. Primesc deci o scrisoare și un articol de la un domn deștept nevoe mare, și pe nume : Dom. Grigorescu. Dumnealui mărturisește că vine de la Paris, unde și-a luat doctoratul în litere... Vrea să colaboreze ,la ziar. Și elogiile curg, pentru mine. Articolul deșteptului personal se ocupă de „Horele“ Arghezului. Citează, ca să îl combată, strofe care nu se află în volum. Se recomandă ca redactor al revistei „Gândirea“ și închee cu o strofă pe care o atribue poetului Crainic, — făcându-i această supremă ofensă... Cele patru aiureli zise versuri, aparțin aceluiaș Porcofonie, — din Testamentul aiurist cu care își inaugura, nefericitele-iefinitive. " O farsă idioată, — și bineînțeles, nereușită. Dar un lucru este sigur: E înscenată de mărețul Porcofonie sau de anturajul lui poeto-estetic. Ea mă obligă la o replică — sau la mai multe. ■ Răspunsul meu e neted , voi intra în Horele Arghezului, așa cum am turnat altă dată formol peste duhurile aceluiaș bard infecțios. încep cu Hora inaugurală intitulată de marele poet Tudor Arghezi: Iarba Tirează. Așéz îăligă feă, poema mea strict personală dar absconsivă s Fânul Beat: Hore paratele FANUL BEA1* Stând cu nasul în pământ Prizăresc uscate foi De catran și usturoi ! Și mi dau cu ele ’n vânt ! ?e undrele așternute ’■n lințoliu de bumbac ,s din sac și intru ’n sac, Dracu ’ncepe să strănute Cu suveicile bălțate se așez la vatră 'n foc Lâng’ un pai de busuioc Peste scule presărate. ’ Și croesc mereu la hore Necăjind pe Barbă Cot Limba pe furiș o scot Cu vibrări multicolore. Și dansează pe o coardă , ' Balaoabheșii în hoardă. COCOȘ Citindu-le de la coadă, — nădăjduesc că până la urma urmelor tot vom înțelege câte ceva, pe ici pe colo...' cocoș. f III kiflii r - A apărut volumul ilustrat: „REGELE ROMÂNIEI LA LONDRA“ Aspecte din ineditul englez. O descriere colorată a „Săptămânei Românești" în marea Capitală. == ASPECTB == IMPPBSI3 =s DOCUMERTE ș . 5= RECAPITUL AFI si de N. Georgescu , Ziarist. Director al ziarului „Neamul Românesc“ Editat de „Socec", — volumul se află la librării, depozitari și la editură. 1 .• . ii*. Țări reînviate și pământuri zbuciumate AAAA ESTONIA AAAA Gâtă vijelie a prezidat la destinele colțișorului de pământ baltic. Estonia de astăzi ! Estonia își face apariția în istoria continentului doar pe la începutul sec. 13, dar arheologii așează emigrarea Estilor pe țărmurile Balticei pe la 2500 a. Ch. sau abia în sec. 6—7 P. Ch. Luptele cu Scandinavii afirmă prima prezență a Estonilor, adversari de temut ai Varegilor. Marinari temerari, Estii atacară deseori coastele Suediei; expediția din 1187 a rămas celebră. La Răsărit, au a lupta cu Slavii. Deoparte și alta, dese incursiuni și prădăciuni. Cu toate vicisitudinile timpului, Eștii rămaseră liberi până la începutul sec. 13. Au avut chiar o bine determinată organizație social - administrativă. Două decenii au luptat crâncen contra cruciaților germani, de la 1208—1227, dar au fost apoi cuceriți de trupele episcopului Albert, după ce Livii și Letonii capitulaseră primind creștinismul. Anul 1227 marcă aservirea țării: nordul căzu în stăpânirea Danezilor, sudul cavalerilor germani, iar colțul de sud-est reveni Rușilor. O palioă de pământ, brăzdat de ape, înfiorat de codri și mărgeanul lacurilor, fu râvnit de trei stăpâniri. Dragostea de libertate a Estonilor izbucni în desele lor rasvrătiri din sec. 13, sfârșite de abia prin 1345, când germano- Danezii nimiciră, pentru câteva veacuri, veleitățile de independență. In 1346, Valdemar IV al Danemarcei vându pentru 19000 de mărci posesiunile sale din Estonia Ordinului teutonic. Estonii pierduseră libertățile și pământul. Cuceritorii stabiliră cel mai aspru regim feudal. Episcopii și Ordinul teutonic rămaseră stăpâni, dar rivalitatea lor se sfârși prin lupte grele. Atât Ordinul Teutonic cât și cel al Livoniei, își cunoscură declinul iremediabil în sec. 15. In același timp, un războiu aproape permanent urma între Ordin și Ruși. Marele maestru Herman von Plettenberg zdrobi pe Ivan III, iar acalmia relativă de câteva decenii mai liniști câmpiile de sub cerul lor plumburiu. Situația populației era dintre cele mai nenorocite. Țăranii, deposedați de ogoare, deveniră sclavii seniorilor. In sec. 16, țăranul eston nu-i decât un rob. In fața mizeriei rurale, se ridica prosperitatea câtorva orașe intrate încă din sec. 14 în Hansa, Reval, Pervan, Nerva și Tartu Cucerirea Estoniei de către cruciații cavaleri fusese înfăptuită pentru creștinarea populației, care practica un pitoresc păgânism. Deși s-au convertit, locuitorii mai rămăseră legați sufletește de zeii cei de adineaori, mai ales că în numele bisericii se săvârșiseră orori inutile. In 1517 s’a tradus în estonă catechismul și diverse rugăciuni. Episcopii căutară să aducă ameliorări locale, fără reușită, având mai totdeauna opoziția luptelor interne. Cuvântul răsvrătitului Luther pătrunse în țară prin 1523 și se răspândi cu repeziciune. Istoria nu a lămurit încă dacă țăranul a fost indiferent sau refractar. Prima consecință a Reformei pare a fi o altă împărțire a Estoniei, în urma războiului de exterminare deschis de Ivan IV cel groaznic. Faptul că bisericile ortodoxe avură de suferit, apoi dorul de veri al Rusiei de a-și deschide o fereastră spre Europa, iată argumente suficiente pentru a deschide focul, intrând în Livonia. Cavaleri teutoni erau la sfârșitul puterii. Chemară în ajutor Sf. Imperiu, Suedia, Daniel trecu apoi în stăpânirea Poloniei, orașul Reval ceru protecția Suediei, protectorat întins curând asupra nordului întreg, iar episcopul de Saaremaa își vândut teritoriul regelui Danemărcii. Bieții Estoni suferiră calvar supraomenesc, pământul lor fiind teatrul de lupte între stăpânitori și năvălitori. Nu le-a mai rămas decât poezia și legenda. Țara, împărțită intre Polonia, Suedia, Danemarca și Rusia lui Ivan cel groaznic, pacea însă nu dăinui. Suedezii și Polonezii luptară sângeros pentru gonirea Rușilor. In 1582 un tratat consfinți drepturile Poloniei asupra sudului, iar ale Suediei asupra Nordului. O rază de speranță licări odată cu pacea adusă de Ștefan Báthory, un sincer compătimitor al poporului. Declară abolite toate privilegiile vasalilor, dar moartea opri dela început opera de înaltă umanitate. Armele avură iarăși a decide. După războiul suedo-polon, Suedia rămase unica stăpână a Estoniei, care cunoscu acum liniștea și binefacerile unui regim omenos. Moartea prematură a regelui Carol Adolf întrerupse reformele în curs. De abia spre sfârșitul sec. 17 s’a procedat în Estonia, prin extensiunea măsurilor luate în Suedia, la scăderea privilegiilor senioriale, stabilirea drepturilor țăranilor și întemeierea de școli parohiale. Nobilii reacționară puternic. Un alt mare războiu nordic se arăta la orizont. Pacea de la Nystadt, 1721, dădu Estonia Aurel George Slut ® (Continuare în pag. 2-a)