Olteanul, 1911 (Anul 3, nr. 1-44)

1911-01-01 / nr. 1

Fag- 2 Un bou gras urca de obiceiu scă­rile templului pentru a fi sacrificat pe altarul credinţelor deşarte, din carnea căruia trebuia să se sature mulţimea. Bogăţia cărnei şi săturaţia popo­rului simbolizau bogăţii în tot felul de producte a anului. Sângele vărsat din belşug din boul ucis simbolizează belşugul de rouă căzut peste ogoare ca o binecuvântare cerească. Astăzi aceste obiceiuri atât de bi­zare au dispărut cu totul, iar în locul lor civilizaţia din zilele noastre ne-a adus alte obiceiuri, sub toate rapor­turile mult mai lăudabile şi mai folo­sitoare. Să petrece şi astăzi, ce e drep­tul, în noaptea de încheiere a anului vechiu spre anul nou, dar mai mult ca o evocare a celor petrecute în de­cursul anului făcându-se urări de bine pentru anul ce bate la uşă. Un fel de bilanţ al rostului vieţii cu toate plăcerile şi neplăcerile ei, o carte mare în care zi cu zi sunt tre­cute cele mai de seamă fapte din vi­aţa noastră de un an. Deschizând cartea aceasta mare în care toate popoarele lumei îşi au capitolele lor şi oprindu-ne pe un mo­ment privirea la litera R, nu fără in­teres dăm peste capitolul : încă un an din viaţa poporului român. Promiţător la început, mai zimbi­­tor ca un copil nevinovat, anul 1910 şi-a făcut apariţia pe firmamentul ce­rului românesc. Un moment se pă­rea că soartea acestui blând popor a­­tât amar de vreme tot vitregă, de astă dată s’a schimbat ca prin farmec. Să întrezăreau prevestiri de mai bine. Dar această prevestire a fost de scurtă durată, abia atât cât ţine bucu­ria copilului care a primit o jucărie, cu care nu începuse bine a se juca, căci tatăl său şi vine să i-o ia ca să nu o strice. Aşa s’a întâmplat şi cu soartea poporului nostru, nu începuse bine a o gusta, căci iată vin afurisitele de a­­legeri electorale, din cari, nu ştim, da­că lipsei de pregătiri pe unele locuri, sau prea marei ingerinţe şi nemai uzi­tatei pănă acum ilegalităţi a adversa­rului nostru firesc, am eşit înfrânţi. Nu-i vorbă, în puţinele locuri un­de am izbutit, bunăoară aici la noi în Făgăraş şi la Arpaş, poporul deştep­tat la conştiinţa naţională şi-a făcut cu prisosinţă datoria trimiţând în sfatul ţării, să hotărască de moartea sa, pe doi români de inimă, deputaţii Dr. Vaida-Voevod şi Dr. Nicolae Şerban. Nu mult după încheierea alegeri­lor, atât de nefavorabile nouă, — poate ca un semn de protestare — mânia ceriului s’a descărcat cu atâta furie a­supra nenorociţilor noştri fraţi din Bă­nat şi Solnoc-Dobâca. Tratativele de pace începute de guvern, au fost purtate cu atâta dem­nitate de vrednicul nostru fruntaş d. Dr. Mihu, dar cari nu din cauza noa­stră nu au dus la un bun rezultat, au avut efectul dezastruos de a îm­părţi pe fruntaşii noştri şi aşa des­tul de hărţuiţi, în două tabere duş­mane, cari nu se mulţumesc numai să se combată, ci să urmăresc cu răutate să se distrugă unii pe alţii. Văzând toate aceste lucruri şi stări atât de neplăcute şi de păgubi­toare, acum în ajunul încheierei ve­chiului an, nu putem în de­ajuns ura ca urile, zavistiile şi certurile dintre fraţi să le îngropăm în modul cel mai solemn, întocmai ca vechii Fenicieni, ori Chaidei, pe moşneagul menit să ducă cu el în fundul pământului toate păcatele unui an. In speranţa că pe viitor fraţii vor şti ca în loc de certuri şi subminări, a se lua la întrecere ca prin fapte din cele mai demne şi mai româneşti să esceleze înălţându-se fie­care la locul îndrituit de inteligenţa, priceperea şi puterea sa de muncă, spre fericirea întreg neamului românesc, le zicem tu­turor cetitorilor şi prietenilor noştri: Anul nou la mulţi fericiţi ani! OLTEANUL „MIICĂRI (Adventişti sau pocăiţi). Cauzele şi pagubele ce urmează, din lăţirea lor, pentru Români. Copleşit de multele nefericirii ce bântue poporul şi amărât până în a­­dâncul sufletului de mişeliile fără sea­mă, cu cari cearcă unii streini, mai a­­les jidani, să amăgească poporul ro­mânesc şi să-i sugă pănă şi măduva din oase, m’am apucat şi eu, un bine­voitor al poporului, să-i dau câte­va sfaturi bietului român, în ce priveşte purtarea lui faţă de numiţii «mucări», sau adventişti, ori pocăiţi, cum li­ să mai zice. Legea (religia) mucărilor, fraţi ro­mâni, e o amestecătură de tot felul de religii. Unele învăţături ale religiei acesteia sunt luate dela Jidovi, altele dela Turci, apoi unele dela Saşi şi vre-o câteva dela Români, aşa că le­gea lor seamănă şi cu a românească, şi cu a săsească, jidovească şi turcea­scă sau mahomedană. Ei zic aşa: Dumnezeul nostru să numeşte lehova, pe acesta şi pe unul născut Fiu al său, care să numeşte Hristos şi pe Duchul sfânt îi cunoa­ştem, încolo, afară de profeţii din le­gea veche nu voim să ştim de nici un sfânt, nici de sf. Nicolae, sf. Ge­orge, sf. Vasile cel mare, sf. Dumitru ori sf. loan Gurăde aur, căci ei n’au fost mai plăcuţi înaintea lui D-zeu de­cât noi. Iar noi, dacă ţinem Sâmbăta în locul Duminecii, şi nu ţinem nici un fel de sărbătoare, nici Crăciun, nici Paşti, nici Rusale, dacă nu po­stim, — căci numai d-l Hristos a tre­buit să postească; dacă dăm zeciuială predicătorilor noştri, (aşa să numesc popii lor) şi dacă nu mâncăm carne de porc, căci îi spurcată (tocmai aşa zic şi jidanii); dacă nu ne botezăm copiii pănă sunt mari; nu ne facem cruce şi nu ne închinăm la icoane (căci îs chipuri cioplite); dacă facem bine numai celor de legea noastră, iar celorlalţi le facem ori­ce fel de pa­gube, şi-i înşelăm cât putem, numai să nu ne ştie; dacă nu ascultăm de popii­ăi româneşti, căci ăia nu-s mai mult decât noi, atunci noi suntem cei mai buni înaintea lui Dumnezeu şi a­­tunci va trebui să aşteptăm aici pe pământ numai până când legea (reli­gia) noastră va număra 40000 de cre­dincioşi (nici mai mulţi, nici mai pu­ţini), că apoi o să vină d-l Hristos din cer pe un nor, o să ne răpească de pe pământ şi o să ne ducă în înaltul cerului, ca acolo să ne petrecem noi «fraţii» şi «surorile» împreună (e de însemnat că unul la altul îşi zic frate şi soră). Legea aceasta au făcut po­jidanii. Ei, adecă, nemai­ştiind cum să înşele lumea şi mai ales pe Români, au zis aşa: ce să ne trudim noi atâta, să umblăm în dreapta şi ’n stânga, după câţiva gologani, mai bine hai să înşe­lăm pe ţărănoiu ăla prost şi să-i min­ţim câte verzi şi uscate şi apoi îţi ve­dea cum ne-a ţinea ca pe palmă. Şi au început liftele spurcate mai întâi în România să samene sămânţa iadului şi apoi au venit între noi să ne în­vrăjbească. Aceşti jidani blăstămaţi, cari fug de lucru şi de oboseală, cari ca şi nişte lipitori, însetate pururea după sânge, umblă să amăgească pe oameni. Aceşti farisei obraznici cutreeră satele de-a rândul făgăduindu-le tuturora, cari îi vor asculta, raiul desfătării, în schim­bul unor mâncări îmbelşugate şi a u­­nui traiu tichnit, plin de toate desmer­­dările trupeşti. Pentru ca să înşele mai uşor pe oameni, să folosesc de nişte apucă­turi sumeţe, cari măgulesc inima şi prin aceasta şi mintea acelora cari le dau crezământ. Aceste lifte nemiloase zic cătră oameni, că ce să mai postească, să facă atâta la cruci, să se închine la icoane, cari şi aşa nu le ajută nimica, şi să mai asculte atâta de popii­ăi ro­mâneşti, mai bine să le dea lor a­le­ Nr. 1.

Next