Orizont, 1973 (Anul 24, nr. 1-52)

1973-11-08 / nr. 45

С 2 ORIZONT cronica literară 1. Ceea ce șochează, în primul rînd, în cartea lui Mircea Tomuș, sunt argumentele, explicațiile și auto­stadicațiile : . Cartea de față reprezintă o încercare de radio­­grafiere a criticii noastre actuale...­­..­". Cartea de față tocmai aceasta și-a propus­­ să surprindă semnificația și valoarea cîtorva acte de direct contact intre spiritul critic și fenomenul literar și să se supună unei optici de aceeași natură a confruntării directe, să exercite deci funcția lirică a spiritului cri­tic .. ..Unul din textele volumului de față, sub titlul Șansa foiletonului, încearcă să atragă atenția asupra semni­ficațiilor posibile de ordin teoretic și metodologic, ale prinei instanțe de confruntare intre spiritul critic și obiectul său. (...)“ ș.a.m.d. Un sfert din carte este ocupat de texte programatice sau aproximativ­ programatice, lăudabil efort de pro­­blemat­zare al conținutului propriu zis al volumului (în fapt, de cronici literare) dar și un anumit complex de inferioritate al cronicarului literar, privit, in genere, in ultima vreme cam de sus și cam cu zimbet subțire atît de autori respectabili (de talia lui Adrian Marino) cil și de tot felul de mărunți birocrați ai avutului literar. Există în Răsfringerile lui Mircea Tomuș mica dra­mă a ieșirii din cotidian a cronicarului, și poate de aceea cartea se poate citi ca un roman sau ca o în­delungă mărturisire , nu ca o carte de critică, de teorie subtilă și de polemică respectuoasă, ci ca o confesiune (timidă) a cronicarului de provincie. Răs­­fringele reprezintă o radiografie nu a criticii noastre actuale, ci a condiției cronicarului literar. Cronicile, vag părtinitoare, devin acut pătrunzătoare atunci cînd, ele visele, întinesc tovărășii spirituale,, creînd starea lirică a atitudinii, înțelegerea, mai întîi umană, a rea­lității concrete a cronicarului. 2 Și atunci, lăsînd la garderobă tonul doctoral, pedagogia onctuoasă (aite sfaturi prețioase conține „Argument pentru o istorie a literaturii române con­temporane" ( pg. 33-46), autorul vox clamantis, pă­trunde in salonul în care nici spiritul aulic și nici pa­pionul elegant legat de gîtul frazei nu mai are vreo căutare, rostindu-se intr-adevăr liric, precum profeții de altădată în­ miezul deșertului și al deșertăciunii : „El va fi (despre V Ardeleana e vorba, n.n.) un mucenic al datoriei pe care singur și-o formulează și care ii va aduce puține satisfacții exterioare. Nu va traduce sau glosa opere subtile ale gîndirii occiden­tale, va rămîne lipit, ca un timbru de cîțiva bani pe o scrisoare, de destinul adesea ocolit de glorie europea­nă al literaturii române. Nu se va refugia nici în isto­ria literaturii. Catedrele universitare nu-l vor solicita...* Ce frumoasă romanță a meseriei de cronicar literar­­ MIRCEA TOMUȘ „UMIREN­" (Ed. „Dacia*, 1973) 3. Istoric literar, Mircea Tomuș practică istoria lite­rară nu numai ca hobby gazetăresc , să ne amintim că monografia domniei sale despre Șincai a fost pre­miată de Academie. Regretul acestei iubiri e prezent și el in paginile „Răsfrîngerilor“ ca și veghea, aproape domestică, a lanilor istoriei literare. Cronicile consa­crate cărților de istorie literară atestă aceeași pre­zență calificată, gata să abdice cu bucurie de la co­mentariul curent al faptului literar pentru a indica soluții proprii, perspective personale asupra lui, Cara­­giale sau Bacovia. Capodoperă este cronica destinată cărții lui S. Damian, G. CALINESCU, ROMANCIER. Mircea Tomuș pornește la analiza monografiei lui S. Damian de la binevoitoarea constatare a superiori­tății acesteia față de „ceea ce editurile ne-au oferit pînă acum în materie de prezentare monografică a operei călinesciene". Avizații știu că editurile nu ne-au oferit decit opul lui Ion Bălu. In balanță cu Ion Bălu, S. Damian, deci, deține un anumit avantaj („desigur, chiar dacă nu intr-atît nicit să justifice satisfacția..."). De la aproape indescifrabila comparație. Mircea Tomuș trece la omagierea, în acest stil, a calităților autorului : „Exersate printr-o îndelungată experiență în analiza prozei contemporane, S. Damian părea (s.n.) intr-ade­văr criticul chemat să ne descifreze și să ne propună fiziologia internă a universului romanesc călinescian”. E bine să se afle, deci, că S. Damian „s-a exersat in analiza prozei" și că, prin antecedente, avea oarecari drepturi în materie. După acest preambul în doi peri, criticul trece rapid la acțiune, subliniind cu roșu, ex­temporalul corigentului : „Piedicile de care s-au lovit bunele intenții ale autorului sunt (...) următoarele (și, numerotînd : 1, 2, 3, 4, 5, 6 piedicile de care s-a lovit cercetarea lui S. Damian). Finalul e capodoperă de ironie plictisită, aparent fără relief, aparent lăsată pe hîrtie pentru a preciza concluziile procesului verbal : „Monografiei îi lipsește cristalizarea, limpezimea ordonată pe dimensiunile a­­devărurilor operei, ale raporturilor dintre ele și ale dinamicii lor interne". Toate astea le-am mai citit in procesul verbal al lui Mircea Tomuș de încă trei sau patru ori ; somnolenta înșiruire se ivește, însă dintr-o dată intr-un dubiu nou : „Poate că e o simplă proble­mă de colaj". Și, prelungind noua descoperire : „intr-a­devăr, de multe ori textul lui S. Damian lasă impresia că a fost contaminat de scriitura monotonă și fără re­lief a idealului de proză a criticului”. Asta era, vasă­­zică, povestea cu „îndelungul exercițiu în analiza pro­zei Г O m­­ică pregătire, pentru cel ce voia să pricea­pă, pușca ad­rnată in cuier, în actul I, utilizată in actul al V-lea. Ori, mai degrabă, mitralieră, căci urmează : „Poate că nu a stat în intenția conștientă (!!, s.n.) a criticului să ne dea o monografie în stilul noului ro­man francez ; oricum, se poate spune că rezultatul seamănă.. .* Ca oricare critic ce se respectă, Mircea Tomuș își are dulapul său de „otrăvuri" bine asortate. 4. Firește că între „Argument­ele" cărții lui Mircea Tomuș și materializarea lor sunt nu puține fisuri. Con­fesiunea, automărturisirea își are și ea legile ei : „Sfint trup și hrană sieși, hagi rupea din el" spunea poetul. Drama cronicarului e aceea de a-și constata, pe pro­pria sa creație limitele artei sale, de a protesta împo­triva lor (prin specializarea în istoria literară, literatură comparată, teorie literară, estetică) și de a rămîne, totuși între ele. Mircea Tomuș protestează, de pildă, cu energie, împotriva superlativelor („pentru că superlativele, cir­­culînd cu mare libertate in at­tea și atîtea reviste, s-au uzat"). Protest întemeiat, dar ce ne facem, în or­dinea efemeră a cronicii literare, fără superlative ? Și fără să vrem, am cules din cartea lui Mircea Tomuș t­n șir întreg de superlative , fără să facem, prin asta, nici cel mai mic mărunt reproș cronicarului. Printr-un S­r de răsfringeri, cartea lui Mircea Tomuș e melancolică, plină de subtexte triste și nostalgii vag mărturisite. C. UNGUREANU debut RADU VASILIU : Cupa și săgeata (Editura „Cartea Româneasca, 1973) Volumul ■ este alcătuit din treizeci și tre­ de sonete închinate iubirii, unei iu­biri neactuale, însă, eliberate, se pare, din strânsoarea trăirilor, satisfacțiilor și insatisfacțiilor curente, unei iubiri care s-a nulificat și s-a esențializat prin tre­­cere­a tmpului, identificîndu-se, pe ne­simțire, cu întregul trecut al poetului. Și fiindcă aparține irevocabil trecutului, dragostea este acum un domenii­ unde spiritul se mișcă în voie, imprevizibilul evenimentelor care abia se nasc sau care urmează să se nască a dispărut. Totul e clasat, întîmplat, interpretabil — fără riscuri, dar și fără înfrigurare. Pe de altă parte, existînd multă­ vre­me și. afara obiectului său, nestimulat, nehrănit de o ființă concretă, sentimen­tul erotic devine — treptat — un fel de cauză finală : crește din propria sevă și se întoarce iarăși acolo, într-o calmă (și nesatisfăcută) dialectică a amintirii; în cele din u­rmă, această permanen­tă interogație nu este altceva decît un gest de înălțare spre starea supraindivi­­duală a iubirii. In care se topesc laolaltă înțelesuri afective sau etice mai largi : Chemarea ta, săgeată lingă cupă / cît mă cufundă in nedumerire ! ! Porți, moartea lingă nemurire ? / Pecetea oare, tai­nei cine să mi-o rupă ? / Ce crîșmă ții, cu bolți de pace-adînca / prin care­ amurgul își strecoară vinul, / cînd ceata de bețivi și-a-adună cinul , să soarbă murmur din pocal de stîncă ! / Mă vei primi ? I-atît de mare plata ! că visul meu a o-mplini n-ajunge ? / O, înțeleg de ce mi-arăți să­geata ! și vrea privirea-ți aspră să m-a­­lunge... / ... Mi-e inima gătită ca de moarte, săgeții urma pururi să i-o poarte Pretextul poeziei lui Radu Vasiliu este interesant și fecund. Din nefericire, în pofida supleței și cursivității, multe poeme au un timbru anacronic și acea opacitate specifică oricărui limbaj ne­potrivit cu fondul. Versul nu este obscur, ci inexpresiv. Peregrinarea autorului nu și-a găsit încă o deplină izbăvire prin cuvinte. EUGEN DORCESCU ____________________________________________________________ J ALEXEI RUDEANU : Ultimul monac (Editura „Junimea“ — 1973) Cu o copertă potrivită mai curînd unei lucrări despre așchierea metalelor, a apărut, la editura JUNIMEA, din Iași, cartea lui Alexei Rudeanu, ULTIMUL MONAC. Cele trei proze incluse în volum - Tema călăto­rului, Ultimul Monac și în absolută tăcere — de valori diferite, jalonează, dacă nu foarte convingător — cel puțin pentru mo­ment — oricum limpede în grafia sa, profi­lul unui prozator interesant, cu un acut simț al realității actuale, cu posibilități sti­listice și compoziționale multiple. Avind în față, așadar, un autor care știe ce înseamnă literatura, cu atît mai ciudată ne apare lipsa de discernămînt In alegerea temelor unuiînd a t fi dezvoltate artistic , că, de alegerea temelor, depinde, la Alexei Ru­­deanu. Intr-un fel, și valoarea textului lite­rar, ne-o dovedesc cu prisosință cele trei micro-roma­ne incluse în volum. 1) TEMA CALATORULUI este și cel mai realizat artistic. Roman al introspecției și a­­nalizei morale, urmînd a depista împrejură­rile formării unei personalități distincte ca proiecție morală a unui ideal de viață exem­plar, TEMA CALATORULUI reprezintă, în același timp, și un perpetuu efort de con­fruntare cu sine a eroului, prin reveniri succesive în timp - autoscrutarea sa reali­­zîndu-se astfel din unghiuri de vedere me­reu schimbat, asupra uneia și aceleiași rea­lități morale Acceptînd liber realitatea pre­zentului ca pe un teritoriu necesar, vital, eroul își asumă cu aceasta și întreaga res­ponsabilitate a unor eșecuri care nu-i vor mai apărea strict personale ci, mai ales, cu putere de iradiere și influențare colectivă (vezi, mai ales, episodul cu probele tehno­logice, etc.), problematică. Original scris, interesant prin micro-romanul în discuție a­­duce un unghi de vedere nou în problema­tica prozei actuale. 3) ULTIMUL MONAC, care, deși sub ra­portul valorii artistice, se apropie de prima proză, totuși nu ne satisface. Fără a fi com­promisă printr-o fingurantă lipsă de discer­­nâment în alegerea temei — care-l va obliga pe autor la soluții fanteziste în logica in­ternă a epicii sale — proza In chestiune ră­­mtne o promisiune neîmplinită pînă la ca­­păt. . . 3) ÎN ABSOLUTA TĂCERE iu nivelul unei modeste povestiri de tip poh- A. BALTHAZAR • LECTURI • LECTURI • LECTURI • LECTURI • LECTURI • LECTURI • LECTURI • LECTURI • MIRCEA MALIȚA : Aurul cenușiu (Editura „Dacia“, Cluj, 1973) Consemnăm cu satisfacție un eveniment editorial remarcabil : apariția volumului al treilea din suita de eseuri rostite ale profe­sorului Mircea Malița. Continuîndu-și inves­tigațiile psihologice și sociologice autorul realizează un adevărat imn închinat omului. Cartea se deschide cu patru dialoguri maie­­utice, dialoguri purtate de un poet și de un matematician. Cele patru eseuri surprind relațiile artă-știință și om-mașină, relații cu totul nu în secolul nostru, progresat într-un mod uluitor, cînd știința a devenind o adevărată forță de producție. Se constată, pe bună dreptate, că noile cunoștințe știin­țifice modifică sistemul de reprezentare des­pre univers al artistului, filozofia și concep­ții­ sale , poezia stă parcă înfricoșată și ne­încrezătoare în fața avalanșei de noutăți tehnice și a mașinilor de calcul, își simte existența amenințată. Aceast­a nu însemnea­ză că artele sunt periclitate in epoca noastră, că rațiunea matematică va înlocui cu totul visarea și poezia. Nu putem vorbi de o dispariție a artelor, doar de o schimbare mai radicală în felul de gîndire și simțire al omului contemporan. Semnalăm deosebita valoare științifică a capitolului „Limite și corective“, în care Mircea Malița discută despre unele limite ale creierului uman. Intr-adevăr, omul a putut pătrunde în macro și microcosmos, numai cu ajutorul aparatelor, al mașinilor, care reprezintă adevărate antene ale creie­rului uman. In prezent, simțurile s-au extins chiar mai mult decît gîndirea ; instrumen­tele au devenit uriașe. S-au adunat mai multe fapte decît ar putea organiza rațiu­nea umană. într-un fel, mintea caută să lă­murească tainele cu ajutorul mașinilor. Deci ideile trebuie făurite pe măsura instalațiilor. Astfel, lupta cu faptele devine o luptă cu gîndirea însăși. Potențialul de a gîndi al o­­menirii s-a ridicat la o putere superioară prin cei doi factori fundamentali ai exten­siunii : calcul și mașină. Mai remarcăm ca­pitolele „Omul“, „Mersul culturii și al civi­lizației“, „Discurs despre carte“, pentru a sugera deosebita varietate a problemelor puse in discuție de autor. Bazîndu-se pe o deosebit de bogată in­formație, înzestrat cu un mare simț al sin­tetizării, posedînd un stil ales și pe înțele­sul cititorilor, Mircea Malița realizează carte de excepție. Nu trebuie să fii un spe­­­­ialist pentru a înțelege mesajul umanist al cărții, elogiul adus aurului cenușiu. Optimis­mul debordant al autorului, cu referire la viitorul omenirii, este bazat pe o bogată documentație ideologică și sociologică. El este însuși optimismul poporului nostru, care a reușit să iasă întotdeauna învingător. IULIU LUCACIU 6 LECTURI ® LECTURI 6 LECTURI © LECTURI © LECTURI © LECTURI © LECTURI 9 LECTURI • L!NA DĂNCIULESCU : „Sub umbrela mea roz“ (Ed. „Scrisul Românesc“ — 1973) După volumele „Ploaie de aprilie“ (1964) și „Horă de mină“ (1968), poeta craioveană Sim­a Dănciulescu apare din nou în librării, sub egida editurii „Scrisul românesc“, cu plachet de versuri „Sub umbrela mea roz“, care certifică, in bună măsură, evoluția lentă a limbajului liric al autoarei către „tăietura directă“ a unei expresii expurgată de etora imagistică a începuturilor, către esențializare. Vitalismul frenetic este cu un plus de maturitate cenzurat, sub semnul cîștigurilor de înțelegere ale unei întinse culturi poetice, conferindu-i-se pondere subtextuală, largi zone adiacente de sugestie : „O cumpănă de rouă și de foc să mă odrăslească să mă văd pretutindeni / ca o făgăduială de singe. / Cu vie să cad / ca o dragoste-n rugă. / De vie să ard / în cele ce mă cheamă / și fără recurs mă confundă / în cele ce mă înlănțuie și fără recurs mă suspendă . . Confruntarea tensionată a seismelor a­­fective cu ochiul rece scrutător al lucidității este sugerată de un peisaj interior structu­rat în jurul unei durate pendulări între con­trarii. Cu parcimonia de tropi a actualei etape a scrisului său, Șina Dănciulescu izbutește notații pregnante, interioare rafinat stilizate. O poezie a spleenului provincial, a spaimei organice de monotonie, a absențelor acut, obsedant resimțite. „Cumpănă tandră“, ciclul cel mai sensi­bil caligrafiat al volumului, încorporează in­genuități lucide și accente pasionale subtil modulate, constituindu-se într-un fremătător imn al maternității : „Tu dormi / pe brațul meu ca intr-o strană / la care­ amurgurile scad“ . .. în poezia peisagistă, autoarea se situea­ză, insă, de cele mai multe ori, la unor crochiuri fără relief emoțional, nivelul nota­țiile plate fixînd nota unor compuneri a­­morfe. După cum și prozaismul voit, gen Marin Sorescu sau Petre Stoica, nu este cultivat cu succes, devenind sub condeiul Sinei Dănciulescu prozaism cras (vezi în în­tregime poezia „Te-aștept în vacanță !“). VICTOR RUSU

Next