Orizont, 1973 (Anul 24, nr. 1-52)
1973-11-08 / nr. 45
С 2 ORIZONT cronica literară 1. Ceea ce șochează, în primul rînd, în cartea lui Mircea Tomuș, sunt argumentele, explicațiile și autostadicațiile : . Cartea de față reprezintă o încercare de radiografiere a criticii noastre actuale.....". Cartea de față tocmai aceasta și-a propus să surprindă semnificația și valoarea cîtorva acte de direct contact intre spiritul critic și fenomenul literar și să se supună unei optici de aceeași natură a confruntării directe, să exercite deci funcția lirică a spiritului critic .. ..Unul din textele volumului de față, sub titlul Șansa foiletonului, încearcă să atragă atenția asupra semnificațiilor posibile de ordin teoretic și metodologic, ale prinei instanțe de confruntare intre spiritul critic și obiectul său. (...)“ ș.a.m.d. Un sfert din carte este ocupat de texte programatice sau aproximativ programatice, lăudabil efort de problematzare al conținutului propriu zis al volumului (în fapt, de cronici literare) dar și un anumit complex de inferioritate al cronicarului literar, privit, in genere, in ultima vreme cam de sus și cam cu zimbet subțire atît de autori respectabili (de talia lui Adrian Marino) cil și de tot felul de mărunți birocrați ai avutului literar. Există în Răsfringerile lui Mircea Tomuș mica dramă a ieșirii din cotidian a cronicarului, și poate de aceea cartea se poate citi ca un roman sau ca o îndelungă mărturisire , nu ca o carte de critică, de teorie subtilă și de polemică respectuoasă, ci ca o confesiune (timidă) a cronicarului de provincie. Răsfringele reprezintă o radiografie nu a criticii noastre actuale, ci a condiției cronicarului literar. Cronicile, vag părtinitoare, devin acut pătrunzătoare atunci cînd, ele visele, întinesc tovărășii spirituale,, creînd starea lirică a atitudinii, înțelegerea, mai întîi umană, a realității concrete a cronicarului. 2 Și atunci, lăsînd la garderobă tonul doctoral, pedagogia onctuoasă (aite sfaturi prețioase conține „Argument pentru o istorie a literaturii române contemporane" ( pg. 33-46), autorul vox clamantis, pătrunde in salonul în care nici spiritul aulic și nici papionul elegant legat de gîtul frazei nu mai are vreo căutare, rostindu-se intr-adevăr liric, precum profeții de altădată în miezul deșertului și al deșertăciunii : „El va fi (despre V Ardeleana e vorba, n.n.) un mucenic al datoriei pe care singur și-o formulează și care ii va aduce puține satisfacții exterioare. Nu va traduce sau glosa opere subtile ale gîndirii occidentale, va rămîne lipit, ca un timbru de cîțiva bani pe o scrisoare, de destinul adesea ocolit de glorie europeană al literaturii române. Nu se va refugia nici în istoria literaturii. Catedrele universitare nu-l vor solicita...* Ce frumoasă romanță a meseriei de cronicar literar MIRCEA TOMUȘ „UMIREN" (Ed. „Dacia*, 1973) 3. Istoric literar, Mircea Tomuș practică istoria literară nu numai ca hobby gazetăresc , să ne amintim că monografia domniei sale despre Șincai a fost premiată de Academie. Regretul acestei iubiri e prezent și el in paginile „Răsfrîngerilor“ ca și veghea, aproape domestică, a lanilor istoriei literare. Cronicile consacrate cărților de istorie literară atestă aceeași prezență calificată, gata să abdice cu bucurie de la comentariul curent al faptului literar pentru a indica soluții proprii, perspective personale asupra lui, Caragiale sau Bacovia. Capodoperă este cronica destinată cărții lui S. Damian, G. CALINESCU, ROMANCIER. Mircea Tomuș pornește la analiza monografiei lui S. Damian de la binevoitoarea constatare a superiorității acesteia față de „ceea ce editurile ne-au oferit pînă acum în materie de prezentare monografică a operei călinesciene". Avizații știu că editurile nu ne-au oferit decit opul lui Ion Bălu. In balanță cu Ion Bălu, S. Damian, deci, deține un anumit avantaj („desigur, chiar dacă nu intr-atît nicit să justifice satisfacția..."). De la aproape indescifrabila comparație. Mircea Tomuș trece la omagierea, în acest stil, a calităților autorului : „Exersate printr-o îndelungată experiență în analiza prozei contemporane, S. Damian părea (s.n.) intr-adevăr criticul chemat să ne descifreze și să ne propună fiziologia internă a universului romanesc călinescian”. E bine să se afle, deci, că S. Damian „s-a exersat in analiza prozei" și că, prin antecedente, avea oarecari drepturi în materie. După acest preambul în doi peri, criticul trece rapid la acțiune, subliniind cu roșu, extemporalul corigentului : „Piedicile de care s-au lovit bunele intenții ale autorului sunt (...) următoarele (și, numerotînd : 1, 2, 3, 4, 5, 6 piedicile de care s-a lovit cercetarea lui S. Damian). Finalul e capodoperă de ironie plictisită, aparent fără relief, aparent lăsată pe hîrtie pentru a preciza concluziile procesului verbal : „Monografiei îi lipsește cristalizarea, limpezimea ordonată pe dimensiunile adevărurilor operei, ale raporturilor dintre ele și ale dinamicii lor interne". Toate astea le-am mai citit in procesul verbal al lui Mircea Tomuș de încă trei sau patru ori ; somnolenta înșiruire se ivește, însă dintr-o dată intr-un dubiu nou : „Poate că e o simplă problemă de colaj". Și, prelungind noua descoperire : „intr-adevăr, de multe ori textul lui S. Damian lasă impresia că a fost contaminat de scriitura monotonă și fără relief a idealului de proză a criticului”. Asta era, vasăzică, povestea cu „îndelungul exercițiu în analiza prozei Г O mică pregătire, pentru cel ce voia să priceapă, pușca adrnată in cuier, în actul I, utilizată in actul al V-lea. Ori, mai degrabă, mitralieră, căci urmează : „Poate că nu a stat în intenția conștientă (!!, s.n.) a criticului să ne dea o monografie în stilul noului roman francez ; oricum, se poate spune că rezultatul seamănă.. .* Ca oricare critic ce se respectă, Mircea Tomuș își are dulapul său de „otrăvuri" bine asortate. 4. Firește că între „Argumentele" cărții lui Mircea Tomuș și materializarea lor sunt nu puține fisuri. Confesiunea, automărturisirea își are și ea legile ei : „Sfint trup și hrană sieși, hagi rupea din el" spunea poetul. Drama cronicarului e aceea de a-și constata, pe propria sa creație limitele artei sale, de a protesta împotriva lor (prin specializarea în istoria literară, literatură comparată, teorie literară, estetică) și de a rămîne, totuși între ele. Mircea Tomuș protestează, de pildă, cu energie, împotriva superlativelor („pentru că superlativele, circulînd cu mare libertate in attea și atîtea reviste, s-au uzat"). Protest întemeiat, dar ce ne facem, în ordinea efemeră a cronicii literare, fără superlative ? Și fără să vrem, am cules din cartea lui Mircea Tomuș tn șir întreg de superlative , fără să facem, prin asta, nici cel mai mic mărunt reproș cronicarului. Printr-un Sr de răsfringeri, cartea lui Mircea Tomuș e melancolică, plină de subtexte triste și nostalgii vag mărturisite. C. UNGUREANU debut RADU VASILIU : Cupa și săgeata (Editura „Cartea Româneasca, 1973) Volumul ■ este alcătuit din treizeci și tre de sonete închinate iubirii, unei iubiri neactuale, însă, eliberate, se pare, din strânsoarea trăirilor, satisfacțiilor și insatisfacțiilor curente, unei iubiri care s-a nulificat și s-a esențializat prin trecerea tmpului, identificîndu-se, pe nesimțire, cu întregul trecut al poetului. Și fiindcă aparține irevocabil trecutului, dragostea este acum un domenii unde spiritul se mișcă în voie, imprevizibilul evenimentelor care abia se nasc sau care urmează să se nască a dispărut. Totul e clasat, întîmplat, interpretabil — fără riscuri, dar și fără înfrigurare. Pe de altă parte, existînd multă vreme și. afara obiectului său, nestimulat, nehrănit de o ființă concretă, sentimentul erotic devine — treptat — un fel de cauză finală : crește din propria sevă și se întoarce iarăși acolo, într-o calmă (și nesatisfăcută) dialectică a amintirii; în cele din urmă, această permanentă interogație nu este altceva decît un gest de înălțare spre starea supraindividuală a iubirii. In care se topesc laolaltă înțelesuri afective sau etice mai largi : Chemarea ta, săgeată lingă cupă / cît mă cufundă in nedumerire ! ! Porți, moartea lingă nemurire ? / Pecetea oare, tainei cine să mi-o rupă ? / Ce crîșmă ții, cu bolți de pace-adînca / prin care amurgul își strecoară vinul, / cînd ceata de bețivi și-a-adună cinul , să soarbă murmur din pocal de stîncă ! / Mă vei primi ? I-atît de mare plata ! că visul meu a o-mplini n-ajunge ? / O, înțeleg de ce mi-arăți săgeata ! și vrea privirea-ți aspră să m-alunge... / ... Mi-e inima gătită ca de moarte, săgeții urma pururi să i-o poarte Pretextul poeziei lui Radu Vasiliu este interesant și fecund. Din nefericire, în pofida supleței și cursivității, multe poeme au un timbru anacronic și acea opacitate specifică oricărui limbaj nepotrivit cu fondul. Versul nu este obscur, ci inexpresiv. Peregrinarea autorului nu și-a găsit încă o deplină izbăvire prin cuvinte. EUGEN DORCESCU ____________________________________________________________ J ALEXEI RUDEANU : Ultimul monac (Editura „Junimea“ — 1973) Cu o copertă potrivită mai curînd unei lucrări despre așchierea metalelor, a apărut, la editura JUNIMEA, din Iași, cartea lui Alexei Rudeanu, ULTIMUL MONAC. Cele trei proze incluse în volum - Tema călătorului, Ultimul Monac și în absolută tăcere — de valori diferite, jalonează, dacă nu foarte convingător — cel puțin pentru moment — oricum limpede în grafia sa, profilul unui prozator interesant, cu un acut simț al realității actuale, cu posibilități stilistice și compoziționale multiple. Avind în față, așadar, un autor care știe ce înseamnă literatura, cu atît mai ciudată ne apare lipsa de discernămînt In alegerea temelor unuiînd a t fi dezvoltate artistic , că, de alegerea temelor, depinde, la Alexei Rudeanu. Intr-un fel, și valoarea textului literar, ne-o dovedesc cu prisosință cele trei micro-romane incluse în volum. 1) TEMA CALATORULUI este și cel mai realizat artistic. Roman al introspecției și analizei morale, urmînd a depista împrejurările formării unei personalități distincte ca proiecție morală a unui ideal de viață exemplar, TEMA CALATORULUI reprezintă, în același timp, și un perpetuu efort de confruntare cu sine a eroului, prin reveniri succesive în timp - autoscrutarea sa realizîndu-se astfel din unghiuri de vedere mereu schimbat, asupra uneia și aceleiași realități morale Acceptînd liber realitatea prezentului ca pe un teritoriu necesar, vital, eroul își asumă cu aceasta și întreaga responsabilitate a unor eșecuri care nu-i vor mai apărea strict personale ci, mai ales, cu putere de iradiere și influențare colectivă (vezi, mai ales, episodul cu probele tehnologice, etc.), problematică. Original scris, interesant prin micro-romanul în discuție aduce un unghi de vedere nou în problematica prozei actuale. 3) ULTIMUL MONAC, care, deși sub raportul valorii artistice, se apropie de prima proză, totuși nu ne satisface. Fără a fi compromisă printr-o fingurantă lipsă de discernâment în alegerea temei — care-l va obliga pe autor la soluții fanteziste în logica internă a epicii sale — proza In chestiune rămtne o promisiune neîmplinită pînă la capăt. . . 3) ÎN ABSOLUTA TĂCERE iu nivelul unei modeste povestiri de tip poh- A. BALTHAZAR • LECTURI • LECTURI • LECTURI • LECTURI • LECTURI • LECTURI • LECTURI • LECTURI • MIRCEA MALIȚA : Aurul cenușiu (Editura „Dacia“, Cluj, 1973) Consemnăm cu satisfacție un eveniment editorial remarcabil : apariția volumului al treilea din suita de eseuri rostite ale profesorului Mircea Malița. Continuîndu-și investigațiile psihologice și sociologice autorul realizează un adevărat imn închinat omului. Cartea se deschide cu patru dialoguri maieutice, dialoguri purtate de un poet și de un matematician. Cele patru eseuri surprind relațiile artă-știință și om-mașină, relații cu totul nu în secolul nostru, progresat într-un mod uluitor, cînd știința a devenind o adevărată forță de producție. Se constată, pe bună dreptate, că noile cunoștințe științifice modifică sistemul de reprezentare despre univers al artistului, filozofia și concepții sale , poezia stă parcă înfricoșată și neîncrezătoare în fața avalanșei de noutăți tehnice și a mașinilor de calcul, își simte existența amenințată. Aceasta nu însemnează că artele sunt periclitate in epoca noastră, că rațiunea matematică va înlocui cu totul visarea și poezia. Nu putem vorbi de o dispariție a artelor, doar de o schimbare mai radicală în felul de gîndire și simțire al omului contemporan. Semnalăm deosebita valoare științifică a capitolului „Limite și corective“, în care Mircea Malița discută despre unele limite ale creierului uman. Intr-adevăr, omul a putut pătrunde în macro și microcosmos, numai cu ajutorul aparatelor, al mașinilor, care reprezintă adevărate antene ale creierului uman. In prezent, simțurile s-au extins chiar mai mult decît gîndirea ; instrumentele au devenit uriașe. S-au adunat mai multe fapte decît ar putea organiza rațiunea umană. într-un fel, mintea caută să lămurească tainele cu ajutorul mașinilor. Deci ideile trebuie făurite pe măsura instalațiilor. Astfel, lupta cu faptele devine o luptă cu gîndirea însăși. Potențialul de a gîndi al omenirii s-a ridicat la o putere superioară prin cei doi factori fundamentali ai extensiunii : calcul și mașină. Mai remarcăm capitolele „Omul“, „Mersul culturii și al civilizației“, „Discurs despre carte“, pentru a sugera deosebita varietate a problemelor puse in discuție de autor. Bazîndu-se pe o deosebit de bogată informație, înzestrat cu un mare simț al sintetizării, posedînd un stil ales și pe înțelesul cititorilor, Mircea Malița realizează carte de excepție. Nu trebuie să fii un speialist pentru a înțelege mesajul umanist al cărții, elogiul adus aurului cenușiu. Optimismul debordant al autorului, cu referire la viitorul omenirii, este bazat pe o bogată documentație ideologică și sociologică. El este însuși optimismul poporului nostru, care a reușit să iasă întotdeauna învingător. IULIU LUCACIU 6 LECTURI ® LECTURI 6 LECTURI © LECTURI © LECTURI © LECTURI © LECTURI 9 LECTURI • L!NA DĂNCIULESCU : „Sub umbrela mea roz“ (Ed. „Scrisul Românesc“ — 1973) După volumele „Ploaie de aprilie“ (1964) și „Horă de mină“ (1968), poeta craioveană Sima Dănciulescu apare din nou în librării, sub egida editurii „Scrisul românesc“, cu plachet de versuri „Sub umbrela mea roz“, care certifică, in bună măsură, evoluția lentă a limbajului liric al autoarei către „tăietura directă“ a unei expresii expurgată de etora imagistică a începuturilor, către esențializare. Vitalismul frenetic este cu un plus de maturitate cenzurat, sub semnul cîștigurilor de înțelegere ale unei întinse culturi poetice, conferindu-i-se pondere subtextuală, largi zone adiacente de sugestie : „O cumpănă de rouă și de foc să mă odrăslească să mă văd pretutindeni / ca o făgăduială de singe. / Cu vie să cad / ca o dragoste-n rugă. / De vie să ard / în cele ce mă cheamă / și fără recurs mă confundă / în cele ce mă înlănțuie și fără recurs mă suspendă . . Confruntarea tensionată a seismelor afective cu ochiul rece scrutător al lucidității este sugerată de un peisaj interior structurat în jurul unei durate pendulări între contrarii. Cu parcimonia de tropi a actualei etape a scrisului său, Șina Dănciulescu izbutește notații pregnante, interioare rafinat stilizate. O poezie a spleenului provincial, a spaimei organice de monotonie, a absențelor acut, obsedant resimțite. „Cumpănă tandră“, ciclul cel mai sensibil caligrafiat al volumului, încorporează ingenuități lucide și accente pasionale subtil modulate, constituindu-se într-un fremătător imn al maternității : „Tu dormi / pe brațul meu ca intr-o strană / la care amurgurile scad“ . .. în poezia peisagistă, autoarea se situează, insă, de cele mai multe ori, la unor crochiuri fără relief emoțional, nivelul notațiile plate fixînd nota unor compuneri amorfe. După cum și prozaismul voit, gen Marin Sorescu sau Petre Stoica, nu este cultivat cu succes, devenind sub condeiul Sinei Dănciulescu prozaism cras (vezi în întregime poezia „Te-aștept în vacanță !“). VICTOR RUSU