Orizont, 1978 (Anul 29, nr. 1-52)

1978-01-06 / nr. 1

CWZOH [UNK] critic оcd «Со• F«< <У * Dacă un Elegie pentru puterea orașului și Luminile orașului Mircea Florin Șandru era deja autorul unei poezii cu un spațiu și o structură definite, prin Melan­colia (Ed. Eminescu, 1977) el continuă o explorare, in­teligentă, a universului liric mai înainte circumscris, cu o sensibilitate sporită pentru ceea ce se poate numi nuanța expresiei. Desigur, și in volumele anterioare se­ducția principală era a unei poezii muzicale, de esență calofilâ, din care nu a lipsit intenția de a trasa liris­mului o turnură ceremonială, chiar o anume grație me­taforică. Din elementele comune ale peisajului citadin, accidental și din retrospecții naturiste tablouri stilizate, fără un cromatism prea erau construite puternic, in schimb tensionate de o adeziune pregnant sentimenta­lă la datele spațiului de existență evocat : „Binecuvin­­tat fie pămintul pe care s-a construit un oraș / Veacu­rile ca pulberea au trecut peste casele sale, / Neobo­siți negustori prin ani și-au strigat mărfurile lor de ar­gint, / Au fost războaie, orașul a trecut alb prin decenii de singe, / Foamete și greve, baluri cu galbene lumi­nări / Undeva la margine, nemuritoare totuși, a înver­zit iarba / Au pierit case și pe locul lor altele s-au ivit / Mișcător ca nisipul orașul tremură seara cu lumi­nile lui nesfîrșite ; / Te țin de mină, așa înaintăm prin această pulbere / E un fluviu de oameni, orașul pare nemuritor" (Trecerea timpului). In Melancolia, Mircea Florin Șandru iși compune o expresie mai gravă. Freamătul unanimist care marca lirica volumului de debut și, fulgurant, din cel de al doilea volum, lasă locul unei dispoziții meditative. Te­mele poeziei in Melancolia sunt trecerea timpului, soli­tudinea, extincția - dar și altele, ce pot fi date de exis­tența citadină și de reflecția asupra contemporaneității. Un poem conține o invocație patetică (Voi, oameni ai lumii), un altul se intitulează, revelator, chiar Medita­ție asupra lumii contemporane. Ecouri obsesive ale co­tidianului pot fi detectate în Veacul (alături de alte poeme : Cenușa, Clipa etc.), fixate în atitudini și re­prezentări ale poeziei expresioniste : „Marea colonie de cuirasate și de căutători de petrol, / Cerul, de a­vioane care înghit păsări în turbina cu gaze, / O greu­tate ciudată apasă pe umerii noștri, oameni ai veacu­lui, / Uneori aerul se face dur ca o râzătoare de co­balt / Polii pămintului scot flăcări magnetice, copiii gem in somn / Soarele scade in sinea sa, iar voi citiți cărți despre femei inocente / Voi visați crupele iuți ale cai­lor în care singele gîlgîie, / Prăpăstii în care aerul ar­de, păduri pure, ape sălbatice / Trăiți în cărți ca în păduri diafane .. Mircea Florin Șandru MELANCOLIA Ed. Eminescu, 1977 Ceea ce s-a schimbat în poezia ultimului volum al lui Mircea Florin Șandru este totuși mai puțin peisajul propriu-zis, cît percepția acestuia. Implantarea poeziei în concretul existenței se poate produce, desigur, ur­­mînd ceremonialul imaginativ din poemele anterioarelor culegeri lirice : versurile sînt o succesiune „cinemato­grafică", ritmic egală, de imagini, lăsate să semnifice prin ele însele, aproape fără nici un comentariu. De­corul obișnuit poate rămîne, de asemenea, cel citadin : strada, mașinile, tramvaiele, trenurile­­ și foarte des un abia indicat peisaj suburban, o margine a orașului. Insă păstrînd aceste repere, poezia lui Mircea Florin Șandru ajunge la viziuni care mărturisesc o radicaliza­re a conștiinței poetice, o schimbare esențială a per­spectivei. Atmosfera aproape idilică din mai vechile poeme închinate orașului este transferată exclusiv unui spațiu campestru, naturist, spre care pot fi proiectate nostalgii indefinite : „Marginea orașului , in lumina orbitoare se odihnește / Aripile libelului om in taie văzduhul felii / Salcîmul singuratic iși împușcă semin­țele către soare / Adoarme omul în lumina de zi .. (Odihnă) . „La marginea orașului o livadă cu pruni / Un fum de frunze vineți ne-mpresoară / Ard focuri u­­mede prin porumbiști / Ca-n vechi sălașuri de păstori de munte..." (Peisaj). Alături de aceste decoruri, aparținind unei geogra­fii ideale, orașul devine o prezență dramatic neliniști­toare (și intr-un fel dramatizată), sursă a unor tensiuni, a unor polarități frecvente in poezia baconskyană („Orașule, orașule, cum stai / Intr-un nor de pucioa­să / Cum respiră plămînul tău, fluturind / O perdea lu­minoasă / Cum te lași asupra noastră ca un cort uriaș, / Ca pleura unui bivol ceresc, / Cum zvîcnești noaptea cu mii de canale / Ritmul tău nebunesc / Cum vazi trenurile pe burta ta de pămînt, / Cum iți dai tramva­iele peste cap, / Cum împingi copacii în soare, cum ucizi străzile / Care nu mai încap­i... / Cum ucizi pă­sările cu gloanțe de ger, / Cum ne ții pe unghii și ne faci fericiți / Intr-un timp efemer" - Orașule) ce poa­te fi un termen de comparație pentru sensibilitatea li­rică pe care o închid versurile lui Mircea Florin Șan­dru, insă foarte puțin probabil sursa acestora. Pentru că solicitînd tonalități mai energice decît altădată poe­­mele selectate in Melancolia rămin, nedecis pe mar­ginea dintre elegie și panegiric. Elegii, posibile por­nind de la ipoteza unei civilizații hipertehnicizate însă deopotrivă panegirice prin ceea ce intuițiile, simbolu­rile, sugestiile lirice concentrate in poem figurează un spațiu vital, straniu, intr-un fel, și în semnificație lui ultimă poetic : „Din rănile orașului ies uneori tranda­firi / Slăbatici, cită frică în fața lor / Nimeni nu știe de unde sînt / Numai clopotul bate pe cer și aruncă semințe / Peste străzi, peste case, peste pămînt / Ca o ninsoare nocturnă pe fața orașului, / Ca un rumeguș din ferăstrăul ceresc / Ca semințe in noaptea orbitoa­re /.../ Dimineața găsești orașul ca o mare de sin­ge, / Inundat de înfricoșați trandafiri / Sălbatici, ca ini­mile unor păsări polare / Orașul gîfîie de atîtea mi­resme / Trage aer și se scufundă în soare" (Uneori). LUCIAN ALEXIU Olga Caba CUMPĂNA DIN CETATE Ed. Cartea­ Românească, 1977 consemnări Din păcate după cartea Vacanță sentimentală in Scoția (1944), Olga Caba nu și-a edunat in volum excepționalele nuvele fantastice publicate în „Universul lite­rar". Abia în 1970 numele i s-a tipărit pe altă copertă, Poezii (Editura Dacia), iar acum își impune, credem, prezența literară prin romanul Cumpăna din cetate apă­rut la Cartea Românească. Luciditatea și ironia erau caracteristicile acelor note de călătorie (ce ar merita să fie retipărite), dintr-o vacanță „sentimentală" în Scoția, scrisă de o nesentimen­tală, „născută in această epocă lipsită de romantism", cum singură declară. Lucidi­tate și ironie ce-i însoțesc mereu detașarea de toate pentru a fi cântărite la ceea ce i se pare scriitoarei că ar constitui valoarea celor intilnite pe traseul Jedburgh-St. Andrews și Stirling, ultimul oraș văzut. Psihologia englezului pentru care „e suspect să fii prea vorbăreț", castelele roase de umezeală dar pline de stafii, obiceiurile, peisajul, nimic nu scapă acestor ochi cu privirea precisă și rece. Aceeași detașare plină de disimulată maliție și humor și in Cumpăna din ce­tate, romanul publicat in acest an și care este istoria, nu lipsită de peripeții, a unei studente din România care învață la un colegiu englezesc din orașul E. Firește, in ultimă instanță este o poveste de dragoste, inteligent urmărită, fără banalități și sentimentalisme ieftine, un roman inteligent construit și mai ales bine scris. Lia Matei, studenta, iși amintește de felul in care s-a apropiat, poate chiar îndrăgostit, de pro­fesorul ei de literatură Claude Andrews, un burlac apropiindu-se de cincizeci de ani, înzestrat cu o vagă vocație lirică, urmărind apoi toate intimplările pînă la finalul care nu este decît cenușa acestei ciudate arderi. Afecțiunea studentei, la inceput tot atit de vagă ca a altor studente, nu ar fi declanșat o tragedie, chiar dacă pro­fesorul este cu adevărat îndrăgostit de ea și nu-și ascunde bucuria în acea atmosferă plină de prejudecăți a colegiului englez. E adevărat că această dragoste nu a mers mai departe decît la contemplarea Liei cu binoclul, de la tumul în care locuia sau la strîngerea în brațe la dansul diferitelor serbări. De acest bărbat inteligent și pre­zentabil se îndrăgostește insă cu patimă Domnișoara Chui, o lectură infirmă și tre­cută, care, mistuită de gelozie nu găsește alt mijloc de răzbunare decit sinuciderea. Un foc a izbucnit in casa ei in noaptea de Crăciun, dar ea luase in prealabil doza letală de morfină. Voise doar ca imaginea ei să fie asociată cu focul. Remarca pri­vind posibilă simbolică freudistă este nimicitoare : „Fără îndoială, Freud nu este un autor pentru militari, foști aviatori și alți oameni care trăiesc o viață foarte disci­plinată. Și nu e nici pentru țărani, pentru sportivi și cei ce trăiesc în aer liber. Freu­dismul este religia sedentarilor văduviți de grație" (p. 152). Intîmplarea, de care Claude află in vacanță, printr-un coleg, aduce după sine o anume reținere determinată de prietenul său Duff, rectorul colegiului deoarece el împreună cu Lia puteau fi socotiți autorii morali ai sinuciderii Domnișoarei Dhui. Cu puțin timp înainte, invitați la ea împreună cu alți trei studenți (un băiat și două fe­te îndrăgostite și ele de Claude) au declanșat prin atitudinea lor tandră o izbucni­re nestăpînită a acesteia. Lia, străină de izolarea ce i se pregătea de către acele colege, impresionată neplăcut de noua atitudine a lui Claude, are și ea o reacție neprevăzută pînă la un punct. Cînd Claude reușește să fringă in sufletul său inter­dicțiile impuse de autoritatea colegiului și o cere in căsătorie. Lia refuză fără să știe de ce, in realitate erau la mijloc două generații, două vîrste și două lumi greu de apropiat. Peste ani, primește într-o vară, din partea lui, un volum de versuri, datat 14 februarie, ziua Sf. Valentin patronul logodiților. Din această comună poveste de dragoste Olga Caba a reușit să închege un ro­man surprinzător de viu, insistînd asupra atmosferei de colegiu cu disciplina lui de­suetă (iată „argumentele" rectorului privind prudența in relația Lia­ Claude : „ce poți avea împotriva ipocriziei ? Dintre toate metehnele omului, care este mai res­pingătoare, viciul sau dorința de a-l tăinui ?... Сi-ar fi dacă intr-un oraș canalizarea ar funcționa sub cerul liber ? Ceea ce numești tu ipocrizie nu este un fond decit puțină decență, faimosul tribut plătit de către viciu, virtuții“, p. 166). Citeva figuri sunt, creionate cu multă ironie , grupul domnișoarelor bătrine de la Colegiu : Chuf, Turner, Brett, Frazer valetul, domnișoara Bedell, văduva Barnett, chiar și Claude și cei doi prieteni ai săi, Duff și dr. Leech. Intre ei enigmatica Lia, imprevizibilă, pentru că era străină de lumea in care se afla, dar ducind o viață deschisă, pe măsura in­teligenței sale deosebite și a dorinței de cunoaștere. Intimplările se urmează fără poticniri, chiar și cele ale planului secund, integrindu-se in universul straniu al cărții, cu atît mai interesant pentru cititorul român cu cit acțiunea se petrece înaintea ulti­mului război intr-un imperiu ce intra în inexorabilul său amurg. Psihologia virstelor e urmărită cu finețe, o anume detașare la cei tineri a căror armă este tocmai tine­rețea, o pasiune greu de stăpînit in general la cei vîrstnici ce se văd amenințați de implacabil „prea tirziu". Pasiune nuanțată de la caz la caz, pendulînd intre bucu­riile dar și reținerile lui Claude și criza de isterie a Domnișoarei Chui, între resemna­rea bătrînei domnișoare Bedell și resentimentele domnișoarei Turner, cea lipsită de speranțe sau indiferența neputincioasă a domnișoarei Brett. Romanul Cumpăna din cetate o repune pe Olga Caba la locul ce i se cuvine in mișcarea noastră literară încă de la apariția primei sale cărți, o promisiune atunci ce a fost acum împlinită. ION MAXIM lecturi lecturi Ion Sângereanu CENUȘA VERII Ed. Dacia, 1977 Poezia lui î. Sângereanu nu e un a­­malgam de metafore, pe care deseori le întîlnim în poezia de azi. Imaginile co­erente, bine organizate, se întîmpină une­le pe altele, poetul dispensîndu-se de mi­gala falsă, de rafinamentul obscur. Me­taforele, cînd sînt, devin nuclee, absor­bite într-un filon, ce desemnează înseși structurile intuiției poetice. Nebulozita­tea nu poate trăi într-o structură arhi­tectonică, bine organizată. Cuvintele se polarizează în poem devenind ele inse­le, expresie selectivă : „E plină vara de cuvinte / din podul gurii mele cad / spre amintire din aminte / și toate-ngăl­­benesc cuvinte / POEM, p. 3. Finalul ver­sului comprimă intenționalitatea de con­trast. Fluiditatea devine o narație în na­­rație a cuvîntului. Această simplitate de atmosferă clădește o aparentă simplitate de conținut, care, însă, devine stil : „Sub soarele tăiat în rouă , mai stau o clipă în neștire / poate-ai să treci, s-auzi cum plouă­­ galbenul lui peste iubire“ / POEM, p. 3. Cuvintele devin voci vitale ale poe­tului, ce înconjoară, ca un avertisment, poemul. Sfîrșitul poemului se reabilitea­ză întotdeauna ca o demonstrație, dar, aici, in această repetare lunecoasă, re­zistă poemul cel mai puțin. In alte poezii, Ion Sângereanu calchia­­ză febra spațiului blagian. Elementul rustic, arhaic, devine enunț integrator. Confesiunea deși e estompată de epici­­zare, vrea să devină traseu heraclitian. Inserția meditației de sugestie e uneori facilă, căci nu ajunge la adîncimea de interferență, de asumare a cuvintelor. Poezia erotică se identifică cu vocea amintirii. Dar amintirea nu e percutantă, ci un detaliu fotografic, derulat de un epic contrafăcut. Deși nu îi e străină in­timitatea imaginarului, poetul pierde per­spectiva transfigurării. Se anunță, astfel, un rit benevol al metaforelor, un simu­lacru al metamorfozelor, o suită de aver­tismente poetice care nu se acordă în­tre ele : „Grăbite focuri să aprindem / De la țigară la țigară /în praful măturat de lună / Femeia străzilor amară / NOC­TURNA, p. 47. Ceea ce, însă reușește în poezia eroti­că, I. Sângereanu e acel climat de stra­­nietate, de neadaptare la real, starea de veghe, menținîndu-se prin partituri de amară implicare, de amenințare premo­nitorie a universului iluziilor, o tiranie a stărilor subtextuale, în care stăpînește sechestrată osia fluidă a așteptării. Nici o barieră nu ratează libertatea simbolu­lui. Din poezie erotică, ea devine dicteu existențial, explorare a anxietății. Am analizat cu preponderență ultimul ciclu „Cenușa verii“, care ni se pare a fi cel mai reprezentativ pentru poet. Pri­mul ciclu cuprinde poezie civică, care, însă, nu se ridică deasupra modelelor : I. Alexandru, A. Păunescu etc. : „Țara-i pămînt față de care / Avem cu toții câte-o vină / Și-n loc de blestem și ocară / Ne lasă crucile-n lumină“ / ȚARA, p. 7. Din acest ciclu, excepție face poezia „Se zi­ce”. Războiul nu e numai o experiență subiacentă, el rămîne pentru poet un co­locviu imaginar cu prezenta vie a mor­ților, o poezie din care dispare determi­narea fastuoasă, gratuită a modelelor : „Se zice că atunci au ieșit toți soldații morți în r ăzboi­­ pe strada noastră . . / cei care aveau căști pe cruci / și cei care luptaseră cu capul gol / și n-aveau cruci / pe care să li se așe/e căștile“ / SE ZICE. Ciclul II „Restituiri provinciale“, inte­grează o imaginare circulară a mai mul­tor implicări simbolice, din celelalte două cicluri, subsumate acestuia. Lectura de­vine o resurecție, un itinerar dublu, în­tre sugestia amintirii și proiecția simbo­lurilor cheie. Ni se dezvăluie astfel um­brele rămase pe zăpadă, copilăria ..ca­­ntr-un templu gol“, gamela tatii de sol­dat, calul de lut, „nucul bătrîn prăbușit ca-ntr-un altar“ etc O aderență viscoasă, amară, disonanțe reci exclamă aceste versuri, cuvintele contestă cu vehemență explozia excen­trică a metaforei (ÎNȘTIINȚARE PE O CARTE POSTALA). Se inserează în tex­te un triunghi al deambulărilor bacovie­­ne, dar nu atît de puternic aliniate într-o monotonie de premoniție existențială. Poezia se rupe tocmai acolo unde ne-am aștepta să alunece pe nesimțite în zona de selecție eliberatoare (RECVIEM, p. 36). Volumul se încheie cu o poezie „Ce­nușa verii“, o artă poetică, de o vitalita­te ușor anxioasă. Poetul e ispitit de ire­versibil, anotimpul cuvintelor e retezat de „altoirea de grădinar“, un grădinar care se identifică cu sine, dar se și des­parte de sine ; e aici o suspendare a ne­voii de echilibru, pe care cuvîntul singur, nu ni-1 poate da, cuvîntul care e rit, dar și barieră : ANA POP SÎRBU Victor Rusu AER DE TULNICE Ed. Ion Creangă, 1977 După o antologie bine primită de critică (Imnurile neatîrnării, prefață și note de Vic­tor Rusu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976) autorul revine cu un volum de versuri proprii, intitulat, nu întîmplător, Aer de tul­nice. Ceea ce indică, după opinia noastră, certa vocație poetică a lui Victor Rusu este capacitatea sa de a esențializa prin metafore­­cheie cele citeva motive са [UNK]е-i străbat poe­zia. Cîntecul (și, pe o treaptă superioară de concentrare, tulnicul sau fluierul), fîntîna și pămintul sînt constantele metaforice ale ver­surilor lui Victor Rusu. Cîntecul (tulnicul, fluierul) reprezintă semnele durabilității spi­rituale a poporului nostru : Copile, țara aceasta / A izvorît dintr-o vrană de fluier ceresc ... (De omenie, p. 81 . sau : De mii de ani sădim în luturi pomi, / Tulnice verzi sunînd că-am fost pe lume. (Permanență, p. 26) dar și semnele forței, ale răzvrătirii : Oasele izbite de obadă / Au sunat a fluier răzvrătit, / Că norodul știe să-ntrevadă / Zo­­rii-n rugul unui asfințit (Roata lui Iloria, p. 23). Fîntîna (izvorul) realizează lanțul matri­ceal al imaginii. Fintina e mamă, obîrșie — înțelesul trimite către Blaga cu care poetul are, de altfel, multe afinități — fîntîna e în­să­și un izvor al actului poetic : Mamă, tot mai rar fîntîni / își deschid ochii-n țărînă, / Dar eu sap mereu cuvinte / Ca să ai și tu fîntînă (Fîntîna mamei, p. 16). Pămintul (lu­tul, amfora, ulciorul românesc) reprezintă orizontalitatea spațiului poetic, statornicia în istorie : Prăbușindu-se / Trupurile lor au lă­sat / răni de umbră / In amintirea pămîntu­­lui, / în aburul lor, / In amurguri, / Clatină în neliniște plopii (Străbunii, p. 60) ; Țărîna mea s-a plămădit sub ierbi / Din freamăt stins de seve și rouă de petale, / Au frămîn­­tat-o tainic topitele de cerbi / Pe-o vatră cu peceți voievodale (Inscripție pe un ulcior, P 57). Fondul liric al poemelor lui Victor Rusu, imposibil de fixat intr-un enunț conceptual, se exprimă, așadar, printr-o eflorescență triadică de imagini. Avînd, toate, același re­ferent, dar fiind concretizări diverse ale sa­le, ele realizează în acel plan foarte general al ontologiei poetice un lanț sinonimic : în planul strict al expresiei, ele se mișcă însă liber după legile selecției artistice. Fîntîna și cîntecul exprimă dimensiunea verticală, e­­xistența in timp, în durată, în spirit , pămin­tul — orizontalitatea, el este spațiul statornic. Talentat și riguros cîntăreț al plaiurilor natale și al istoriei, capabil, deopotrivă, să sublimeze sentimente difuze în vagi contu­ruri imagistice. Victor Rusu cultivă un vers perfect cumpănit între limpezime și densita­te. Nu odată poemele sale se caracterizează prin fluența și melosul doinelor ; se adaugă tonul apodictic al altor piese, toate acestea dovedind, după părerea noastră, disponibili­tățile variate ale poetului. OLIMPIA BERCA

Next