Orizont, 1978 (Anul 29, nr. 1-52)
1978-01-06 / nr. 1
CWZOH [UNK] critic оcd «Со• F«< <У * Dacă un Elegie pentru puterea orașului și Luminile orașului Mircea Florin Șandru era deja autorul unei poezii cu un spațiu și o structură definite, prin Melancolia (Ed. Eminescu, 1977) el continuă o explorare, inteligentă, a universului liric mai înainte circumscris, cu o sensibilitate sporită pentru ceea ce se poate numi nuanța expresiei. Desigur, și in volumele anterioare seducția principală era a unei poezii muzicale, de esență calofilâ, din care nu a lipsit intenția de a trasa lirismului o turnură ceremonială, chiar o anume grație metaforică. Din elementele comune ale peisajului citadin, accidental și din retrospecții naturiste tablouri stilizate, fără un cromatism prea erau construite puternic, in schimb tensionate de o adeziune pregnant sentimentală la datele spațiului de existență evocat : „Binecuvintat fie pămintul pe care s-a construit un oraș / Veacurile ca pulberea au trecut peste casele sale, / Neobosiți negustori prin ani și-au strigat mărfurile lor de argint, / Au fost războaie, orașul a trecut alb prin decenii de singe, / Foamete și greve, baluri cu galbene luminări / Undeva la margine, nemuritoare totuși, a înverzit iarba / Au pierit case și pe locul lor altele s-au ivit / Mișcător ca nisipul orașul tremură seara cu luminile lui nesfîrșite ; / Te țin de mină, așa înaintăm prin această pulbere / E un fluviu de oameni, orașul pare nemuritor" (Trecerea timpului). In Melancolia, Mircea Florin Șandru iși compune o expresie mai gravă. Freamătul unanimist care marca lirica volumului de debut și, fulgurant, din cel de al doilea volum, lasă locul unei dispoziții meditative. Temele poeziei in Melancolia sunt trecerea timpului, solitudinea, extincția - dar și altele, ce pot fi date de existența citadină și de reflecția asupra contemporaneității. Un poem conține o invocație patetică (Voi, oameni ai lumii), un altul se intitulează, revelator, chiar Meditație asupra lumii contemporane. Ecouri obsesive ale cotidianului pot fi detectate în Veacul (alături de alte poeme : Cenușa, Clipa etc.), fixate în atitudini și reprezentări ale poeziei expresioniste : „Marea colonie de cuirasate și de căutători de petrol, / Cerul, de avioane care înghit păsări în turbina cu gaze, / O greutate ciudată apasă pe umerii noștri, oameni ai veacului, / Uneori aerul se face dur ca o râzătoare de cobalt / Polii pămintului scot flăcări magnetice, copiii gem in somn / Soarele scade in sinea sa, iar voi citiți cărți despre femei inocente / Voi visați crupele iuți ale cailor în care singele gîlgîie, / Prăpăstii în care aerul arde, păduri pure, ape sălbatice / Trăiți în cărți ca în păduri diafane .. Mircea Florin Șandru MELANCOLIA Ed. Eminescu, 1977 Ceea ce s-a schimbat în poezia ultimului volum al lui Mircea Florin Șandru este totuși mai puțin peisajul propriu-zis, cît percepția acestuia. Implantarea poeziei în concretul existenței se poate produce, desigur, urmînd ceremonialul imaginativ din poemele anterioarelor culegeri lirice : versurile sînt o succesiune „cinematografică", ritmic egală, de imagini, lăsate să semnifice prin ele însele, aproape fără nici un comentariu. Decorul obișnuit poate rămîne, de asemenea, cel citadin : strada, mașinile, tramvaiele, trenurile și foarte des un abia indicat peisaj suburban, o margine a orașului. Insă păstrînd aceste repere, poezia lui Mircea Florin Șandru ajunge la viziuni care mărturisesc o radicalizare a conștiinței poetice, o schimbare esențială a perspectivei. Atmosfera aproape idilică din mai vechile poeme închinate orașului este transferată exclusiv unui spațiu campestru, naturist, spre care pot fi proiectate nostalgii indefinite : „Marginea orașului , in lumina orbitoare se odihnește / Aripile libelului om in taie văzduhul felii / Salcîmul singuratic iși împușcă semințele către soare / Adoarme omul în lumina de zi .. (Odihnă) . „La marginea orașului o livadă cu pruni / Un fum de frunze vineți ne-mpresoară / Ard focuri umede prin porumbiști / Ca-n vechi sălașuri de păstori de munte..." (Peisaj). Alături de aceste decoruri, aparținind unei geografii ideale, orașul devine o prezență dramatic neliniștitoare (și intr-un fel dramatizată), sursă a unor tensiuni, a unor polarități frecvente in poezia baconskyană („Orașule, orașule, cum stai / Intr-un nor de pucioasă / Cum respiră plămînul tău, fluturind / O perdea luminoasă / Cum te lași asupra noastră ca un cort uriaș, / Ca pleura unui bivol ceresc, / Cum zvîcnești noaptea cu mii de canale / Ritmul tău nebunesc / Cum vazi trenurile pe burta ta de pămînt, / Cum iți dai tramvaiele peste cap, / Cum împingi copacii în soare, cum ucizi străzile / Care nu mai încapi... / Cum ucizi păsările cu gloanțe de ger, / Cum ne ții pe unghii și ne faci fericiți / Intr-un timp efemer" - Orașule) ce poate fi un termen de comparație pentru sensibilitatea lirică pe care o închid versurile lui Mircea Florin Șandru, insă foarte puțin probabil sursa acestora. Pentru că solicitînd tonalități mai energice decît altădată poemele selectate in Melancolia rămin, nedecis pe marginea dintre elegie și panegiric. Elegii, posibile pornind de la ipoteza unei civilizații hipertehnicizate însă deopotrivă panegirice prin ceea ce intuițiile, simbolurile, sugestiile lirice concentrate in poem figurează un spațiu vital, straniu, intr-un fel, și în semnificație lui ultimă poetic : „Din rănile orașului ies uneori trandafiri / Slăbatici, cită frică în fața lor / Nimeni nu știe de unde sînt / Numai clopotul bate pe cer și aruncă semințe / Peste străzi, peste case, peste pămînt / Ca o ninsoare nocturnă pe fața orașului, / Ca un rumeguș din ferăstrăul ceresc / Ca semințe in noaptea orbitoare /.../ Dimineața găsești orașul ca o mare de singe, / Inundat de înfricoșați trandafiri / Sălbatici, ca inimile unor păsări polare / Orașul gîfîie de atîtea miresme / Trage aer și se scufundă în soare" (Uneori). LUCIAN ALEXIU Olga Caba CUMPĂNA DIN CETATE Ed. Cartea Românească, 1977 consemnări Din păcate după cartea Vacanță sentimentală in Scoția (1944), Olga Caba nu și-a edunat in volum excepționalele nuvele fantastice publicate în „Universul literar". Abia în 1970 numele i s-a tipărit pe altă copertă, Poezii (Editura Dacia), iar acum își impune, credem, prezența literară prin romanul Cumpăna din cetate apărut la Cartea Românească. Luciditatea și ironia erau caracteristicile acelor note de călătorie (ce ar merita să fie retipărite), dintr-o vacanță „sentimentală" în Scoția, scrisă de o nesentimentală, „născută in această epocă lipsită de romantism", cum singură declară. Luciditate și ironie ce-i însoțesc mereu detașarea de toate pentru a fi cântărite la ceea ce i se pare scriitoarei că ar constitui valoarea celor intilnite pe traseul Jedburgh-St. Andrews și Stirling, ultimul oraș văzut. Psihologia englezului pentru care „e suspect să fii prea vorbăreț", castelele roase de umezeală dar pline de stafii, obiceiurile, peisajul, nimic nu scapă acestor ochi cu privirea precisă și rece. Aceeași detașare plină de disimulată maliție și humor și in Cumpăna din cetate, romanul publicat in acest an și care este istoria, nu lipsită de peripeții, a unei studente din România care învață la un colegiu englezesc din orașul E. Firește, in ultimă instanță este o poveste de dragoste, inteligent urmărită, fără banalități și sentimentalisme ieftine, un roman inteligent construit și mai ales bine scris. Lia Matei, studenta, iși amintește de felul in care s-a apropiat, poate chiar îndrăgostit, de profesorul ei de literatură Claude Andrews, un burlac apropiindu-se de cincizeci de ani, înzestrat cu o vagă vocație lirică, urmărind apoi toate intimplările pînă la finalul care nu este decît cenușa acestei ciudate arderi. Afecțiunea studentei, la inceput tot atit de vagă ca a altor studente, nu ar fi declanșat o tragedie, chiar dacă profesorul este cu adevărat îndrăgostit de ea și nu-și ascunde bucuria în acea atmosferă plină de prejudecăți a colegiului englez. E adevărat că această dragoste nu a mers mai departe decît la contemplarea Liei cu binoclul, de la tumul în care locuia sau la strîngerea în brațe la dansul diferitelor serbări. De acest bărbat inteligent și prezentabil se îndrăgostește insă cu patimă Domnișoara Chui, o lectură infirmă și trecută, care, mistuită de gelozie nu găsește alt mijloc de răzbunare decit sinuciderea. Un foc a izbucnit in casa ei in noaptea de Crăciun, dar ea luase in prealabil doza letală de morfină. Voise doar ca imaginea ei să fie asociată cu focul. Remarca privind posibilă simbolică freudistă este nimicitoare : „Fără îndoială, Freud nu este un autor pentru militari, foști aviatori și alți oameni care trăiesc o viață foarte disciplinată. Și nu e nici pentru țărani, pentru sportivi și cei ce trăiesc în aer liber. Freudismul este religia sedentarilor văduviți de grație" (p. 152). Intîmplarea, de care Claude află in vacanță, printr-un coleg, aduce după sine o anume reținere determinată de prietenul său Duff, rectorul colegiului deoarece el împreună cu Lia puteau fi socotiți autorii morali ai sinuciderii Domnișoarei Dhui. Cu puțin timp înainte, invitați la ea împreună cu alți trei studenți (un băiat și două fete îndrăgostite și ele de Claude) au declanșat prin atitudinea lor tandră o izbucnire nestăpînită a acesteia. Lia, străină de izolarea ce i se pregătea de către acele colege, impresionată neplăcut de noua atitudine a lui Claude, are și ea o reacție neprevăzută pînă la un punct. Cînd Claude reușește să fringă in sufletul său interdicțiile impuse de autoritatea colegiului și o cere in căsătorie. Lia refuză fără să știe de ce, in realitate erau la mijloc două generații, două vîrste și două lumi greu de apropiat. Peste ani, primește într-o vară, din partea lui, un volum de versuri, datat 14 februarie, ziua Sf. Valentin patronul logodiților. Din această comună poveste de dragoste Olga Caba a reușit să închege un roman surprinzător de viu, insistînd asupra atmosferei de colegiu cu disciplina lui desuetă (iată „argumentele" rectorului privind prudența in relația Lia Claude : „ce poți avea împotriva ipocriziei ? Dintre toate metehnele omului, care este mai respingătoare, viciul sau dorința de a-l tăinui ?... Сi-ar fi dacă intr-un oraș canalizarea ar funcționa sub cerul liber ? Ceea ce numești tu ipocrizie nu este un fond decit puțină decență, faimosul tribut plătit de către viciu, virtuții“, p. 166). Citeva figuri sunt, creionate cu multă ironie , grupul domnișoarelor bătrine de la Colegiu : Chuf, Turner, Brett, Frazer valetul, domnișoara Bedell, văduva Barnett, chiar și Claude și cei doi prieteni ai săi, Duff și dr. Leech. Intre ei enigmatica Lia, imprevizibilă, pentru că era străină de lumea in care se afla, dar ducind o viață deschisă, pe măsura inteligenței sale deosebite și a dorinței de cunoaștere. Intimplările se urmează fără poticniri, chiar și cele ale planului secund, integrindu-se in universul straniu al cărții, cu atît mai interesant pentru cititorul român cu cit acțiunea se petrece înaintea ultimului război intr-un imperiu ce intra în inexorabilul său amurg. Psihologia virstelor e urmărită cu finețe, o anume detașare la cei tineri a căror armă este tocmai tinerețea, o pasiune greu de stăpînit in general la cei vîrstnici ce se văd amenințați de implacabil „prea tirziu". Pasiune nuanțată de la caz la caz, pendulînd intre bucuriile dar și reținerile lui Claude și criza de isterie a Domnișoarei Chui, între resemnarea bătrînei domnișoare Bedell și resentimentele domnișoarei Turner, cea lipsită de speranțe sau indiferența neputincioasă a domnișoarei Brett. Romanul Cumpăna din cetate o repune pe Olga Caba la locul ce i se cuvine in mișcarea noastră literară încă de la apariția primei sale cărți, o promisiune atunci ce a fost acum împlinită. ION MAXIM lecturi lecturi Ion Sângereanu CENUȘA VERII Ed. Dacia, 1977 Poezia lui î. Sângereanu nu e un amalgam de metafore, pe care deseori le întîlnim în poezia de azi. Imaginile coerente, bine organizate, se întîmpină unele pe altele, poetul dispensîndu-se de migala falsă, de rafinamentul obscur. Metaforele, cînd sînt, devin nuclee, absorbite într-un filon, ce desemnează înseși structurile intuiției poetice. Nebulozitatea nu poate trăi într-o structură arhitectonică, bine organizată. Cuvintele se polarizează în poem devenind ele insele, expresie selectivă : „E plină vara de cuvinte / din podul gurii mele cad / spre amintire din aminte / și toate-ngălbenesc cuvinte / POEM, p. 3. Finalul versului comprimă intenționalitatea de contrast. Fluiditatea devine o narație în narație a cuvîntului. Această simplitate de atmosferă clădește o aparentă simplitate de conținut, care, însă, devine stil : „Sub soarele tăiat în rouă , mai stau o clipă în neștire / poate-ai să treci, s-auzi cum plouă galbenul lui peste iubire“ / POEM, p. 3. Cuvintele devin voci vitale ale poetului, ce înconjoară, ca un avertisment, poemul. Sfîrșitul poemului se reabilitează întotdeauna ca o demonstrație, dar, aici, in această repetare lunecoasă, rezistă poemul cel mai puțin. In alte poezii, Ion Sângereanu calchiază febra spațiului blagian. Elementul rustic, arhaic, devine enunț integrator. Confesiunea deși e estompată de epicizare, vrea să devină traseu heraclitian. Inserția meditației de sugestie e uneori facilă, căci nu ajunge la adîncimea de interferență, de asumare a cuvintelor. Poezia erotică se identifică cu vocea amintirii. Dar amintirea nu e percutantă, ci un detaliu fotografic, derulat de un epic contrafăcut. Deși nu îi e străină intimitatea imaginarului, poetul pierde perspectiva transfigurării. Se anunță, astfel, un rit benevol al metaforelor, un simulacru al metamorfozelor, o suită de avertismente poetice care nu se acordă între ele : „Grăbite focuri să aprindem / De la țigară la țigară /în praful măturat de lună / Femeia străzilor amară / NOCTURNA, p. 47. Ceea ce, însă reușește în poezia erotică, I. Sângereanu e acel climat de stranietate, de neadaptare la real, starea de veghe, menținîndu-se prin partituri de amară implicare, de amenințare premonitorie a universului iluziilor, o tiranie a stărilor subtextuale, în care stăpînește sechestrată osia fluidă a așteptării. Nici o barieră nu ratează libertatea simbolului. Din poezie erotică, ea devine dicteu existențial, explorare a anxietății. Am analizat cu preponderență ultimul ciclu „Cenușa verii“, care ni se pare a fi cel mai reprezentativ pentru poet. Primul ciclu cuprinde poezie civică, care, însă, nu se ridică deasupra modelelor : I. Alexandru, A. Păunescu etc. : „Țara-i pămînt față de care / Avem cu toții câte-o vină / Și-n loc de blestem și ocară / Ne lasă crucile-n lumină“ / ȚARA, p. 7. Din acest ciclu, excepție face poezia „Se zice”. Războiul nu e numai o experiență subiacentă, el rămîne pentru poet un colocviu imaginar cu prezenta vie a morților, o poezie din care dispare determinarea fastuoasă, gratuită a modelelor : „Se zice că atunci au ieșit toți soldații morți în r ăzboi pe strada noastră . . / cei care aveau căști pe cruci / și cei care luptaseră cu capul gol / și n-aveau cruci / pe care să li se așe/e căștile“ / SE ZICE. Ciclul II „Restituiri provinciale“, integrează o imaginare circulară a mai multor implicări simbolice, din celelalte două cicluri, subsumate acestuia. Lectura devine o resurecție, un itinerar dublu, între sugestia amintirii și proiecția simbolurilor cheie. Ni se dezvăluie astfel umbrele rămase pe zăpadă, copilăria ..cantr-un templu gol“, gamela tatii de soldat, calul de lut, „nucul bătrîn prăbușit ca-ntr-un altar“ etc O aderență viscoasă, amară, disonanțe reci exclamă aceste versuri, cuvintele contestă cu vehemență explozia excentrică a metaforei (ÎNȘTIINȚARE PE O CARTE POSTALA). Se inserează în texte un triunghi al deambulărilor bacoviene, dar nu atît de puternic aliniate într-o monotonie de premoniție existențială. Poezia se rupe tocmai acolo unde ne-am aștepta să alunece pe nesimțite în zona de selecție eliberatoare (RECVIEM, p. 36). Volumul se încheie cu o poezie „Cenușa verii“, o artă poetică, de o vitalitate ușor anxioasă. Poetul e ispitit de ireversibil, anotimpul cuvintelor e retezat de „altoirea de grădinar“, un grădinar care se identifică cu sine, dar se și desparte de sine ; e aici o suspendare a nevoii de echilibru, pe care cuvîntul singur, nu ni-1 poate da, cuvîntul care e rit, dar și barieră : ANA POP SÎRBU Victor Rusu AER DE TULNICE Ed. Ion Creangă, 1977 După o antologie bine primită de critică (Imnurile neatîrnării, prefață și note de Victor Rusu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976) autorul revine cu un volum de versuri proprii, intitulat, nu întîmplător, Aer de tulnice. Ceea ce indică, după opinia noastră, certa vocație poetică a lui Victor Rusu este capacitatea sa de a esențializa prin metaforecheie cele citeva motive са [UNK]е-i străbat poezia. Cîntecul (și, pe o treaptă superioară de concentrare, tulnicul sau fluierul), fîntîna și pămintul sînt constantele metaforice ale versurilor lui Victor Rusu. Cîntecul (tulnicul, fluierul) reprezintă semnele durabilității spirituale a poporului nostru : Copile, țara aceasta / A izvorît dintr-o vrană de fluier ceresc ... (De omenie, p. 81 . sau : De mii de ani sădim în luturi pomi, / Tulnice verzi sunînd că-am fost pe lume. (Permanență, p. 26) dar și semnele forței, ale răzvrătirii : Oasele izbite de obadă / Au sunat a fluier răzvrătit, / Că norodul știe să-ntrevadă / Zorii-n rugul unui asfințit (Roata lui Iloria, p. 23). Fîntîna (izvorul) realizează lanțul matriceal al imaginii. Fintina e mamă, obîrșie — înțelesul trimite către Blaga cu care poetul are, de altfel, multe afinități — fîntîna e însăși un izvor al actului poetic : Mamă, tot mai rar fîntîni / își deschid ochii-n țărînă, / Dar eu sap mereu cuvinte / Ca să ai și tu fîntînă (Fîntîna mamei, p. 16). Pămintul (lutul, amfora, ulciorul românesc) reprezintă orizontalitatea spațiului poetic, statornicia în istorie : Prăbușindu-se / Trupurile lor au lăsat / răni de umbră / In amintirea pămîntului, / în aburul lor, / In amurguri, / Clatină în neliniște plopii (Străbunii, p. 60) ; Țărîna mea s-a plămădit sub ierbi / Din freamăt stins de seve și rouă de petale, / Au frămîntat-o tainic topitele de cerbi / Pe-o vatră cu peceți voievodale (Inscripție pe un ulcior, P 57). Fondul liric al poemelor lui Victor Rusu, imposibil de fixat intr-un enunț conceptual, se exprimă, așadar, printr-o eflorescență triadică de imagini. Avînd, toate, același referent, dar fiind concretizări diverse ale sale, ele realizează în acel plan foarte general al ontologiei poetice un lanț sinonimic : în planul strict al expresiei, ele se mișcă însă liber după legile selecției artistice. Fîntîna și cîntecul exprimă dimensiunea verticală, existența in timp, în durată, în spirit , pămintul — orizontalitatea, el este spațiul statornic. Talentat și riguros cîntăreț al plaiurilor natale și al istoriei, capabil, deopotrivă, să sublimeze sentimente difuze în vagi contururi imagistice. Victor Rusu cultivă un vers perfect cumpănit între limpezime și densitate. Nu odată poemele sale se caracterizează prin fluența și melosul doinelor ; se adaugă tonul apodictic al altor piese, toate acestea dovedind, după părerea noastră, disponibilitățile variate ale poetului. OLIMPIA BERCA