Orizont, 2000 (Anul 12, nr. 1-12)

2000-01-20 / nr. 1

EMINESCIANA Eminescu și Lumea nouă » Cornel Ungureanu In anul 1945, atunci când războiul se terminase și coșmarele păreau a fi încetat, la Timișoara câțiva poeți visau să schimbe lumea. Fuseseră — încă din anii războiului — parcă predestinați a ilustra spiritul nou al Banatului sau (cum scria Virgil Birou, mentor al lor) poezia nouă bănățeană. Cei patru elaboraseră și un manifest în care propuneau o nouă poezie, o nouă literatură — o artă care să corespundă spiritului noilor vremuri. Nu aveau foarte multă școală, nu citiseră prea multe cărți, dar aveau încredere (după cum se obișnuiește) în viitorul lor de aur. Erau, firește, de stânga. Dintre aceștia, doi se ilustrau și printro publicistică frenetică: Petru Sfetca și Alexandru Jebeleanu. Așa cum toți tinerii de seamă ai provinciei merg la București pentru a se împlini acolo, Petru Sfetca se va stabili la București. Acolo gloria va întârzia puțin fiindcă vremurile erau încurcate și pușcăria oricând posibilă. La Timișoara rămâne Alexandru Jebeleanu care va scrie, va scrie, va scrie. Manifestul din 1945 e urmat de alte texte-program, dintre care unul închinat lui Eminescu. Tinerii de altădată, zice poetul bănățean, îl urmau pe Eminescu fiindcă erau lipsiți de idealuri, erau vânați de pesimism și de viziuni sumbre. Poeții îl urmau pe Eminescu din aceleași motive. Noi trăim într-o altă lume și în alte vremuri. Cu Eminescu nu se poate merge mai departe, noi trebuie să-l abandonăm pe Eminescu. Modelul Eminescu și-a trăit traiul. în felul lui, Alexandru Jebeleanu era un precursor. Textele care demonstrau că Eminescu e un scriitor-asasin vor veni puțin mai târziu și vor fi elaborate de autori care se trăgeau explicit din ideologia marxistă. Timișoreanul nostru era doar un tânăr care voia să-și exprime independența, drepturile, adeziunea la vremurile noi. Eminescu, i se părea lui, aparținea trecutelor vremuri. într-un moment de elan juvenil, viitorul lider al culturii timișorene scrisese câteva pagini care făcuseră bună impresie și-i asiguraseră, pentru vreo multă vreme, încrederea oficialilor. Pentru aceștia, Jebeleanu trecuse cu bine testul Eminescu. Ofensiva proletcultistă are un moment de vârf în 1949. Dar tot în 1949, la un soi de petrecere a vârfurilor culturale româno-sovietice, cineva își amintește că în 1950 e centenarul Eminescu și că, așa cum sovieticii îl sărbătoriseră pe Pușkin (poet al poporului!), cultura frățească trebuia să-și sărbătorească, și ea. Poetul poporului. Așa cum imaginarul anilor '48-'49 fabricase un Eminescu aparținând reacțiunii, anui '50 trebuia să propună sărbătorirea unui Eminescu aparținând clasei de jos. O postumă repede descoperită face furori, ca și prima parte din împărat și proletar. Eminescu devine șlagăr. Clasa superioară (exploatatoare) e o clasă asasină, Maiorescu, un criminal. Cei mai iscusiți descoperă, între manuscrisele eminesciene, pagini care incriminează Junimea și Convorbirile. împotriva lui Eminescu se adunaseră toți răii orânduirilor trecute. Se putea înțelege că, pe bună dreptate, sunt aruncați în pușcării liderii politici, intelectuali, culturali ai națiunii. Ei fuseseră asasinii lui Eminescu. Anii șaizeci înseamnă un moment de echilibru cultural. Retipărirea Vieții lui Mihai Eminescu,de G.Călinescu în 1964, reașezarea lui Perpessicius la cârma ediției Eminescu, implicarea tinerilor în regăsirea marelui poet definesc anii trecerii de la manipularea culturală la studiu, cercetare, normalitate. Matei Călinescu, Eugen Simion sunt tinerii care se implică în operațiunea de recuperare. Un moment înalt este apariția cărții lui I. Negoițescu, studiu care împinge mai departe sugestia călinesciană privind postumele. Adevărata modernitate eminesciană, scrie criticul, acolo trebuie căutată. Necunoscutul Eminescu e numit și de Noica, de Eugen Todoran, de George Munteanu. Anii 1964-1974 atrag atenția, prin autorii înainte citați, dar și prin mulți alții (erudiți de seamă ai momentului literar), că nu există un Eminescu clasificat și clasificabil. Uriașul șantier Eminescu format de postume oferă alte imagini ale poetului. Eminescu cel inclasificabil aici se află. Apar și poeți care îl recitesc în numele unor inițiative excepționale. Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Marin Sorescu, Ilie Constantin sau Cezar Baltag au momentele lor de definire sau redefinire întru eminescianitate. Un rol important îl are reîntregirea culturii române în anii '60 prin paginile regăsite ale lui Blaga, Voiculescu,Emil Botta. Un elementar bun simț ar trebui să atragă atenția că între Eminescu politicienilor, al gazetarilor, al modistelor, al repetenților și cel al limitelor, cel devenit public cu mulți ani după moarte există diferențe. Există un Eminescu al limitelor care nu este accesibil oricui. Dacă Eminescu al antumelor poate fi manipulat (a fost, este și va fi manipulat) există un poet al profunzimilor care e accesibil doar celor care trăiesc în cultură. Desigur, fiecare moment politic a vrut să-și aservească discursul poetului — să-l transforme în lozincă electorală. Cu atât mai mult a încercat să și-l aservească în momentele politice tensionate, atunci când pagina de ziar devenea un reper pentru cetățeanul turmentat al bătăliilor eminamente democratice, în anii treizeci, dar și în anii patruzeci, în anii cincizeci, ca și în anii optzeci anumite texte eminesciene deveneau șlagăre. Ele puteau cuceri cetățeanul turmentat al zilei, pe conul Leonida și pe coana Efimița, pe absolventul a trei clase primare care, iată, poate recunoaște aci elanurile sale dintotdeauna. Un exemplu de manipulare des citat e cel din iunie 1989, când Ceaușescu a vrut să-și subordoneze comemorarea poetului și, într-un fel, a făcut-o. La sărbătorirea de la Ateneu și-a trimis gauleiterii care au citit un mesaj obraznic, ornamentat cu un segment din Doina poetului — text care a divizat întotdeauna intelighenția românească. Slujbașii de la ziare au falsificat discursurile lui Eugen Todoran, Constantin Ciopraga, Cezar Baltag, împănându-le cu propoziții ceaușiste. într-un moment negru al poporului român, Eminescu era pus să slujească dictatura. Reacțiile antieminesciene — câte au fost — după 1989 pornesc și de la acest moment de sinistre falsificări. Nimeni nu mai are timp de bibliotecă și de studiu, dar fiecare poate să-și amintească de poeziile lui Eminescu repetate la infinit la radio sau la televizor, la serbările școlare sau la diversele cometrii politice, într-un moment în care toți sunt chemați să-și dea cu părerea despre orice, nu-i de mirare că despre Eminescu se emit păreri dintre cele mai... cum să scriem... ciudate. Mici profesioniști ai jurnalisticii, studenți prinși de avânt intelectual, poeți de mâna a doua sau eroi ai revoluției din 1989 își dau cu părerea. Evident, fiecare ieșire la rampă trebuie să fie încununată de succes, iar ca să fie însoțită de succes nu trebuie să fie erudită, înțeleaptă, plicticoasă, ci energică, desigur categorică, sprijinită pe un NU viguros. Un Nu e întotdeauna creator de bună impresie, chiar în acest timp al nesfârșitelor și — de atâtea ori — scandaloaselor negații. Un NU rostit repede și cu un anumit farmec poate lăsa impresia că în spatele lui există o știință adâncă, o vastă erudiție care poate pune sub semnul întrebării fapta unui lung șir de cărturari. Fără îndoială, între strategii negației se află, nu o dată, personalități demne de toată atenția. Sunt cărturari nu o dată lezați de nesfârșitele manipulări,de reducțiile idioate, de imbecilii care se așază sub acest steag. Fiindcă fenomentele de diferențiere, până la un punct explicabile, au stimulat ieșirea în arenă a celor validați de epoca Zelea Codreanu sau de epoca Dej- Ceaușescu. Dacă cei care operează în numele lui Nu se mișcă în interiorul actualității culturale, așa numiții apărători sunt, de prea multe ori, plagiatori ordinari, mici pitecantropi sau bătrâni manipulatori de cultură. Acest Eminescu al limitelor, care iese de sub incidența proceselor jurnalistice, acest Eminescu validat de Maiorescu și de Călinescu, de Vianu și de Perpessicius, de Blaga și de atâția cărturari iluștri, poate fi pus în discuție doar în numele unor fragmente și nu al întregului. El aduc următorul segment din Eminescu, poate afirma un bun cititor de literatură. Dacă vrem să fim serioși, ne argumentăm discursul polemizând cu cei care au validat un anume Eminescu. Altfel, trăitori în lumea literaturii, admirând spectacolele vedetelor zilei, nu-i cazul să ne mai mire ceva. Fiindcă e normal ca stelele spectacolului să fie mereu în exercițiul funcțiunii. Dacă citim într-un oarecare ziar afirmația că Slavici n-are ce căuta alături de Eminescu și Creangă, afirmație semnată chiar de Mircea Cărtărescu, nu înseamnă că Slavici e un scriitor inutil, că valoarea lui a scăzut în timp, că un șir de exegeți s-a aflat în eroare, înseamnă doar că Mircea Cărtărescu, una dintre stelele momentului, trebuie să fie interesant prin tot ceea ce spune. Nu interesează pe nimeni ce și cât știe Mircea Cărtărescu despre Slavici (eu cred că habar n-are cine e Slavici), interesează doar personalitatea starului. O personalitate cu adevărat viguroasă îi neagă doar pe cei mari. Trebuie să ne obișnuim cu faptul că personajele importante ale actualității se dau în spectacol și că spectacolul lor are anumite reguli. Ca să trăim însă sub semnul adevărului, trebuie să rămânem un timp în bibliotecă. Să ne retragem între anonimii sălilor de lectură, cu umilința necesară. P.S. Trebuie să mărturisesc că sunt încântat că niște bărbați de ispravă plagiază cu nădejde textele mele despre Eminescu, mai ales cele din imediata noastră apropiere, II, pp. 223-247. Dacă nu se înfățișează repede cu mielul, îi pun pe două coloane. * ORIZONT I ISO de aniversuri (Fragmente de jurnal despre Eminescu) Marcel Tolcea I în 1911, Nae Ionescu credea că, în traducerea franțuzească a sonetului Veneția de către Al. Gr. Soutzo, "unele versuri sună mai bine ca în românește". Oare pentru N.I., ca și pentru alți ideologi ai extremei drepte românești. Poetul e doar un accident în biografia ideologului?#Citesc, în Călinescu, analiza la Văduvioară tinerică. Dacă ar fi să mi-l descriu pe acest buimăcitor "văduvioară", aș zice că e,concomitent,un fel de sexualizare și diminutivare a morții.# Aflu, din "Dilema", că Alexander Lebed a fost comandantul Armatei a XIV-a din Transnistria. ("Trece Lebeda pe ape"?) în fața arsenalului ruso-găgăuz basarabenii îl au doar pe Eminescu, calirică împotriva uitării și a desnaționalizării. Un Eminescu stendhalian, deopotrivă, sacer și cavaler, lipsit însă completamente de instinct social.• Citit analizele care îl desființeazăm un titlu: "Eminescu în gherocul criticii" (Gheroc, de la germ. Gehrock, redingotă. poeții romantici ar umbla în redin Goethe)#îi spun Domnului Todoran că, atunci când fost la țară, am descoperit și sibilinicul poeziei eminesciene. Dom' Profesor bănuiește că să spun o mică necuviință, dar mă încurajează cum 'Ei, hai să vedem!"1. Și îi povest atunci cum, la G., unde îmi îndeplinisem stagiatura, un oarecare domn Plop, cu un un dublu predestinat, domnea peste lemnele și combustibilul din comună, cum pe numitul de Plop Cupidonul neliniștit l-a adus în odaia unei Venere al cărei consort nu a consimțit la un asemenea afront și a intentat proces de separațiune, ceea ce l-a făcut pe un terț, N. J., profesor de limba română la Jamu Mare, să îi cânte, seară de seară, cu vocea Miei Braia, "Pe lângă Plop și fără soț". Dom' Profesor râde cu poftă și, din sufragerie, Doamna Mura ne întreabă dojenitor: "Ce tot râdeți acolo?". Acasă, adaug în Jurnal: "Și-om ședea în foi de Mură" . Cum s-o fi împăcând antisemitismul eminescian cu pasiunea pentru kabbală? Călinescu e de părere că Luceafărul ar putea fi interpretat ca un sephirot. De revăzut Zovin Rusu și relația dintre Scrisoarea Iui Zohar, dar și studiul lui Culianu despre "dualismul acosmic" și constantele gnostice. Despre Pentateuh, kabbaliștii au scris mii de tratate, găsind tot atâtea interpretări. Ca și exegeza eminesciană! # Dan Dionis, o superbă parabolă a morții naratorului omniscient ce se vrea și Demiurg. Probabil că, într-o viață anterioară, Balzac a fost o muscă obeză și clăpăugă! • Soția dogelui, scrie Caragiale într-o parodie din 1896 la Veneția, se cheamă "dogaresă". Thanaticul igrasios al cufundării în apa lagunei — asemenea mecanicii oricărei lecturi — e absent. Din contră, jubilația are potențiometrul la maximum: în Veneția duioasă, / Dulce-i viața 'n carnaval! / Pentru o inimă amoroasă, / Cântă, râde-al mării val!".