Patria, decembrie 1936 (Anul 18, nr. 268-288)
1936-12-01 / Număr special
Ciul, 1 Decemvrie 1936 Taxa poștală plătită In numerar No. 11172/1926. Nmr?^p» special Pagini 68 — Li l20“ Prezintă icoana Clujului românesc Părintele Clujului românesc: Iuliu Maniu Clujul: eri-azi-mâine fost ministru Numărul închinat Clujului românesc și realizărilor lui, se desfașoara in cele 70 de pagini ce urmează sub ochii cititorilor. Ne închipuim cu multă mulțumire, plăcuta surpriză pe care o rezervăm celor ce vor citi acest număr. Nici noi nu ne-am dat seama la început de munca necesară întorimirei unui număr din „PATRIA“, închinat strădaniest oraș in slujba progresului. Cititorul se va minuna și mai mult de imensitatea câmpului de activitate românească și omenească desvăluit de paginile „Patriei“ festive. Căci, privind lucrurile fugar, ne complăcem în lamentări și critici. Nu vedem decât greșeli și regrese, înfăptuirile privite sporadic, se pierd, iar simțul critic neobosit inventează mereu noi prilejuri de nemulțumire. Adunate însă cu grijă înfăptuirile din orașul acesta, prestate pe diverse tărâmuri timp de 18 ani, ele dau un tablou care ne-a uimit și pe noi cari am inițiat prezentarea lui în fața cititorilor noștri. Sufletele noastre se umplu de bucurie privind acest tablou. La fel va simți, suntem siguri, fiecare român, fiindcă el ne arată că 18 ani de zile nu s’ai scurs în zadar, că 18 ani de zile s’a muncit mai mult decât ne Închipuim, s’au realizat progrese neașteptate și nebănuite în atâtea și atâtea domenii; numărul închinat Clujului de către „PATRIA“ pune sub ochii cititorilor o realitate românească înviorătoare. Răsfoiți paginile acestea și veți fi de acord cu noi. Nu facem în aceste pagini istorie și nici nu am avuii această intenție. Am vroit să dăm numai o documentare pe cât de simplă, pe atât de mult grăitoare. Parcurgând cu atenție aceste paginicititorul se va întreba: cine este acela a cărui spirit a dominat toată această operă și a cărui inteligență a declanșat desfășurarea măreață a acestui proces de creație românească, cea mai perfectă și cea mai temeinică dintre creațiile românești înregistrate de oricare din orașele ardelene. Această creație se datorește lui Iuliu Maniu. Fostul Președinte al Consiliului dirigent este acela care din primele zile ale înstăpânirei românești în Ardeal a preconizat ca o mare necesitate națională românizarea cât mai rapidă a Clujului. Iuliu Maniu a fost acela care a ținut să se dea capitalei Ardealului rolul de a avea între zidurile sale un guvern al acestei provincii, care prin activitatea desfășurată să ridice rolul orașului și să contribue și cu mai mult la românizarea lui. Despre aceste gânduri realizate ale lui Iuliu Maniu ne-a vorbit cu căldură și competență dl. Valentin Poruțiu, fost prefect administrativ al Clujului. Astăzi această funcțiune nu există. Nici nu a existat decât timp de un an și rolul ei a fost acela de a prelua administrația capitalei Ardealului, de a o romaniza și de a o integrai în ritmul general de viață românească. Dl. Valentin Poruțiu ne-a arătat cum prima grijă a șefului Consiliului Dirigent a fost acela de a numi un asemenea prefect ,și de a-i da toate însărcinările și toate puterile spre a-și putea duce misiunea la bun sfârșit. Rolul „Prefectului Clujului“ nu era de Aurel Buteanu așadar limitat la ceea ce este astăzi rolul primarului, și nu avea nimic comun cu rolul jucat de Prefectul județului Cluj. Administrația Municipiului a fost ridicată prin numirea acestui prefect pe un plan special și ea depindea, prin persoana prefectului, direct de președintele Consiliului dirigent, aceasta ca un semn a intențiunilor d-lui Iuliu Maniu că vrea să îndrume d-sa personal pășirea în viața românească a orașului Cluj. Dar, în afară de aceasta, mai avea o semnificație această numire. Din Cluj se orienta întreaga activitate politică a minorităților și în acele vremuri de organizare șeful guvernului românesc al Ardealului trebuia să fie precis și la timp informat despre tot ce se petrece in aceste tabere. Dl. Valentin Boruțiu era în fiecare zi în contact telefonic cu dl. Iutiu Maniu căruia îi raporta progresul acțiunei de „preluare a imperiului“ și progresul acțiunei de romanizare. Prefectul Cujului, a avut sediul în casa Redely și a avut ca secretar pe Alexandru Dragomir, actualul Președinnte al Baroului de advocați. Dl. Dragomir a avut și d-sa întinse atribuții și a putut rezolvi singur o întreagă serie de chestiuni. Activitatea biroului avea ca țintă principală preluarea organizației Municipiului Cluj, împreună cu toate oficiile de stat ca: administrația financiară, justiție, învățământul, organizația sanitară, silvică, de cale ferată, etc. a căror romanizare prezenta în acele momente și o importanță specială. Dacă astăzi ne gândim la această operațiune, nici nu ne putem da seama de greutățile pe care le-au întâmpinat acei cari «gi r ,lizat-o. Noi avem în vedere Condi] j de astăzi, când avem ca și concetățeni atâția și atâția distinși funcționari, români ardeleni, sau veniți din vechiul regat, cari sunt astăzi in slujba statului român. In 1918 alta era situația:* Funcționarii români se puteau număra pe degete, iar intelectualii liber profesioniști la fel. Opera de improvizare a administrației românești a trebuit să învingă în primul rând această principală piedică pe care o însemna lipsa complectă de elemente românești. (Continuare in pagina n at. de Prof. Vaier Moldovan Clujul de eri înseamnă pentru mine 40 de ani in urmă. In anu lor 14—iot8 am urmat cursurile la facultatea de Drept a Universitații al cărei profesor sunt azi. in vremea aceia Clujul, avea in afară de nota culturală școlară pe care și-a menținut-io și azi, și nota ue reședința invernala a numeroasei aristocrați maginare um tot cuprinsul Aruuaiului. faptul acesta ii împrumuta Clujului o atmosfera de lux și eleganță ca și ae cheiri strașnice. comparat cu orgine de pe acele vremuri Clujul de azi pare un călugăr pornit spre pocăință. Mai avea insă o notă caracteristică: aroganța și în toleranța de nașă a poporului nomnnant, care nu se împaca de loc cu încercările noastre timide de-a ne manifesta in public ca români. Pentru îndărătnicia aceasta a noastră, am avut parte in ouata de cupe amare de umnința. mu aduc Cine aminte cum într o seara, pe când traversam mața Unită cu un camarad și prieten, am fost acostați și batjocoriți de o ceată de tinen chefiii carora se ajunsese la ureche, accentele limbii noastre materne. Cum nu excelam nici în box nici in scrimă, am îngrițit insultele, ne-am îndreptat spre casă, aaanc mâhniți în sufletul nostru. Ajunși in camera noastră mobilată, am dat curs liber amarului din suflet: — „Doamne ” am spus prietenului meu „ce n aș da să-i văd pe toți acești îngâmfați și insolenți descendenți ai lui Arpad, mici și umiliți ca să simtă odată și ei forța pumnului românesc. Nici prin minte nu-mi trecea că peste un sfert de veac dorința mea atât de naivă se va împlini și că vomu vedea cum „valahul puturos“ va ajunge stăpân peste acest cuib de șovinism. Concetățenii noștri unguri, recunosc, vor fi trecut în anii 1918—1919 peste o grozavă criză sufletească când au văzut cum se năruește stăpânirea lor de veacuri și cum pe ruinele ei se înalță geniul unui popor așa de disprețuit. Dar pumnul românesc s’a dovedit cu mult mai blând, mai înmănușat de cum mi-l închipuisem eu în legitima mea revoltă de adolescent. Clujul de azi, Clujul românesc, l-am urmărit în primul deceniu după Unire numai din depărtare. Obligațiuni personale mă rețineau într’un oraș de provincie. Veneam adeseori la Cluj și întotdeauna mi se umplea sufletul de bucurie, de legitimă mândrie văzând cum se lapădă acest oraș de vechea lui turnură ungurească, și cum se încetățenește în locul ei o cultură și viață pulsantă și neaoș românească. Când in tine mi - a dat prilejul ca să-mi găsesc un rost definitiv în acest oraș în primăvara anului 1930, l-am găsit radical schimbat și încadrat aproape pe deaîntregul în ritmul vieții românești. In 1938 se vor împlini două decenii de când am pus stăpânire peste Ardeal și îndeosebi peste Cluj. Nu cunosc un mijloc mai excelent prin care noi am putea face dovada, nu a îndreptățiri noastre ci mai mult a capacității noastre de a fi stăpâni peste aceste plaiuri decât expunerea într un album a tot ce am inițiat și înfăptuit noi oomanii in cursul acestor două decenii de pildă în orașul Cluj. Vom anunța numai câteva din aceste infăptuiri. Pe teren bisericesc Catedrala ortodoxă, Bisericuța din Calea Regele Ferdinand, Palatul din dosul Catedralei Unite. Pe teren cultural Palatul clădit pe ruinele vechiului teatru maghiar, Institutul Botanic, chiar admirabila Grădina Botanică, grandiosul palat in fața intrării principale a Clinicilor, Institutul de Astronomie, palatul Academiei de Agricultură. Pe teren sportiv, stadionul din Parcul Mihai. Nu mai vorbim de sutele de vile construite în stil românesc sau modern în diferite cartiere ale orașului, sau de fostul palat al Camerei de Comerț care azi a devenit proprietatea Băncii Albina, sau în fine de palatele de raport de pe str. Regina Maria a oilor I. Lapedatu și Petre Poruțiu etc. Construcții românești sunt și marea fabrică „Iris“ cât și palatul Industriei Sârmei. Toate acestea s’au înfăptuit în anii din urmă cu toată criza financiară în care ne sbatem, încă. In ce privește aspectul tehnic, în orașul nostru încă sa făcut foarte mult. Luminăția publică a orașului, piețelor și străzilor nu mai lasă nimic de dorit. O mulțime de străzi au fost prevăzute cu astfalt iar la principalele eșiri din oraș dăm de șosele moderne asfaltate sau din piatră de granit. Clujul de mâine? Oricâte semne de întrebare ne-ar opune viitorul, un lucru este cert. Că procesul de romanizare, natural, lipsit de orice intervenție brutală își va urma cursul său nestingherit, în temeiul unei legi fundamentale care spune: Stadt folgt Land. Cu alte cuvinte orice oraș sfârșește în mod fatal prin a îmbrăca caracterul etnic al „Hinterlandului“, adică al ținutului care il împrejmuește. Sub raport cultural și urbanistic, de asemenea nu mă îndoesc că ceia ce a produs în acest oraș în primele două decenii, o populație românească cu suflet și tradiții rurale, vor continua și desăvârși generațiile viitoare înarmate cu o mentalitate urbană întemeiate pe o conviețuire și deci pe Tradiții sociale și sculpurale specific orășenești. Cei ce vor trăi aceste vremuri să nu lâncezească nici o clipă, ci să-și contureze noui ținte și idealuri, făcând din orașul nostru una din cele mai frumoase podoabe și mărgăritare ale României întregite. D. IULIU MANIU AAAAA A AAAAAAAAAAAAAA- AAAAAAAAA ▼▼▼▼▼▼▼▼▼ Biruința românească în Cluj este una din cele mai strălucite biruințe ale noastre. Numai acel care a cunoscut ca mine orașul înainte de iulie 1919, își poate da seama de aceasta. Sunt convins că la schimbarea totală a aspectului capitalei Ardealului, a contribuit la primul rând acțiunea vie a Universității noastre și apoi a celorlalte școli românești, toate puternice focare de cultură și de naționalism înalt. N. GHIULEA Prof. universitar De ce iubim Clujul? de Teofil Bugnariu De ce iubim Clujul? Pentru că e al nostru și pentru că, — într un fel sau altul, toți aceia cari ne consumăm în el trecerea grăbită sau domoală, transfigurată de vis sau chiuiită de monotonia aceluiaș drum mărunt al lutului zilnnc, — sutem și noi ai lui. Il iubim inesc, limpede, organic. Dar temeliile acestui sentiment se adancesc departe in vreme, în trecutul zbuciumat al înaintașilor, așa cum coroiana largă a nucului samt ne bunici trăiește din coroana subpământeană, tot atât nerotată și de deasă, a rădăcinilor. Iubim Clujul pentru că oricât de vitreg a fost el cu noi, oricât ne-a împilat și ne-a ținut departe de el, noi nomânii l-am hrănit, cu desaga ae tana purtată pe umerii țăranului din Feleac și ai satelor din jur, cu smântână ulcelelor noastre de lut, cu ouăle găinilor noastre moțate, cu grâul crescut din truda noastră, pentru că brațul nostru de iobag desmoștenit î-a săpat șanțurile și î-a clădit trufașele ziduri de apărare; pentru că din înstinet la început și conștient atunci când sau aprins in noi locurile mistuitoare ale redeșteptări naționale, valurile umane ale mării noastre românești s-au izbit și i-au măcinat fără încetare zidurile de stâncă străină, izolată în mijlocul nostru. Din veacuri și din generații in generații, Clujul ,a fost cetatea râvnită, basmul luminos la a cărui visată stăpânire sufletul iobagului român tresarea de sentimentul viitorului om liber, de fiorul de a se ști cândva stăpânul lui. Când cobori in „jpți de vară dealul ca o căciulă rugă a Feleacului, în vale Clujului ca o feerie de lumini, ca un drur de poveste minunată în care arde mărunte și licăritoare ”. nesfârșite focuri de comori. Inima ți se încălzește, ochii clipesc mirați și bucuroși, pasul ți se înviorează pentru a te apropia de crâmpeiul acesta înstelat de cer răsturnat pe pământ. Așa ceva ,a trebuit să însemneze Clujul și în perspectiva istorică a trecutului pentru sufletul românesc al Ardealului. In nevoia cuceririi și stăpânirii lui iam simțit setea de a ne da în primul rând nouă înșine mărturia vitalității, a puterii și a încrederii în viitorul nostru. Și mărturiile acestea ale zbuciumului românesc, Clujul ni le evocă la fiecare pas. Vestitele temniți ale Clujului, din cari sute de ani , a pierit figura dârză și dreaptă ca bradul, de popă românesc, luptător al durerilor unui neam despuiat și jefuit, am zăvorit în chiliile lor întunecate suflet și trup din sufletul și trupul neamului nostru. Dar același trup și suflet românesc își trimitea mlădițele lui cele mai nobile in școlile aceluiași Cluj, pentru a se pregăti să cucerească și să înfăptuiască cu armele minții și ale dreptului visul închis să tânjească în dosul porților și zăbrelelor temniței. De ce iubim Clujul? Când evoc amintirea bunicului și când ochii mei sufletești urmăresc cu duioșie silueta îmbrăcată în pănură a feciorului de țăran de pe Someș, venit pe jos, cu desagii în spate, la învățătură la piariști,prin ceața fumurie a vremii, drumul Clujului se umple de șirul lung al celor mai buni dintre fiii Ardealului românesc, de la Gheorghe Lazăr și Avram Iancu, până la ultimii studenți ai societății „Iulia“, — cari dați trecuți printre zidurile reci ale școlilor streine, au fost steaguri de cicumjă m românism și de luptă pentru neam. ritmul de jertfă al arderii lui BabaiNuvittJc pe rug ununii milenare a asupritorilor uniiip și îngenuncinați ne o spună romaneasca, ae aici* om ca uiuiui sa luai cai spre ceieiu dreptății, iar trupuil iui ca^g^azai, tras i ^eapa, aici lunga ioJi^oasei amintiri a fost sfașiat ue ■lacâim ai văzduhului. Iubim uiuiul acesta al durerilor și umilințelor care ne-du oțesit, pentru acea scenă de epopee zugrăvită pe fondul întunecat al istoriei, de procesul Memorandului, prin care descendenții celor șapte pacate ale Ardealuui, — trei napúm și patru confesiuni „recepte“ — au crezut că pot condamna pentru veșnicie, de-odata cu bronzul aspru al fruntașilor noștri, însăși dreptatea neamului băștinaș dar desmoștenit al pământului acestuia, apoi îi mai înuiri pentru lacrime ue senator roman ale lui bauea uneorgne, pe care le-a plâns pe cai afaramui uni fața iedutei, după rostirea sentinței acestui proces, când subetul lui sa simțit batjocorit și umilit ca i sa dai pedeapsa mai puțină decat ceioriai tovarăși ai săi.... De ce iubim Clujul? veniu că lui i sa hărăzit înfăptuirea testamentului lăsat de Avram Iancu spre a cuceri cu armele dreptului ceeace Craiul Munților n a putut smulge cu tunurile de cireș samatic și cu jertfa Moților săi, pentru că aici sa născut și sa organizat intaia Universitate a neamului romanesc ain Ardeal. Pentru Romanii ardeleni Uiulut este astăzi creerul, așa cum Albariana este inima provinciei. Si este mândria noastră, mărturia puterii de muncă, de creație și de organizare românească. Că mai are aspecte străine? Că nu este încă așa cum ii dorim, așa cum l-am visat? Dar în mai puțin de douăzeci de ani i-am îndoit aproape numărul populației și i-am îndoit întinderea. Cele mai frumoase cartiere, podoabele cele mai de preț și cele mai reprezentative clădiri noi i le-am dat. Vilele românești din cartierele Grigorescu și Andrei Mureșanu, cu minunea verde a grădinilor lor, au înoit și au luminat icoana sumbră a unei cetăți de clădiri fără stil și fără originalitate.Catedrala ortodoxă a vrăjit un nou centru al orașului. Pentru a vedea „Grădina Botanică“ a Clujului, vizitatorii streini fac drumuri de mii de kilometri. In zilele de târg, la praznicul Bobotezii, în Lunea fiecărei săptămâni, la 10 Maiu sau la 1 Decembrie, străzile Clujului sunt adevărate fluvii mișcătoare de Români, valurle cărora isnesc în cadență și macină zi de zi tot mai mult rezistențele ce mai dăinuesc încă dintr’un trecut strein prin artificii, prin simen și prin nedrepte zăgăzuiri. E Clujul de muncă, de clădire, de ridicare, de organizare și de creație românească, mărturiile căruia le-am adunat fragmentar și desigur fără toată strălucirea, — așa cum aduni cerul într un ciob de oglindă, — în paginile acestui număr al „Patriei“ încinate Clujului românesc. De ce iubim Clujul? N iubim și pentu cimitirul lui pe care începem să-l populăm și noi, cu cei mai scumpi ai noșri, cu crucile noastre de marmoră, de piatră, sau de lemn sărac, amestecate tot mai dese și tot mai multe printre pietrele cu coroană (Continuare in pagina 1%-a).