Patria, decembrie 1936 (Anul 18, nr. 268-288)

1936-12-01 / Număr special

Ciul, 1 Decemvrie 1936 Taxa poștală plătită In numerar No. 11172/1926. Nmr?^p» special Pagini 68 — Li l­20“ Prezintă icoana Clujului românesc Părintele Clujului românesc: Iuliu Maniu Clujul: eri-azi-mâine fost ministru Numărul închinat Clujului româ­nesc și realizărilor lui, se desfașoara in cele 70 de pagini ce urmează sub ochii cititorilor. Ne închipuim cu multă mulțumire, plăcuta surpriză pe care o rezervăm celor ce vor citi acest număr. Nici noi nu ne-am dat seama la început de munca necesară înt­orimirei unui nu­măr din „PATRIA“, închinat străda­­niest oraș in slujba progre­sului. Cititorul se va minuna și mai mult de imensitatea câmpului de acti­vitate românească și omenească des­­văluit de paginile „Patriei“ festive. Căci, privind lucrurile fugar, ne com­plăcem în lamentări și critici. Nu ve­dem decât greșeli și regrese, înfăptui­rile privite sporadic, se pierd, iar sim­țul­ critic neobosit inventează mereu no­­i prilejuri de nemulțumire. Adu­nate însă cu grijă înfăptuirile din ora­șul acesta, prestate pe diverse tărâ­muri timp de 18 ani, ele dau un ta­blou care ne-a uimit și pe noi cari am­ inițiat prezentarea lui în fața cititori­lor noștri. Sufletele noastre se umplu de bucu­rie privind acest tablou. La fel va simți, suntem siguri, fiecare român, fiindcă el ne arată că 18 ani de zile nu s’ai­ scurs în zadar, că 18 ani de zile s’a muncit mai mult decât ne Închi­puim, s’au realizat progrese neaștep­tate și nebănuite în atâtea și atâtea domenii; numărul închinat Clujului de către „PATRIA“ pune sub ochii ci­titorilor o realitate românească învio­rătoare. Răsfoiți paginile acestea și veți fi de acord cu noi. Nu facem în aceste pagini istorie și nici nu am avuii această intenție. Am vroit să dăm numai o documentare pe cât de simplă, pe atât de mult grăi­toare. Parcurgând cu atenție aceste pagini­­cititorul se va întreba: cine este acela a cărui spirit a dominat toată această operă și a cărui inteligență a declanșat desfășurarea măreață a acestui proces de creație românească, cea mai per­fectă și cea mai temeinică dintre crea­țiile românești înregistrate de oricare din orașele ardelene. Această creație se datorește lui Iu­­liu Maniu. Fostul Președinte al Consi­liului dirigent este acela care din pri­mele zile ale înstăpânirei românești în Ardeal a preconizat ca o mare necesi­tate națională românizarea cât mai ra­pidă a Clujului. Iuliu Maniu a fost a­­cela care a ținut să se dea capitalei Ardealului rolul de­ a avea între zidu­rile sale un guvern al acestei provin­cii, care prin activitatea desfășurată să ridice rolul orașului și să contribue și cu mai mult la românizarea lui. Despre aceste gânduri realizate ale lui Iuliu Maniu ne-a vorbit cu căldură și competență dl. Valentin Poruțiu, fost prefect­­ administrativ al Clujului. Astăzi această funcțiune nu există. Nici nu a existat decât timp de un an și rolul ei a fost acela de­ a prelua ad­ministrația­­ capitalei Ardealului, de­­ a o romaniza și de­ a o integrai în ritmul general de viață românească. Dl. Va­lentin Poruțiu ne-a arătat cum prima grijă a șefului Consiliului Dirigent a fost acela de a numi un asemenea pre­fect ,și de a-i da toate însărcinările și toate puterile spre a-și putea duce mi­siunea la bun sfârșit. Rolul „Prefectului Clujului“ nu era de Aurel Buteanu așa­dar limitat la ceea ce este astăzi rolul primarului, și­ nu avea nimic co­mun cu rolul jucat de Prefectul jude­­țului Cluj. Administrația Municipiul­ui a fost ridicată prin numirea acestui prefect pe un plan special și ea depin­dea, prin persoana prefectului, direct de președintele Consiliului dirigent, aceasta ca un semn a intențiunilor d-lui Iuliu Maniu că vrea să îndrume d-sa personal pășirea în viața româ­nească a orașului Cluj. Dar, în afară de aceasta, mai avea o semnificație această numire. Din Cluj se orienta întreaga activitate politică a minorită­ților și în acele vremuri de organizare șeful guvernului românesc al Ardea­lului trebuia să fie precis și la timp informat despre tot ce se petrece in aceste tabere. Dl. Valentin Boruțiu e­­ra în fiecare zi în contact telefonic cu dl. Iutiu Maniu căruia îi raporta pro­gresul acțiunei de „preluare a impe­riului“ și progresul acțiunei de roma­nizare. Prefectul Cujului, a avut sediul în casa Redely și a avut ca secretar pe Alexandru Dragomir, actualul Pre­­ședinnte al Baroului de advocați. Dl. Dragomir a avut și d-sa întinse atri­buții și a putut rezolvi singur o întrea­­­­gă serie de chestiuni. Activitatea biroului avea ca țintă­­ principală preluarea organizației Mu­nicipiului Cluj, împreună cu toate o­­ficiile de stat ca: administrația finan­ciară, justiție, învățământul, organiza­ția sanitară, silvică, de cale ferată, etc. a căror romanizare prezenta în acele momente și o importanță specială. Dacă astăzi ne gândim la această ope­rațiune, nici nu ne putem da seama de greutățile pe care le-au întâmpinat a­­cei cari «gi r ,­lizat-o. Noi avem în ve­dere Con­di] j de astăzi, când avem ca și concetățeni atâția și atâția distinși funcționari, români ardeleni, sau ve­niți din vechiul regat, cari sunt astăzi in slujba statului român. In 1918 alta era situația:* Funcționarii români se puteau număra pe degete, iar intelec­tualii liber profesioniști la fel. Opera de improvizare a administrației ro­mânești a trebuit să învingă în primul rând această principală piedică pe ca­re o însemna lipsa complectă de ele­mente românești. (Continuare in pagina n­­ at. de Prof. Vaier Moldovan Clujul de eri înseamnă pentru mine 40 de ani in urmă. In anu lor 14—iot­8 am urmat cursu­rile la f­acultatea de Drept a Univer­­sitații al cărei profesor sunt azi. in vremea aceia Clujul, avea in a­­fară de nota culturală școlară pe care și-a menținut-io și azi, și nota ue reșe­­dința invernala a numeroasei aristo­crați m­aginare um tot cuprinsul Ar­­uuaiului. faptul acesta ii împrumuta Cluju­­lui o atmosfera de lux și eleganță ca și ae ch­eiri strașnice. comparat cu orgine de pe acele vremuri Clujul de azi pare un călu­găr pornit spre pocăință. Mai avea insă o notă caracteristică: aroganța și în toleranța de nașă a popo­­rului nomnnant, care nu se împaca de loc cu încercările noastre timide de-a ne manifesta in public ca români. Pentru îndărătnicia aceasta a noas­tră, am avut parte in ouata de cupe amare de umnința. mu aduc Cine a­­minte cum într o seara, pe când tra­versam mața Unită cu un camarad și prieten, am fost acostați și batjoco­riți de o ceată de tinen chefiii carora se ajunsese la ureche, accentele lim­bii noastre materne. Cum nu excelam nici în box nici in scrimă, am îngrițit insultele, ne-am îndreptat spre casă, aaanc mâhniți în sufletul nostru. Ajunși in camera noa­stră mobilată, am dat curs liber ama­rului din suflet: — „Doamne ” am spus prietenului meu „ce n aș da să-i văd pe toți acești îngâmfați și inso­lenți descendenți ai lui Arpad, mici și umiliți ca să simtă odată și ei forța pumnului românesc. Nici prin minte nu-mi trecea că pes­te un sfert de veac dorința mea atât de naivă se va împlini și că vomu ve­dea cum „valahul puturos“ va ajunge stăpân peste acest cuib de șovinism. Concetățenii noștri unguri, recu­nosc, vor fi trecut în anii 1918—1919 peste o grozavă criză sufletească când au văzut cum se năruește stăpâ­nirea lor de veacuri și cum pe ruinele ei se înalță geniul unui popor așa de disprețuit. Dar pumnul românesc s’a dovedit cu mult mai blând, mai în­­mănușat de cum mi-l închipuisem eu în legitima mea revoltă de adolescent. Clujul de azi, Clujul românesc, l-am urmărit în primul deceniu după Uni­re numai din depărtare. Obligațiuni personale mă rețineau într’un oraș de­­ provincie. Veneam adeseori la Cluj și întotdeauna mi se umplea sufletul de bucurie, de legitimă mândrie văzând cum se lapădă acest oraș de vechea lui turnură ungurească, și cum se în­cetățenește în locul ei o cultură și via­ță pulsantă și neaoș românească. Când in tine mi - a dat prilejul ca să-mi gă­sesc un rost definitiv în acest oraș în primăvara anului 1930, l-am găsit ra­dical schimbat și încadrat aproape pe deaîntregul în ritmul vieții românești. In 1938 se vor împlini două decenii de când am pus stăpânire peste Ar­deal și în­deosebi peste Cluj. Nu cu­nosc un mijloc mai excelent prin care noi am putea face dovada, nu a în­dreptățiri noastre ci mai mult a capa­cității noastre de a fi stăpâni peste a­­ceste plaiuri decât expunerea într un album a tot ce am inițiat și înfăptuit noi o­omanii in cursul acestor două decenii de pildă în orașul Cluj. V­om anunța numai câteva din­ aces­te infăptuiri. Pe teren bisericesc Ca­tedrala ortodoxă, Bisericuța din Ca­lea Regele Ferdinand, Palatul din do­sul Catedralei Unite. Pe teren cultu­ral Palatul clădit pe ruinele vechiului teatru maghiar, Institutul Botanic, chiar admirabila Grădina Botanică, grandiosul palat in fața intrării prin­cipale a Clinicilor, Institutul de Astro­nomie, palatul Academiei de Agricul­tură. Pe teren sportiv, stadionul din Parcul Mihai. Nu mai vorbim de sutele de vile construite în stil românesc sau mo­dern în diferite cartiere ale orașului, sau de fostul palat al Camerei de Co­merț care azi a devenit proprietatea Băncii Albina, sau în fine de palatele de raport de pe str. Regina Maria a oilor I. Lapedatu și Petre Poruțiu etc. Construcții românești sunt și marea fabrică „Iris“ cât și palatul Industriei Sârmei. Toate acestea s’au­­ înfăptuit în anii din urmă cu toată criza finan­ciară în care ne sbatem, încă. In ce privește aspectul tehnic, în ora­șul nostru încă sa făcut foarte mult. Luminăția publică a orașului, piețelor și străzilor nu mai lasă nimic de do­rit. O mulțime de străzi au fost pre­văzute cu astfalt iar la principalele eși­­ri din oraș dăm de șosele moderne asfaltate sau din piatră de granit. Clujul de mâine? Oricâte semne de întrebare ne-ar o­­pune viitorul, un lucru este cert. Că procesul de romanizare, natural, lipsit de orice intervenție brutală își va ur­ma cursul său nestingherit, în teme­iul unei legi fundamentale care spune: Stadt folgt Land. Cu alte cuvinte orice oraș sfârșește în mod fatal prin a îmbrăca caracte­rul etnic al „Hinterlandului“, adică al ținutului care il împrejmuește. Sub raport cultural și urbanistic, de asemenea nu mă îndoesc că ceia ce a produs în acest oraș în primele două decenii, o populație românească cu suflet și tradiții rurale, vor conti­nua și desăvârși generațiile viitoare înarmate cu o mentalitate urbană în­temeiate pe o conviețuire și deci pe Tradiții sociale și sculp­urale specific orășenești. Cei ce vor trăi aceste vremuri să nu lâncezească nici o clipă, ci să-și contureze noui ținte și idealuri, făcând din orașul nostru una din cele mai frumoase podoabe și mărgăritare ale României întregite. D. IULIU MANIU AAAAA A AAAAAAAAAAAAAA- AAAAAAAAA ▼▼▼▼▼▼▼▼▼ Biruința românească în Cluj este una din cele mai strălucite biru­ințe ale noastre. Numai acel care a cu­noscut ca mine orașul înainte de iu­­lie 1919, își poate da seama de aceasta. Sunt convins că la schimbarea totală a aspectului capitalei Ardealului, a contribuit la primul rând acțiunea vie a Universității noastre și apoi a celor­­lalte școli românești, toate puternice focare de cultură și de naționalism înalt. N. GHIULEA Prof. universitar De ce iubim Clujul? de Teofil Bugnariu De ce iubim Clu­j­ul? Pentru că e al nostru și pentru că, — într un fel sau altul, toți aceia cari ne consumăm în el trecerea grăbită sau domoală, trans­­figurată de vis sau chiui­ită de mono­tonia aceluiaș drum mărunt al lutului zilnnc, — sutem și noi ai lui. Il iubim inesc, limpede, organic. Dar temeliile acestui sentiment se adancesc departe in vreme, în trecu­tul zbuciumat al înaintașilor, așa cum coroiana largă a nucului samt ne bu­nici trăiește din coroana subpămân­teană, tot atât ne­rotată și de deasă, a rădăcinilor. Iubim Clujul pentru că oricât de vi­­treg a fost el cu noi, oricât ne-a îm­pilat și ne-a ținut departe de el, noi nomânii l-am­ hrănit, cu desaga ae ta­na purtată pe umerii țăranului din Fe­­leac și ai satelor din jur, cu smântână ulcelelor noastre de lut, cu ouăle găi­nilor noastre moțate, cu grâul crescut din truda noastră, pentru că brațul nostru de iobag desmoștenit î-a săpat șanțurile și î-a clădit trufașele ziduri de apărare; pentru că din înstinet la în­ceput și conștient atunci când s­au a­­prins in noi locurile mistuitoare ale redeșteptări naționale, valurile uma­ne ale mării noastre românești s-au izbit și i-au măcinat fără încetare zi­durile de stâncă străină, izolată în mi­jlocul nostru. Din veacuri și din generații in gene­rații, Clujul ,a fost cetatea râvnită, basmul luminos la a cărui visată stă­pânire sufletul iobagului român tresa­­rea de sentimentul viitorului om liber, de fiorul de a se ști cândva stăpânul lui. Când cobori in „jpți de vară dealul ca o căciulă rug­­ă a Feleacului, în vale Clujul­ui ca o feerie de lu­mini, ca un d­r­ur de poveste minuna­tă în care arde mărunte și licăritoa­re ”. nesfârșite focuri de comori. Ini­ma ți se încălzește, ochii clipesc mi­rați și bucuroși, pasul ți se înviorează pentru a te apropia de crâmpeiul a­­cesta înstelat de cer răsturnat pe pă­mânt. Așa ceva ,a trebuit să însemneze Clu­jul și în perspectiva istorică a trecutu­lui pentru sufletul românesc al Ar­dealului. In nevoia cuceririi și stăpâ­nirii lui iam simțit setea de a ne da în primul rând nouă înși­ne mărturia vi­talității, a puterii și a încrederii în vii­torul nostru. Și mărturiile acestea ale zbuciumului românesc, Clujul ni le evocă la fieca­re pas. Vestitele temniți ale Clujului, din cari sute de ani , a pierit figura dârză și dreaptă ca bradul, de popă româ­nesc, luptător al durerilor unui neam despuiat și jefuit, am­ zăvorit în chiliile lor întunecate suflet și trup din sufle­tul și trupul neamului nostru. Dar a­­celași trup și suflet românesc își tri­mitea mlădițele lui cele mai nobile in școlile aceluiași Cluj, pentru a se pre­găti să cucerească și să înfăptuiască cu armele minții și ale dreptului visul închis să tânjească în dosul porților și zăbrelelor temniței. De ce iubim Clujul? Când evoc amintirea bunicului și când ochii mei sufletești urmăresc cu duioșie silueta îmbrăcată în pănură a feciorului de țăran de pe Someș, venit pe jos, cu desagii în spate, la învățătură la piariști,­prin ceața fumurie a vre­mii, drumul Clujului se umple de șirul lung al celor mai buni dintre fiii Ar­dealului românesc,­­ de la Gheorghe Lazăr și Avram Iancu, până la ultimii studenți ai societății „Iulia“, — cari dați trecuți printre zidurile reci ale școlilor streine, au fost steaguri de cicumjă m românism și de luptă pen­tru neam. r­itmul de jertfă al arderii lui Baba­iNuvittJc pe rug un­unii milenare a­­ asu­pritorilor un­ii­ip și îngenuncinați ne o spună romaneasca, ae aici* om ca ui­ui­ui sa luai cai spre ceieiu dreptății, iar trupuil iui ca^g^azai, tras i ^eapa, aici lunga i­oJi^oasei amintiri a fost sfașiat ue ■lacâim ai văzduhului. Iubim uiuiul acesta al durerilor și umilințelor care ne-du oțesit, pentru acea scenă de epopee zugrăvită pe fon­dul întunecat al istoriei, de procesul Memorandului, prin care descendenții celor șapte pacate ale Ardealuui, — trei napúm și patru confesiuni „recep­­te“ — au crezut că pot condamna pen­tru veșnicie, de-odata cu bronzul aspru al fruntașilor noștri, însăși dreptatea neamului băștinaș dar desmoștenit al pământului acestuia, apoi îi mai în­­­uiri pentru lacrim­e ue senator ro­man ale lui bauea un­eorgne, pe care le-a plâns pe cai afaramui uni fața i­e­­dutei, după rostirea sentinței acestui proces, când sub­etul lui s­a simțit batjocorit și umilit ca i sa dai pedeap­­sa mai puțină decat ceioriai­ tova­răși ai săi.... De ce iubim Clujul? veniu că lui i sa hărăzit înfăptuirea testamentului lăsat de Avram Iancu spre a cuceri cu armele drep­tului ceeace Craiul Munților n a putut smul­ge cu tunurile de cireș samatic și cu jertfa Moților săi, pentru că aici sa născut și s­a organizat intaia Universi­tate a neamului romanesc ain Ardeal. Pentru Romanii ardeleni Uiulut es­te astăzi creerul, așa cum Albarian­a este inima provinciei. Si este mândria noastră, mărturia puterii de muncă, de creație și de organizare românească. Că mai are aspecte străine? Că nu este încă așa cum ii dorim, așa cum l-am visat? Dar în mai puțin de dou­ăzeci de ani i-am îndoi­t aproape numărul po­pulației și i-am îndoit întinderea. Cele mai frumoase cartiere, podoabele ce­le mai de preț și cele mai reprezentati­ve clădiri noi i le-am dat. Vilele româ­nești din cartierele Grigorescu și An­drei Mureșanu, cu minunea verde­­ a grădinilor lor, au înoit și au luminat icoana sumbră a unei cetăți de clădiri fără stil și fără originalitate.­­Catedra­­la ortodoxă a vrăjit un nou centru al orașului. Pentru a vedea „Grădina Bo­tanică“ a Clujului, vizitatorii streini fac drumuri de mii de kilometri. In zilele de târg, la praznicul Bobotezii, în Lunea fiecărei săptămâni, la 10 Maiu sau la 1 Decembrie, străzile Clu­jului sunt adevărate fluvii mișcătoare de Români, valurle cărora isnesc în cadență și macină zi de zi tot mai mult rezistențele ce mai dăinuesc încă din­­tr’un trecut strein prin artificii, prin simen și prin nedrepte zăgăzuiri. E Clujul de muncă, de clădire, de ri­dicare, de organizare și de creație ro­mânească, mărturiile căruia le-am a­­dunat fragmentar și de­sigur fără toată strălucirea, — așa cum aduni cerul în­tr un ciob de oglindă, — în paginile a­­cestui număr al „Patriei“ încinate Clu­jului românesc. De ce iubim Clujul? N­ iubim și pentu cimitirul lui pe car­­­e începem să-l populăm și noi, cu cei mai scumpi ai noșri, cu crucile noa­stre de marmoră, de piatră, sau de lemn sărac, amestecate tot mai dese și tot mai multe printre pietrele cu coroană (Continuare in pagina 1%-a).

Next