Pentru Socialism, mai 1970 (Anul 20, nr. 5059-5083)
1970-05-23 / nr. 5076
2 PRIMĂVARĂ TRISTĂ FOCUL SI APA Desene de MIRCEA PREDA i PFNT&U SOCrAl.rSM PLEDOARIE PENTRU MODERN Adrian Marino este un om al ideilor, un partizan al limpidității in gindire și al clarității in stil. Dincolo de abundența informației și de erudiția aproape pedantă, Adrian Marino posedă vocația sintezei, ambiția construcției solid articulate, fundamentindu-și aceste porniri pe o severă și disciplinată metodologie, conturată de altfel intr-o lucrare de proporții, intitulată totuși reticent „Introducere în critica literară" (1968). Principiul promovat de Adrian Marino in exegeza literară este unul raționalist și care reclamă cu stringență navigarea pe terenuri ferme. Dintr-un asemenea unghi, deliberat exprimat, este scris și eseul „Modern, modernism, modernitate". Pornind de la faptul că „Noțiunea de modern in întreaga sa sferă continuă să fie una din cele mai nebuloase și mai contradictorii din întregul timp al ideilor literare", formulînd evidența că „luciditatea demonstrează necesitatea obiectivă absolută a clarificării termenilor literari pentru întreg domeniul publicistic", autorul atribuie încercării sale teoretice un efect curativ, epurator: „Poarte multe confuzii s-ar risipi, critica, estetica și istoria literară ar vorbi, în sfîrșit, un limbaj comun, eroarea și improvizația s-ar retrage rușinate". Fără să descrie și să definească exhaustiv ideea de modern, Adrian Marino își propune a oferi o sinteză critică, istorico-semantică, amplu documentată și convingător elaborată, a accepțiunilor tipice cunoscute de termenii modern, modernism, modernitate, în viziunea și formula unui proiectat „Dicționar de idei literare". Intr-un asemenea spațiu vast, un principiu axial, polarizator și ordonator de sensuri, era strict necesar. Fără ezitare Adrian Marino îl fixează în conexiunea clasic-modern. Enumerind argumente istorice și estetice definitorii pentru ambele laturi ale relației, autorul conchide: „Conceptul de clasic nu poate fi gîndit decit in opoziție cu acela de modern și invers". Ca atare, destinul creației literare și artistice e închis într-un anunț exprimina realitatea permanent contradictorie a unui proces, proces în care „Sinteza celor două moduri de a scrie și concepe literatură se dovedește, oriunde și oricînd, inevitabilă, obligatorie", un acord latent cu istoria în devenire, niciodată încheiată, niciodată definitiivă. Însuși conceptul de valoare se înscrie astfel pe axa timpului, in care context realitatea mobilă a relației clasic-modern se traduce și dimensionează semnificativ: 4 „modernii de azi sunt clasicii de mîine". Desigur, cu foarte multe precizări de rigoare, a căror expunere constituie în esență substanța și rațiunea de a fi a eseului lui Adrian Marino. Spunem precizări intrucît Adrian Marino nu realizează o teorie sui-generis asupra modernului, ci înalță un eșafodaj coerent din multitudinea de fapte estetice referitoare la noțiunea supusă analizei. Noțiunea primește o dublă determinare: cronologică sau istorică și estetică. Pe coordonatele determinării istorice a fi modern înseamnă a fi nou, actual, recent, contemporan cu viața și epoca în care trăiești, înseamnă a reprezenta spiritul vremii. Prin urmare, conceptul de modern este prin definiție , deschis și exegeza lui nu se va încheia niciodată. Esențială ,pentru circumscrierea noțiunii de modern rămîne în să determinarea estetică, adică stabilirea notelor specifice care diferențiază o epocă, o mișcare, un curent literar față de altele pe care le succede. Iată cîteva asemenea atribute estetice C3 caracterizează modernul: disociația netă ( între ficțiune și viață, existența unei acute conștiințe de sine a literaturii, îndeosebi prin intelectualizarea progresivă a procesului artistic, sfărîmarea structurii strict cronologice, multiplicarea semnificației operei, sporul de originalitate și inedit, de noutate care neagă și contestă, uneori violent, vechiul, tradiționalul, accentuarea individualismului și subiectivismului, adîncirea analizei și completarea mijloacelor formale, în primul rînd limbajul. Toate aceste atribute și multe altele rămîn valabile însă numai dacă se susțin un plan valoric, adică sînt încorporate în opere reprezentative, împlinite artistic, intrucît decisivă în literatură este realizarea artistică. Cu alte cuvinte, asemenea atribuie trebuie să definească nu un superficial, ci un autentic și profund spirit modern. Disocierea aparține lui Adrian Marino și reprezintă concluzia sa în urma examenului critic la care supune ideea de modern, proces în care toate exagerările sterile și informe sunt aspru sancționate. A. COZMUȚA j 1 I I MOTO . .mai sunt zeci de mii de eroi pe care nici nu-i cunoaștem". (Colonel ANDREI MICLESCU) — Stai jos,îmi zise cu glasul lui domol, fruntașul liniștit, Viorel Crișan. In iată prima seară sfîrșit, de pace, mai adăugă el, cu aceeași voce liniară, și-și scoase, dintr-un buzunar, de la tunică, un pachet de țigări de front, și mă îmbie Ia, hai să fumăm, în sfîrșit, să fumăm în liniște... Ne uitam cum brăzdează trasoarele cerul înalt și albastru — covor de stele, neasemuit de frumos; așa ni se părea, pînă atunci, ca să fiu sincer, nici n-am avut noroc și vreme să mă uit spre cer, să-l privesc, să-l admir. Uitasem de stele, de Lună, de Abel și Cain, de orice; numai de luptă, de război, de dușman nu. Era o seară fascinantă, extraordinară — primele clipe de pace, către miezul nopții. Vestea că ei, fasciștii, au capitulat, că au ridicat mîinile și-și aruncă armele în grămezi, că și-au aplecat steagurile, punîndu-le, cu rușine — dar rușinea în război are și o onoare, valoare, cînd e vorba de dreptate, de libertate, de pace —, zic, cu rușine, la picioarele noastre, ne-a adus în suflet, într-un fel curios, teribil de ciudat, un sentiment de liniște, simțeam că trăim, că sîntem noi; ne priveam, în aceea albastră și seara ne gîndeam la alții — cu miile, eroi necunoscuți — Ioni, Georgi, Vasile, Constantin, Nicolae, Mircea, la toate numele neamului, care au rămas în pămîntul patriei, de la o graniță la alta, în țarină străină, la Debrețin, la cotul Tisei, la trecerea I Ironului în zăpezile abundente, albe și roșii, ale Tatrei sălbatice, în solul reavăn cehoslovac, din care respira primăvara. Stăteam jos și fumam în liniște cu Viorel Crișan, fruntașul din escadronul de comandă. Trăiam și ne gîndeam la cei duși dintre noi, la părinți, la frați și la surori, la toate neamurile noastre, ne gîndeam la țară, pe care o vedeam cum înflorește din prima primăvară tumultuoasă de pace. Mă bucuram că, într-un fel, pacea a venit primăvara, cînd totul se înnoiește, cînd totul proaspăt și tînăr, cînd e totul respiră forță și vigoare. Trasoarele brăzdau cerul imens, coborînd în jerbe multicolore; totul era fascinant. Mă gîndeam că acuma, în beția aceasta de fericire, de bucurie să nu se întîmple ceva, să nu moară careva. Fruntașul Viorel Crișan era tînăr, abia îi mijeau colții mustății; avea ochii albaștri, deschiși, limpezi, adumbriți de niște sprîncene lungi, dese și părul blond ca holda pîrguită. Era un om bun, pîinea lui Dumnezeu, cum ziceam noi, dar aprig și iute în luptă; trecea prin focul primejdiei; parcă și morții i-a fost frică să se atingă de el. Fusese rănit de cîteva ori — cînd am forțat pentru prima dată Tisa, a fost un prăpăd nu altceva acolo, și el era în prima linie, cavalerist-pisan, l-au atins niște schije și i-au zdrelit un picior; apoi, în Tatra — și de fiecare dată cînd era dus la spitalul diviziei le cerea insistent medicilor să-l vindece grabnic, să se poată întoarce între noi. N-am văzut așa om ca el, la vîrsta lui, în care să ardă atîta putere, atîta foc viu, atîta voință și dîrzenie, curaj. Dar poate — acuma, dacă mă uit în urmă și-mi amintesc de ceilalți camarazi, duși dintre noi — fiecare am fost ca el, ca fruntașul Viorel Crișan, fiecare a fost un erou... Ne înstelat, uitam la cerul fumam, tăceam, ascultam liniștea pămîntului și ne înfioram cît de profundă este în primele clipe de pace. Nu știu de ce, dar, prin surprindere, Viorel a început să recite’ cu vocea lui domoală: „Și-ajuns în țară, eu te rog/ Fă-mi cel din urmă bine, / Pămîntul țării, să-l săruți / Și pentru mine". Glasul cu care o recita mi-a pătruns, ca săgeată, în inimă; versurile coșbuciene m-au tulburat. Ne-am ridicat și, pe sub spectacolul acela extraordinar — cer înstelat, jerbe multicolore, îmbrățișări, lacrimi de bucurie — am trecut printre ostași. Fiecare era un erou; eroii trăiesc chiar cînd nu sînt prezenți, cu trupul, la sfîrșitul luptei, îmi ziceam, și mă bucuram. 9 Mai a fost Ziua victoriei, dar nu și ultima zi de război. Aveam în față niște grupuri din ariergărzile esesiste, horthyste, din armata lui Vlasov, care se băteau cu disperare, nu vroiau să capituleze. Am pornit în urmărirea lor. Opuneau o rezistență îndîrjită. Deși limpede care le vedeau era sfîrșitul, se băteau înnebuniți. — De patru zile ne tot batem, trebuie să-i răpunem — ne spuse în 12 mai fruntașul Viorel Crișan. Ne-am pregătit serios de luptă, ultima luptă, așa ziceam. Trei ore am trăit între viață și moarte, într-o zbatere și un atac neîntrerupt. Eram lingă o pădure, nu departe de Konikov. In ultimul moment al luptei căzut și Viorel Crișan a un glonț vrăjmaș " l-a răpus, atingîndu-l în inimă. „Pămîntul țării, să-l săruți / Și pentru mine", atît mai murmurat, în ultima clipă de viață. Era pace și liniște; pădurea înverzită degaja o mireasmă plăcută, îmbietoare. Viorel Crișan stătea întins, cu fața spre cerul albastru, fără urmă de nor, pe care nu-1 mai vedea, pe care n-o să-l mai vadă niciodată. Calul lui, parcă simțind pierderea, necheza ușor, ca un cîntec de durere, de despărțire și scurma cu copita pămîntul. Lăcrimam și noi. Cu durere, am săpat, la marginea pădurii o groapă, groapă pentru fruntașul escadronului de comandă, pentru Viorel Crișan. Era pace și liniște și noi săpam, în pămîntul reavăn, ultima groapă, fiindcă el — Viorel Crișan — a fost, poate, ultimul care a murit în Cel puțin, dintre război, noi — el a fost ultimul îngropat în pămînt străin, la marginea pădurii. I-am pus cruce, după obicei, și i-am presărat, pe mormînt, flori. Florile veșniciei pentru un erou al neamului. — Asta a fost — îmi zicea loan Rusu cu vocea adinc tulburată. I-am văzut o lacrimă la colțul ochilor, șterse cu neîndemîna ore, și înghiți un nod care i se lăsase în gît. Asta a fost: în război fiecare dintre ostașii români a fost un erou... firim fost 0 EROI Povestire de VASILE GAFTOANE r Poet, dramaturg, publicist activ, Dragoș Vicol s-a făcut cunoscut ca prozator cu o bogată și variată activitate. Acumulând o experiență prin schițele și nuvelele de la începutul carierei literare, abordează treptat românul, care reprezintă ponderea activității sale scriitoricești. Alături de romane ca „Flăcări în avest", „Camera 210", „Se risipește negura", scriitorul concepe un ciclu, primul volum fiind intitulat „Valea Fierului" (1953) și continuat de volumul „In munții de miazănoapte" (1959). După o pauză destul de lungă, Dragoș Vicol este prezent în librării cu „Nopțile dinspre ziuă", continuare a ciclului și totodată unul din romanele sale cele mai izbutite. Romanul lui Vicol nu urmărește conturarea unor personaje, ci redarea unei atmosfere care constituie principalul său erou. Atmosfera ce și-o propune, prin întregul ciclu, este de altfel cea caracteristică a războiului al doilea mondial, urmărind în special situația țării în timpul dictaturii antonesciene, cu teritorii ocupate, bogății și obiective economice jesfuite, aservite mașinii de război fasciste. In acest ultim volum, ce prezintă similitudini multiple cu primul din ciclu, acțiunea se consumă în mare parte într-o mină situată undeva în ținuturile Dornei, nu de eroism a minerilor pentru sabotarea mașinii de război fasciste, pentru împiedicarea jefuirii bogățiilor patriei. Situația minerilor în mina ocupată era cumplită. Din ceea ce primeau drept salariu de-abia puteau să stîmpere foamea familiei, iar condițiile de lucru erau îngrozitoare. Treptat, în conducerea minei sînt introduși militari fasciști, care au ordin și împuternicire „să coboare milităria din pod". Oamenii sunt aduși la lucru sub escortă, bătuți, spînzurați sau împușcați. In cele din urmă pentru fiecare loc de muncă este numită o sentinelă, care să-i silească la lucru. Ba minerii sunt chiar opriți să mai iasă din mină. Lui Pavel Ursuț nevasta îi aduce la mină, într-o legăturică, mămăligă de orz. Copiii minerilor caută în traistele părinților resturi de dinamită pentru a împușca în băltoace, nu de dragul jocului, ci pentru a prinde ceva pește, în timp ce alții scotocesc prin pădure ca să dea de fragi, zmeură sau ciuperci pentru a le vinde la „domni" în schimbul a cîțiva bănuți, pe care nu-i știu nici număra. Toate acestea fac ca ura sa sufletele minerilor să clocotească. Minerii întețesc sabotajele. Ei știu că manganul scos de ei servește mașinii de război hitleriste. Sabotajele primesc un imbold prin pătrunderea printre mineri a manifestelor Partidului Comunist Român. Atmosfera de teroare, deprimantă și sumbră, va fi înviorată de vestea ofensivei trupelor sovietice și române, care înaintau vertiginos. Peste ocupanții fasciști se așterne panica. Concep planuri de retragere. Drept răzbunare, ei urmăresc exterminarea totală a minerilor, pentru a nu deveni partizani sau a nu se alătura trupelor române. Planurile sînt zădărnicite. Deși uzează mai puțin de analiză, lăsînd acțiunea liberă trecînd de la un plan la altul, și autorul a intuit bine zbuciumul sufletesc al colectivității de mineri. Cîteva episoade se rețin, fiind cu totul remarcabile. Așa sînt episodul spînzurării lui Onofrei sau cel al împușcării în mină a lui Filimon Dranca. Ultimele părți ne descriu atmosfera tipică a războiului. Paginile incluse conțin multe fapte evocatoare. Dezastrul, ororile, iureșul bătăliilor sînt descrise cu patos și avînt stilistic. „Peste «Panzerii» cenușii creșteau volburi negre de fum, linie de flăcări flămînde de culorile sîngelui. Peste pozițiile de artilerie se prăbușeau uragane de fier care sfărîmau și oameni, plouau vîjîind bombe, se cutremura pămîntul". Luptele se întețesc, devin crincene. Atmosfera cețoasă și sumbră, întunericul săvîrșit de perdelele groase de fum, amestecat cu pămînt ars, transformă zilele în nopți. Era un șir de nopți lungi și grele. Erau nopțile dinspre ziua ce avea să vină. La împlinirea unui sfert de secol de la victoria asupra fascismului, Dragoș Vicol ne-a dat un roman reușit și totodată un document, o mărturie a eroismului, abnegației și dăruirii totale față de mărețul act al lichidării ocupației fasciste. PAMFIL BILT Recenzie 01 »Nil DE ATMOSFERA Romanul înfățișează lupta pli < Sâmbătă 23 mai 1970 REVISTA REVISTELOR Consemnăm cu satisfacție preocuparea unor reviste de cultură de a dezbate în paginile lor problematica istoriei literare, cu orientarea precisă a discuțiilor spre obiectivele de mare actualitate ce se ridică astăzi în fața cercetătorilor literaturii române. Dialogurile evidențiază principii generale, metodologice și practice care se pretind a fi avute in vedere în direcția fundamentării și consolidării unui program de lucru științific și totodată creator. Revista Steaua în nr. 3, martie 1970, a organizat o masă rotundă cu participarea unor cadre universitare, critici și istorici literari clujeni: Iosif Pervain, Ion Vlad, Leon Baconsky, Adrian Marino, Liviu Petrescu, Mircea Tomuș. Pozițiile exprimate se raliază in unanimitate punctului de vedere estetic în evaluarea fenomenului literar. Astfel, subliniind legătura consubstanțială dintre critica și istoria literară („o judecată critică, firește, nu se poate dispensa de perspectiva istorică"), Adrian Marino arată că „istoria literaturii este în mod substanțial istoria artei literare și că, în consecință, această disciplină implică un punct de vedere estetic și deci o scară de valori". Discuțiile au relevat că sintezele estetice de mare anvergură, atît de mult rîvnite, se cer pregătite de o cercetare pozitivă (L. Baconsky), în care proces istoria culturii și istoria documentaristicii joacă un rol important, fără să sufoce, bineînțeles, elementul estetic în valorificare (I. Pervain). Insă pînă la realizarea corpusului documentar al istoriei noastre literare, pînă la atingerea exhaustivului in documentare și informare,istoricii literari actuali ne pot oferi sinteze, interpretări creatoare de real interes prin unghiul lor inedit, prin judecățile de valoare formulate (M. Tomuș), nescăpîndu-se din vedere „viața spiritului, în formele succesive pe care acesta le îmbracă” (L. Petrescu). Unor asemenea dezbateri de ordin teoretic revista Luceafărul le dă curs concret deschizând cu nr. 17 din 25 aprilie 1970 o anchetă în rândul principalilor critici, istorici și teoreticieni literari, cărora le este adresată întrebarea: „De ce nu scrieți o istorie a literaturii române contemporane?". In același număr răspund: G. Dimisianu, N. Manolescu, A. Marino, I. Negoițescu. Dintre aceștia amintim că Nicolae Manolescu, împreună cu Dumitru Micu, a realizat sinteza „Literatura română de azi", apreciată însă ca fiind depășită, iar I. Negoițescu a publicat în revista „Familia" un proiect de istorie literară aprins comentat. In nr. 18 răspund anchetei N. Balotă, Al. Piru (autorul „Istoria literaturii române vechi", „Istoriei literaturii române premoderne , „Panoramei deceniului literar 1940—1950"), V. Râpcanuu, C. Regman, E. Simion, iar în nr. 19 își spun părerea Ov. S. Crohmălniceanu (autorul „Istoriei literaturii române dintre cele două războaie mondiale, vol. I, Proză"), S. Daimian, C. Stănescu. Aceleiași probleme îi este dedicată rubrica „In fiecare săptămînă Marin Preda răspunde la o întrebare", în care autorul „Moromeților" militează pentru poziții estetice ferm articulate, întemeiate pe o înaltă conștiință critică. Majoritatea din cei anchetați sunt cunoscători avizați ai fenomenului literar românesc, cu deosebire al celui contemporan, comentat asiduu în paginile revistelor sau în volume ce înmănunchează articole, eseuri, studii, oferind astfel premisa unor sinteze literare, parțiale sau integrale, a căror necesitate e acut resimțită în peisajul culturii noastre actuale. CRONICAR