Pentru Socialism, mai 1970 (Anul 20, nr. 5059-5083)

1970-05-23 / nr. 5076

2 PRIMĂVARĂ TRISTĂ FOCUL SI APA Desene de MIRCEA PREDA i PFNT&U SOCrAl.rSM PLEDOARIE PENTRU MODERN Adrian Marino este un om al ideilor, un partizan al limpidității in gindire și al clarității in stil. Dincolo de a­­bundența informației și de erudiția aproape pedantă, A­­drian Marino posedă vocația sintezei, ambiția construcției solid articulate, fundamentindu-și aceste porniri pe o se­veră și disciplinată metodologie, conturată de altfel intr-o lucrare de proporții, intitulată totuși reticent „Introducere în critica literară" (1968). Principiul promovat de Adrian Marino in exegeza literară este unul raționalist și care re­clamă cu stringență navigarea pe terenuri ferme. Dintr-un asemenea unghi, deliberat exprimat, este scris și eseul „Modern, modernism, modernitate". Porn­ind de la faptul că „Noțiunea de modern in întreaga sa sferă continuă să fie una din cele mai nebuloase și mai contradictorii din întregul timp al ideilor literare", formulînd evidența că „luciditatea demonstrează necesitatea obiectivă absolută a clarificării termenilor literari pentru întreg domeniul pu­blicistic", autorul atribuie încercării sale teoretice un efect curativ, epurator: „Poarte multe confuzii s-ar risipi, criti­ca, estetica și istoria literară ar vorbi, în sfîrșit, un lim­baj comun, eroarea și improvizația s-ar retrage rușinate". Fără să descrie și să definească exhaustiv ideea de mo­dern, Adrian Marino își propune a oferi o sinteză critică, istorico-semantică, amplu documentată și convingător e­­laborată, a accepțiunilor tipice cunoscute de termenii mo­dern, modernism, m­odernitate, în viziunea și formula unui proiectat „Dicționar de idei literare". Intr-un asemenea spațiu vast, un principiu axial, polarizator și ordonator de sensuri, era strict necesar. Fără ezitare Adrian Marino îl­­ fixează în conexiunea clasic-modern. Enumerind argumente­­ istorice și estetice definitorii pentru ambele laturi ale­­ relației, autorul conchide: „Conceptul de clasic nu poate­­ fi gîndit decit in opoziție cu acela de modern și invers".­­ Ca atare, destinul creației literare și artistice e închis în­­­­tr-un anunț exprimina realitatea permanent contradicto­­­­rie a unui proces, proces în care „Sinteza celor două mo­­duri de a scrie și concepe literatură se dovedește, oriunde­­ și oricînd, inevitabilă, obligatorie", un acord latent cu is­­­­toria în devenire, niciodată încheiată, niciodată definiti­­i­vă. Însuși conceptul de valoare se înscrie astfel pe axa­­ timpului, in care context realitatea mobilă a relației cla­­­­sic-m­odern se traduce și dimensionează semnificativ: 4 „modernii de azi sunt clasicii de mîine". Desigur, cu foar­­­­te multe precizări de rigoare, a căror expunere constituie­­ în esență substanța și rațiunea de a fi a eseului lui Adrian­­ Marino. Spunem precizări intrucît Adrian Marino nu rea­­l­izează o teorie sui-generis asupra modernului, ci înalță un eșafodaj coerent din multitudinea de fapte estetice re­­­­feritoare la noțiunea supusă analizei. Noțiunea primește­­ o dublă determinare: cronologică sau istorică și esteti­­că. Pe coordonatele determinării istorice a fi modern în­­­­seamnă a fi nou, actual, recent, contemporan cu viața și­­ epoca în care trăiești, înseamnă a reprezenta spiritul vre­­­­mii. Prin urmare, conceptul de modern este prin definiție , deschis și exegeza lui nu se va încheia niciodată. Esenți­­­­ală ,pentru circumscrierea noțiunii de modern rămîne în­­­ să determinarea estetică, adică stabilirea notelor specifice­­ care diferențiază o epocă, o mișcare, un curent literar fa­­­­ță de altele pe care le succede. Iată cîteva asemenea atri­­­­bute estetice C3 caracterizează modernul: disociația netă ( între ficțiune și viață, existența unei acute conștiințe de­­ sine a literaturii, îndeosebi prin intelectualizarea progre­­­­sivă a procesului artistic, sfărîmarea structurii strict cro­­­­nologice, multiplicarea semnificației operei, sporul de ori­ginalitate și inedit, de noutate care neagă și contestă, une­­­­ori violent, vechiul, tradiționalul, accentuarea individua­­­­lismului și subiectivismului, adîncirea analizei și comple­­t­­area mijloacelor formale, în primul rînd limbajul. Toate aceste atribute și multe altele rămîn valabile însă numai­­ dacă se susțin un plan valoric, adică sînt încorporate în­­ opere reprezentative, împlinite artistic, intrucît decisivă în­­ literatură este realizarea artistică. Cu alte cuvinte, ase­­­­menea atribuie trebuie să definească nu un superficial, ci­­ un autentic și profund spirit modern. Disocierea aparține lui Adrian Marino și reprezintă concluzia sa în urma e­­­­xamenului critic la care supune ideea de modern, proces­­ în care toate exagerările sterile și informe sunt aspru­­ sancționate. A. COZMUȚA j 1 I I MOTO . .mai sunt zeci de mii de eroi pe care nici nu-i cunoaștem". (Colonel ANDREI MICLESCU) — Stai jos,­­îmi zise cu glasul lui domol, fruntașul liniștit, Vio­rel Crișan. In iată prima seară sfîrșit, de pace, mai adăugă el, cu aceeași voce liniară, și-și scoase, dintr-un buzunar, de la tunică, un pachet de țigări de front, și mă îmbie­ Ia, hai să fumăm, în sfîr­șit, să fumăm în liniș­te... Ne uitam cum brăz­dează trasoarele cerul înalt și albastru — co­vor de stele, neasemuit de frumos; așa ni se părea, pînă atunci, ca să fiu sincer, nici n-am avut noroc și vreme să mă uit spre cer, să-l privesc, să-l admir. Ui­tasem de stele, de Lu­nă, de Abel și Cain, de orice; numai de luptă, de război, de dușman nu. Era o seară fas­cinantă, extraordinară — primele clipe de pace, către miezul nop­ții. Vestea că ei, fas­ciștii, au capitulat, că au ridicat mîinile și-și aruncă armele în gră­mezi, că și-au aplecat steagurile, punîndu-le, cu rușine — dar ruși­nea în război are și o onoar­e, valoare, cînd e vorba de dreptate, de libertate, de pace —, zic, cu rușine, la pi­cioarele noastre, ne-a adus în suflet, într-un fel curios, teribil de ciudat, un sentiment de liniște, simțeam că trăim, că sîntem noi; ne priveam, în aceea albastră și seara ne gîndeam la alții — cu miile, eroi necunoscuți — Ioni, Georgi, Vasile, Constantin, Nicolae, Mircea, la toate nume­le neamului, care au rămas în pămîntul pa­triei, de la o graniță la alta, în țarină străină, la Debrețin, la cotul Tisei, la trecerea I­ Iro­­nului în zăpezile abun­dente, albe și roșii, ale Tatrei sălbatice, în so­lul reavăn cehoslovac, din care respira pri­măvara. Stăteam jos și fumam în liniște cu Viorel Crișan, frunta­șul din escadronul de comandă. Trăiam și ne gîndeam la cei duși dintre noi, la părinți, la frați și la surori, la toate neamurile noas­tre, ne gîndeam la ța­ră, pe care o vedeam cum înflorește din pri­ma primăvară tumul­tuoasă de pace. Mă bu­curam că, într-un fel, pacea a venit primă­vara, cînd totul se în­noiește, cînd totul proaspăt și tînăr, cînd e totul respiră forță și vigoare. Trasoarele brăzdau cerul imens, coborînd în jerbe multicolore; totul era fascinant. Mă gîndeam că acuma, în beția aceasta de ferici­re, de bucurie să nu se întîmple ceva, să nu moară careva. Frunta­șul Viorel Crișan era tînăr, abia îi mijeau colții mustății; avea ochii albaștri, deschiși, limpezi, adumbriți de niște sprîncene lungi, dese și părul blond ca holda pîrguită. Era un om bun, pîinea lui Dumnezeu, cum ziceam noi, dar aprig și iute în luptă; trecea prin focul primejdiei; parcă­ și morții i-a fost frică să se­ atingă de el. Fu­sese rănit de cîteva ori — cînd am forțat pentru prima dată Ti­sa, a fost un prăpăd nu altceva acolo, și el era în prima linie, cavale­­rist-pisan, l-au atins niște schije și i-au zdrelit un picior; apoi, în Tatra — și de fie­care dată cînd era dus la spitalul diviziei le cerea insistent medici­lor să-l vindece grab­nic, să se poată în­toarce între noi. N-am văzut așa om ca el, la vîrsta lui, în care să ardă atîta putere, atîta foc viu, atîta voință și dîrzenie, curaj. Dar poate — acuma, dacă mă uit în urmă și-mi amintesc de ceilalți ca­marazi, duși dintre noi — fiecare am fost ca el, ca fruntașul Viorel Crișan, fiecare a fost un erou... Ne înstelat, uitam la cerul fumam, tă­ceam, ascultam liniș­tea pămîntului și ne înfioram cît de pro­fundă este în primele clipe de pace. Nu știu de ce, dar, prin sur­prindere, Viorel a în­ceput să recite’ cu vo­cea lui domoală: „Și-a­juns în țară, eu te rog/ Fă-mi cel din urmă bine, / Pămîntul țării, să-l săruți / Și pentru mine". Glasul cu care o recita mi-a pătruns, ca săgeată, în inimă; versurile coșbuciene m-au tulburat. Ne-am ridicat și, pe sub spec­tacolul acela extraor­dinar — cer înstelat, jerbe multicolore, îm­brățișări, lacrimi de bucurie — am trecut printre ostași. Fiecare era un erou; eroii tră­iesc chiar cînd nu sînt prezenți, cu trupul, la sfîrșitul luptei, îmi zi­ceam, și mă bucuram. 9 Mai a fost Ziua victoriei, dar nu și ul­tima zi de război. A­­veam în față niște grupuri din ariergăr­­zile esesiste, horthyste, din armata lui Vlasov, care se băteau cu dis­perare, nu vroiau să capituleze. Am pornit în urmărirea lor. Opu­neau o rezistență în­­dîrjită. Deși limpede care le vedeau era sfîrșitul, se băteau înnebuniți. — De patru zile ne tot batem, trebuie să-i răpunem — ne spuse în 12 mai fruntașul Viorel Crișan. Ne-am pregătit se­rios de luptă, ultima luptă, așa ziceam. Trei ore am trăit între via­ță și moarte, într-o zbatere și un atac ne­întrerupt. Eram lingă o pădure, nu departe de Konikov. In ultimul moment al luptei căzut și Viorel Crișan a un glonț vrăjmaș " l-a răpus, atingîndu-l în inimă. „Pămîntul ță­rii, să-l săruți / Și pentru mine", atît mai murmurat, în ul­­­tima clipă­­ de viață. Era pace și liniște; pădurea înverzită de­gaja o mireasmă plă­cută, îmbietoare. Vio­rel Crișan stătea întins, cu fața spre cerul al­bastru, fără urmă de nor, pe care nu-1 mai vedea, pe care n-o să-l mai vadă niciodată. Calul lui, parcă sim­țind pierderea, neche­za ușor, ca un cîntec de durere, de despărți­re și scurma cu copi­ta pămîntul. Lăcrimam și noi. Cu durere, am săpat, la marginea pă­durii o groapă, groapă pentru frunta­­­șul escadronului de comandă, pentru Vio­rel Crișan. Era pace și liniște și noi săpam, în pămîntul reavăn, ulti­ma groapă, fiindcă el — Viorel Crișan — a fost, poate, ultimul ca­re a murit în Cel puțin, dintre război, noi — el a fost ultimul în­gropat în pămînt stră­in, la marginea pădu­rii. I-am pus cruce, după obicei, și i-am presărat, pe mormînt, flori. Florile veșniciei pentru un erou al nea­mului. — Asta a fost — îmi zicea loan Rusu cu vocea adinc tulburată. I-am văzut o lacrimă la colțul ochilor, șterse cu neîndemîna­ o­re, și înghiți un nod care i se lăsase în gît. Asta a fost: în război fiecare dintre ostașii români a fost un e­­rou... f­irim­­ fost 0 EROI­ Povestire de VA­SILE GAFTOANE r Poet, dramaturg, publicist ac­tiv, Dragoș Vicol s-a făcut cu­­­­­noscut ca prozator cu o bogată și variată activitate. Acumulând o experiență prin schițele și nu­­velele de la începutul carierei­­ literare, abordează treptat ro­­mânul, care reprezintă ponderea­­ activității sale scriitoricești. A­­lături de romane ca „Flăcări în avest", „Camera 210", „Se risi­­pește negura", scriitorul concepe un ciclu, primul volum fiind in­titulat „Valea Fierului" (1953) și­­ continuat de volumul „In mun­ții de miazănoapte" (1959). După­­ o pauză destul de lungă, Dragoș Vicol este prezent în librării cu „Nopțile dinspre ziuă", con­tinuare a ciclului și totodată u­­­nul din romanele sale cele mai izbutite. Romanul lui Vicol nu­­ urmărește conturarea unor per­sonaje, ci redarea unei atmosfe­re care constituie principalul­­ său erou. Atmosfera ce și-o­­ propune, prin întregul ciclu, es­­­­te de altfel cea caracteristică a războiului al doilea mondial,­­ urmărind în special situația ță­­­­rii în timpul dictaturii antones­­ciene, cu teritorii ocupate, bo­­­­gății și obiective economice je­­s­­fuite, aservite mașinii de răz­boi fasciste. In acest ultim vo­lum, ce prezintă similitudini multiple cu primul din ciclu, acțiunea se consumă în mare­­ parte într-o mină situată unde­va în ținuturile Dornei, nu de eroism a minerilor pen­tru sabotarea mașinii de război fasciste, pentru­­ împiedicarea je­fuirii bogățiilor patriei. Situația minerilor în mina ocupată era cumplită. Din ceea ce primeau drept salariu de-abia puteau să stîmpere foamea familiei, iar condițiile de lucru erau îngrozi­toare. Treptat, în conducerea minei sînt introduși militari fasciști, care au ordin și împu­ternicire „să coboare milităria din pod". Oamenii sunt aduși la lucru sub escortă, bătuți, spînzurați sau împușcați. In cele din urmă pentru fiecare loc de muncă este numită o sentinelă, care să-i silească la lucru. Ba minerii sunt chiar opriți să mai iasă din mină. Lui Pavel Ursuț nevasta îi aduce la mină, într-o legăturică,­­ mămăligă de orz. Copiii minerilor caută în traiste­le părinților resturi de dinami­tă pentru a împușca în băltoa­ce, nu de dragul jocului, ci pen­tru a prinde ceva pește, în timp ce alții scotocesc prin pădure ca să dea de fragi, zmeură sau ciuperci pentru a le vinde la „domni" în schimbul a cîțiva bănuți, pe care nu-i știu nici număra. Toate acestea fac ca ura sa sufletele minerilor să clo­cotească. Minerii întețesc sabo­tajele. Ei știu că manganul scos de ei servește mașinii de răz­boi hitleriste. Sabotajele primesc un imbold prin pătrunderea prin­tre mineri a manifestelor Parti­dului Comunist Român. Atmosfera de teroare, depri­mantă și sumbră, va fi înviorată de vestea ofensivei trupelor so­vietice și române, care înaintau vertiginos. Peste ocupanții fas­ciști se așterne panica. Concep planuri de retragere. Drept răz­bunare, ei urmăresc extermina­rea totală a minerilor, pentru a nu deveni partizani sau a nu se alătura trupelor române. Pla­nurile sînt zădărnicite. Deși uzează mai puțin de ana­liză, lăsînd acțiunea liberă trecînd de la un plan la altul, și autorul a intuit bine zbuciu­mul sufletesc al colectivității de mineri. Cîteva episoade se re­țin, fiind cu totul remarcabile. Așa sînt episodul spînzurării lui Onofrei sau cel al împușcării în mină a lui Filimon Dranca. Ultimele părți ne descriu at­mosfera tipică a războiului. Pa­ginile incluse conțin multe fap­te evocatoare. Dezastrul, ororile, iureșul bătăliilor sînt descrise cu patos și avînt stilistic. „Peste «Panzerii» cenușii creșteau vol­buri negre de fum, linie de flă­cări flămînde de culorile sînge­­lui. Peste pozițiile de artilerie se prăbușeau uragane de fier care sfărîmau și oameni, plouau vîjîind bombe, se cutremura pă­mîntul". Luptele se întețesc, de­vin crincene. Atmosfera cețoasă și sumbră, întunericul săvîrșit de perdelele groase de fum, a­­mestecat cu pămînt ars, trans­formă zilele în nopți. Era un șir de nopți lungi și grele. Erau nopțile dinspre ziua ce avea să vină. La împlinirea unui sfert de secol de la victoria asupra fascismului, Dragoș Vicol ne-a dat un roman reușit și totodată un document, o mărturie a ero­ismului, abnegației și dăruirii totale față de mărețul act al li­chidării ocupației fasciste. PAMFIL BILT R­ecenzie 01 »Nil DE ATMOSFERA Romanul înfățișează lupta pli­ < Sâmbătă 23 mai 1970 REVISTA REVISTELOR Consemnăm cu satisfacție pre­ocuparea unor reviste de cultură de a dezbate în paginile lor pro­blematica istoriei literare, cu o­­rientarea precisă a discuțiilor spre obiectivele de mare actuali­tate ce se ridică astăzi în fața cercetătorilor literaturii române. Dialogurile evidențiază principii generale, metodologice și practice care se pretind a fi avute in ve­dere în direcția fundamentării și consolidării unui program de lu­cru științific și totodată creator. Revista Steaua în nr. 3, martie 1970, a organizat o masă rotundă cu participarea unor cadre uni­versitare, critici și istorici lite­rari clujeni: Iosif Pervain, Ion Vlad, Leon Baconsky, Adrian Ma­rino, Liviu Petrescu, Mircea To­­muș. Pozițiile exprimate se raliază in unanimitate punctului de ve­dere estetic în evaluarea fenome­nului literar. Astfel, subliniind le­gătura consubstanțială dintre cri­tica și istoria literară („o judecată critică, firește, nu se poate dis­pensa de perspectiva istorică"), Adrian Marino arată că „istoria literaturii este în mod substanțial istoria artei literare și că, în con­secință, această disciplină impli­că un punct de vedere estetic și deci o scară de valori". Discuțiile au relevat că sintezele estetice de mare anvergură, atît de mult rîv­­nite, se cer pregătite de o cerce­tare pozitivă (L. Baconsky), în care proces istoria culturii și is­toria documentaristicii joacă un rol important, fără să sufoce, bi­neînțeles, elementul estetic în va­lorificare (I. Pervain). Insă pînă la realizarea corpusului docu­mentar al istoriei noastre literare, pînă la atingerea exhaustivului in documentare și informare,­istoricii literari actuali ne pot oferi sin­teze, interpretări creatoare de real interes prin unghiul lor inedit, prin judecățile de valoare formu­late (M. Tomuș), nescăpîndu-se din vedere „viața spiritului, în formele succesive pe care acesta le îmbracă” (L. Petrescu). Unor asemenea dezbateri de or­din teoretic revista Luceafărul le dă curs concret deschizând cu nr. 17 din 25 aprilie 1970 o anchetă în rândul principalilor critici, isto­rici și teoreticieni literari, cărora le este adresată întrebarea: „De ce nu scrieți o istorie a literaturii române contemporane?". In același număr răspund: G. Dimisianu, N. Manolescu, A. Ma­rino, I. Negoițescu. Dintre aceștia amintim că Nicolae Manolescu, împreună cu Dumitru Micu, a rea­liza­t sinteza „Literatura română de azi", apreciată însă ca fiind depășită, iar I. Negoițescu a pu­blicat în revista „Familia" un pro­iect de istorie literară aprins co­mentat. In nr. 18 răspund anche­tei N. Balotă, Al. Piru (autorul „Istoria literaturii române vechi", „Istoriei literaturii române pre­moderne , „Panoramei deceniu­lui literar 1940—1950"), V. Râpca­­nuu­, C. Regman, E. Simion, iar în nr. 19 își spun părerea Ov. S. Crohmălniceanu (autorul „Istoriei literaturii române dintre cele două războaie mondiale, vol. I, Proză"), S. Daimian, C. Stănescu. Aceleiași probleme îi este dedica­tă rubrica „In fiecare săptămînă Marin Preda răspunde la o între­bare", în care autorul „Moromeți­­lor" militează pentru poziții este­tice ferm articulate, întemeiate pe o înaltă conștiință critică. Majoritatea din cei anchetați sunt cunoscători avizați ai feno­­menului literar românesc, cu deo­sebire al celui contemporan, co­mentat asiduu în paginile revis­telor sau în volume ce înmănun­chează articole, eseuri, studii, ofe­rind astfel­ premisa unor sinteze literare, parțiale sau integrale, a căror necesitate e acut resimțită în peisajul culturii noastre actua­le. CRONICAR

Next