Rampa, iunie 1942 (Anul 2, nr. 28-30)
1942-06-14 / nr. 28
Anul. II. No. 28 Prețul lei 10 TEATRALA*« CINEMATOGRAFICĂ "Director: GEORGEGREGORIZOV ...............................li Redacţia şi Administraţia Calea Victoriei No. 31 etaj I TELEFOANE : Redacția : 4.47.60 ------------------------------------------- ABONAMENTE : 500 lei particulari 2000 lei instituții 8000 lei abonamente cu publicitate IN SERVICIUL. VINICULTURE! NECTAR im©if aV! „LITERATURA“ AFIŞELOR de TUDOR MUŞATESCU Citeam, deunăzi, într’un orăşel dunărean, un afiş, — lipit cu cocă de zmeu, — în geamul, dinspre stradă, al unei „berării şi restaurant” din centru. Prevăzut cu toate timbrele şi vizele legale afişul aducea la cunoştinţa cetăţenilor că, — începând din ziua de nu ştiu câte — trupa de „teatru, semieciuri şi comedii” a „celebrului” comic, Dl. Dorel Ionescu-Jijia, sau aşa ceva, — va delecta onor publicul, de 3 ori pe seară, cu diferite numere şi piese „senzaţionale ”şi „formidabile”, — acompaniate de melode „divine” şi interpretate de artişti, „stele” şi „vedete” cu renume internaţional ca D-nii Gigi Melcu, Puiu Duval şi D-nele ), Esmeralda Coteţeanu, Felomella de Arcadia, Cioconda Pro- (Isop, etc. Mai anunţă afişul că trupa este prevăzută cu „cele ” moderne decoruri”, „aparate tehnice” ca : lumină electrică, cortină şi orchestră, sub conducerea „maestrului” Fane Cozonac, absolvent al „filarmonicei” din „Bucureşti şi alte state’. Ce să mai vorbesc de subtitlurile care împodobeau anunţul fiecărui număr din program !... „Extraordinară hiperrevistă în 3 prologuri şi 55 de tablouri”, „şlagărul etern al lumii civilizate”, „dans cubist şi excitant”, „super dans coreografic”, „sublimă fantezie muzicală în ritm Hot” etc... etc... Nu ştiu întrucât, afişul acesta care se află, — cu unele lipsuri, dar desigur, cu multe adăugiri, — în ferestrele dinspre stradă ale tuturor berăriilor cu artişti din centrul oraşelor de provincie, — au darul de a atrage şi convinge, în mod deosebit, pe spectator. Nu ştiu, întrucât, trupele acestea (uneori compuse din meseriaşi oneşti şi câteodată chiar şi din artişti adevăraţi) care cutreeră berăriile şi „localurile familiare” de pe întinsul ţării, după o trudnică şi incertă bucată de pâine, — sunt ajutate — în zbaterea lor pentru aceasta — de asemenea afişe şi reclame, ridicule până la melancolie... Ceea ce ştiu însă cu preciziune este că, vina — dacă există ■vreuna, — nu ne aparţine şi sancţiunile — dacă se vor aplica vreodată, — nu trebue să li se aplice decât cu circumstanţe atenuante. „Peştele de la cap se strică” spune un proverb pe care nu-l ignorează nimeni, când e vorba să-l citeze şi pe care nu şi-l aminteşte, iarăş nimeni, când e vorba să-i folosească învăţătura... Citiţi afişele majorităţii teatrelor „serioase” şi cinematografelor din Capitală. Citiţi-le reclamele, notiţele şi „cronicile” (plătite cu linia) din ziare. Ascultaţi-le proza, cu care îşi autotămâiază spectacolele, la Radio... Cereţi, mai ales, să le vedeţi afişele cu care împestriţează provincia, în turnee. Veţi vedea că afişul „celebrului” comic, Ionescu-Jijia, este — faţă de acestea toate — de o modestie impunătoare... Nu mai poţi să respiri de succese „formidabile”, „extras ordinare”, „nemaipomenite”, „nemaivăzute”, „uriaşe”, „colosale”, etc. Nu mai poţi să te mişti de ,,hiper” şi „super” nu ştiu ce. Nu mai ai loc de „lovituri”, „casse luate cu asalt”,, „altele ejusdem farinae, nu mai poţi să te învârteşti de muzici şi „şlagăre” „divine”, „sublime” şi „uluitoare”. Ca să mai vorbim despre „celebrii”, „titanicii” „inegalabilii”, „idolii”, „divele”, „vedetele” şi „marii comedieni” care îşi ţipă singuri „nemuritoarele creaţii, triumfuri şi succese” de pe zidurile afişajului public din Capitală şi provincie”. Ştim că în atribuţiunile Cenzurii de Stat, nu este şi aceea de a împiedica să se tipărească anumite afişe de teatru şi să se publice unele reclame, de gazetă. Mai este însă o cenzură: aceea a bunului simţ. Dar, această cenzură, constat cu regret — nu funcţionează, în materie de reclamă artistică. Şi e mai mare ruşinea ! Oi Teatru religios O scenă din drama creştină „Drumul Crucii” (vezi reportajul în pag. IV-a) 53 DE ANI DELA MOARTEA LUI MIHAIL EMINESCU COMEMORAREA DELA SPITALUL 329 Z. I. PRINCIPELE NICOLAE La 15 iunie 1889, a căzut răpus de o cumplită boală, Mihail Eminescu. Nu e nuimai o datorie de pietate literară să-l pomenim aci dar prilejul constituie şi momente de rară înălţare sufletească, de câte ori ni se oferă, născut la 20 Decembrie 1849, crescut până la vârsta de 8 ani la Ipoteşti, proprietatea tatălui său, şcolar la Cernăuţi unde a făcut clasele primare şi a frecventat liceul aproape trei ani, retras din şcoală înainte de a fi isprăvit liceul, funcţionar la Prefectura Botoşani la vârsta de 15 ani, hoinar prin Ardeal prin 1866, unde încearcă, mai ales la Blaj să isprăvească cursul secundar, cutreerând apoi Ardealul, Muntenia, Moldova, timp de 3 ani, în care vreme a fost şi sufleurul unei trupe de teatru, student de la 1870 până la 1874 la Viena, apoi la Berlin, bibliotecar, revizor şcolar şi apoi redactor la un ziar oficial din Iaşi, de la 1874 până la 1877, în care timp a luat parte ca membru la şedinţele Janimei, redactor al ziarului Timpul din Bucureşti între anii 1877—1883, lovit întâia oară de boală, în vara anului 1883, după 6 ani de revenire la normal, Eminescu moare la Bucureşti, în dimineaţa zilei de 15 iunie 1889, (un nebun din ospiciu îl lovise cu o piatră în cap). Din această fugară prezentare a unei vieţi frământate, reieşea că marele Eminescu, răsărit şi crescut în mijlocul ţărănime! a cutreerat toate provinciile locuite de Români, — Bucovina, Ardealul, părţile ungurene şi Banatul, apoi ţara românească. Pretutindeni asculta şi învăţa graiul şi gândul poporului său, din poezia lui populară şi din viaţa de toate zilele. După ani de pribegie, bogaţi în experienţă, iată,l la şcolile înalte ale Vienei între studenţii ardeleni şi bucovineni, pregătit din temelie în disciplina aspră a naţionalismului propovăduit de Aron Pumnul şi de urmaşii inflăcăraşilor ai vremei sale, Andrei Mureşeanu, Eliade Rădulescu, Alecsandri, Bolintineanu, a căror influenţă asupra lui în acel timp se resimte. Spirit independent, format din vreme la şcoala unei vieţi aspre, înzestrat cu minunate însuşiri de poet şi de cugetător un geniu ca Eminescu răsare numai odată la un veac. Sufletul lui a cuprins toate dorurile şi nevoile neamului românesc până în cele mai depărtate hotare fireşti ale lui. Nu este scriitor român al veacului trecut, care să fi avut o mai deplină conştiinţă a unităţii neamului românesc ce Mihail Eminescu Varietatea de medii l-a pus în contact din vreme cu felurite aspecte ale existenţei româneşti care i-au îmbogăţit experienţa. Studiile lui de literatură populară şi de texte vechi, l-au ajutat să-şi creieze o limbă bogată şi mlădioasă. Mihail Eminescu a concentrat în sine vârstele omenirei şi vârstele omului. Şi cum foarte just observă criticul Gh. Ibrăileanu , emotiv şi imaginativ ca un primitiv, naiv şi curios ca un copil, nou în faţa uni-Vfvr.su li nl O fVxof îv» —* *-» *11 u vuid^i ULlIip plin de cunoştinţi ca un învăţat şi cu idei abstracte ca un metafizician. Eminescu în judecarea mişcării teatrale ro■ mâneşti, vădeşte aceleaşi preferinţi pentru operele naţionale şi clasice, aceiaşi pornire în contra pieselor uşoare, frivole, imorale ca în studiul său de la 1870 asupra teatrului românesc şi a repertoriului său. El stăruie pentru alcătuirea unui repertoriu românesc, îngrijit cu piese originale de valoare, şi cu tradiţii literare, în genul „bunelor traduceri vechi din Moliére”, editate de Societatea Filarmonica din Bucureşti, a unui mic repertoriu ales, dar din când în când, care să formeze miezul vieţei adevărat artistice, începutul unui teatru naţional. Intr’un loc Eminescu spune: „Oare noi să nu învăţăm din greşelile altora? Să nu ne folosim de împrejurarea favorabilă că simţul poporului nostru e încă virgin şi necorupt farselor şi operelor franceze şi nemţeşti? Să ne folosim de împrejurarea aceasta atât de favorabilă într’un timp în care attmosfera Europei întregi e infectată de corupţiune şi frivolitate. Tocmai într’un asemenea timp să dedăm publicul nostru cu creaţiunile greniilor dinamice cu simţiminte mari, nobile, frumoase, cu idei să. IContinuare în pag. 3 a _____i l! wisuai v 11 pe de altă parte mirând pe marii LI“?__. wiu/uni cunoscând și ad_ scriitori români li curiozitate Suntem foarte des întrebaţi de cititorii noştri asupra motivelor care determină un atât de serios contrast între talentul şi salariul actorilor. Recunoaştem că onorabilii noştri corespondenţi îşi exercită curiozitatea în ceea ce priveşte mai ales actriţele. Răspunsul nostru— colectiv — ţine să se mărginească la consideraţii generale asupra vieţii. Foarte rar se întâmplă chiar în compartimentele grave ale societăţii ca meritul şi răsplata să coincidă. Ierarhiile actoriceşti corespund şi ele, foarte relativ, cu ierarhia talentelor. Când în joc este o actriţă — din întâmplare şi femeie frumoasă — preţul,el artistic se resimte. Teatrele particulare se disting îndeosebi prin utilizarea de false dive. De vreme ce publicul nu flueră, oamenii îşi satisfac micile lor preferinţe, micile lor vanităţi Un mucalit mărturisea deunăzi într’un grup de prieteni un vechiu deziderat. — Aş vrea să mi se întâmple ca mergând la teatru pentru a găsi o femeie să întâlnesc o actriţă. Dar experienţa m’a învăţat că e mai prudent să procedez invers. Sunt în permanentă căutare... de actriţe ! direcţii Localul Teatrului Nostru rămas în mod provizoriu destinat unor serii de spectacole streine de răspunderea şi programul „Teatrului Nostru”. După ce publicul a respins „Pygmalionul” d-nei Dina Cocea şi Dr. Etterle, compania s-a văzut în criză de repertoriu. „Barbara” ? „Apaşul X” ? Tot atâtea salturi în necunoscut, după severul avertisment primit în serviciul totuşi al lui Bernard Shawl „Directorii” se rezervă pentru la toamnă. Cronicarul X explica deunăzi la Capşa situaţia. — Am impresia că „Teatrul” a cam încetat să fie al „nostru” pentru a deveni, exclusiv, — altorul moment teatral Situaţia pe frontul teatral în vederea sezonului de toamnă — este următoarea : — Ce faci dragă ? — Ce să fac ! Plec ! — Unde ? — Nu ştiu. — De ce ? — Nu mai merge. Trebuie să mă pui în valoare. Tot stând aşa îmbătrânesc ! — Bine, bine, dar unde mergi ? La Sică ? La Maria Filotti ? — Aşa Fac trupă, dragă. A mea ! Să joc eu ce-mi convine ! — Sală ai găsit ? — Nu ! Dar caut! Şi toţi, actori mari sau mărunţi dive cu talent sau numai cu amanţi simt în căutarea arenei providenţiale în care să-şi valorifice personalitatea. Noi am avea o soluţie : Municipalizarea tuturor sălilor de spectacol din Capitală şi închirierea lor directă personalităţilor artistice în măsură să le întrebuinţeze în folosul exclusiv al artei Ar dispare samsarii de săli, ar ieşi din circulaţie paraziţii vieţii teatrale. Curaj domnilor ! După necesara măsură chirurgicală se deschide însă problema redistribuirii sălilor. Redistribuire care trebuie făcută după criterii obiective! Altminteri păcat de operaţie. Duminică 14 iunie 1941 Concluzii la o sărbătorire Cei 25 de ani de teatru ai actorului George Vraca au prilejuit, alături de sărbătorirea dela „Aro” câteva necesare verificări. Marele public s'a dovedit odată mai mult credincios gloriei interpretului. El s’a grăbit să participe şi să aclame, cu o sinceritate emoţionantă omul din mulţime a ratificat opinia elitei intelectuale, opinia scrisă, acoperind cu ovaţii şi aplauze toate manevrele şi toate reticenţele invidiei. Victor Eftimiu, Tudor Arghezi, Ion Marin Sadoveanu, Mircea Ştefănescu, Tudor Muşatescu, (l’en passe et des meilleurs), au mărturisit stima şi admiraţia lor pentru un talent care un sfert de secol s-a cheltuit în serviciul artei. Patronajul Casei Regale şi unele ilustre prezenţe au acordat sărbătoririi un caracter naţional pe care comandoria ,,Coroanei” avea să-l lege de faptele trecutului războiu şi de sacrificiile aceluia pe care îl trăim astăzi. Au lipsit de la sărbătorire dintre actori, confraţii, camarazi de fiecare zi şi de fiecare clipă, au lipsit doar tovarăşii de generaţie. Nu este locul să facem o enumerare poliţistă pentru a denunţa opiniei publice care nu s’a formalizat, unele mai mult decât vinovate absenţe. Ar fi suficient să observăm că în numele actorilor dela Naţional dată fiind eschivarea puţin elegantă a bătrânilor a vorbit, cu inimă, cu îndrăzneală şi cu nobilă ţinută, acel N. Brancomir pe care tinereţea lar fi calificat doar să asculte. Unde au fost ceilalţi ? De ce nau ascuns măcar pentr’o prezenţă convenţională sentimente puţin colegiale şi puţin generoase pe care astfel ne vedem obligaţi să li le atribuim ? De ce incapabilii de frăţesc elan n'au înlocuit cu ipocrizie socială o penibilă deficienţă sufletească ? La toate aceste întrebări cu greu s’ar putea afla răspuns fără a trece dela cazul particular la consideraţii care să privească atmosfera culturală generală în tot ce ea prezintă ca beatism, ca degradare a valorilor morale, ca lipsă de respect faţă de unele preţioase nuanţe ale vieţii de societate. Am pierdut, cu toţii, obişnuinţa unei vieţi colective in care convenţia să păstreze sensul ei de înnobilare. Nu este poate vina oamenilor, dar nu e mai puţin adevărat că personalităţile care au sarcina de a înfăţişa la un moment dat peisajul moral al timpului sar cuveni să ia aminte la răspunderea faţă de ele înşişi dacă au sacrificat pe drum sensul înalt al contactului comunicaţiei cu sensibilitatea comună. SFAX *IliBillik nu se va juca in Bucureşti Direcţia generală a teatrelor a interzis reprezentarea la Bucureşti a piesei „Tragedia dragostei” de Gunar Heyberg, (traducere de Marcel Romanâseu, din cauză de imoralitat