Ramuri, 1964 (Anul 1, nr. 2-5)

1964-09-01 / nr. 2

„DIVINA COMEDIE" ÎN ROMÂNEȘTE CONTRIBUIM ISTORICE SPRE ANUL DANTE Un studiu de Barbu Theodorescu Evenimente culturale de rezonanţă au consacrat în con­ştiinţa contemporană anul 1964 ca „Anul Shakespeare” şi „Anul Eminescu”. La orizontul apropiat, o fericită coincidenţă în timp alătură firesc şi legitim sărbătoririlor în curs încă o sărbătoare a poeziei : „Anul Dante”. Sub auspiciile Consiliului Mondial al Păcii, cărturarii de pretutindeni se consacră acum pregătirilor pentru comemorarea autorului DIVINEI COMEDII, de la a cărui naştere se îm­plinesc, în 1965, şapte secole. întîmpinăm, în aceste rînduri, viitoarele festivităţi danteşti cu luminarea unuia dintre primele acte de pătrundere a geniului poeziei italiene în conştiinţa romînească, datorat Măriei P. Chiţu, care face prima traducere în romîneşte a Divinei Co­medii, apărută în două volume la Craiova (1883 şi 1888). Importanţa amintitei traduceri e, în primul rînd, de ordin cultural, consacrînd un prestigiu ; apariţia în limba unui popor a Divinei Comedii, după cum afirma un cercetător străin, trebuie considerată o sărbătoare, o biruinţă culturală din cele mai preţioase. Citîndu-l pe Iorga, „Divina Comedia rămîne în­chisă în zala toscană medievală a misticului profet, judecător al lumii dincolo de marginile ei”. A te încumeta, aşadar, să transpui într-o altă limbă Divina Comedia, înseamnă a te în­drepta spre un temerar şi riscant examen ; şi în acelaşi timp, înseamnă un fapt de maturitate pentru cultura căreia îi este integrată această operă. Aducerea în romîneşte a magnificei opere danteşti a cunoscut în secolul trecut răzleţe, deşi entuziaste încercări. Ele aparţin, în mod firesc, unui deschizător de drumuri ca Eliade, la care frumoasele terţine danteşti sună într-o limbă împestriţată de italienisme : „In mijlocul căii vieţii mă aflai / în o pădure întu­necoasă / căci pierdusem calea dreaptă”, sau : „Prin mine se duce-n cetatea dolente, / Prin mine se duce-n eterna durere, / Prin mine se duce în perduta gente”. în introducerea la tradu­cerea sa fragmentară, Eliade dă, pentru prima oară la noi, judecăţi de valoare asupra operei lui Dante : „Perind credin­ţele păgînismului şi întinzîndu-se cristianismul, Dante, spre a descrie cele din timpii săi, spre a satiriza cele din acea epocă şi a moraliza societatea, îşi face Divina Comedie, şi creind şi descriind Infernul, Purgatoriul şi Paradisul după credinţele creş­tine, face, fără a şti poate, o altă epopee într-un ge­nere cu totul distins de Iliada, Odiseea şi Eneida şi Pharsal”1. încercările danteşti ale lui Eliade sunt preluate de Bariţ în Foaia pentru minte, inimă şi literatură din 1844. Le urmează, în 1852, o prezentare mai amplă a vieţii lui Dante, în Zimbrul, nesemnată. Cu prilejul sărbătoririi a 600 de ani de la naşterea lui Dante, în 1865, trei reviste, şi anume : Concordia, Icoana lumii şi Opi­­niunea naţională, prin scrisul lui Asachi, Eliade şi Aron Densu­­şianu, îl preamăresc pe Dante în astfel de versuri : „Tu prin graţia zeiască te-ai suit la Paradis, Unde fuce între angeli vergura ta Beatrice” (G. Asachi, „La Dante , in ocasiunea ani­versării seculare“). Reţinînd acest imn, transcriem şi regretul lui Asachi că „operele lui Dante s-au tradus în toate limbile Eu­ropene, dar trist lucru este că între 5 milioane de Romîni nu s-a aflat unul care să ne fi dat măcar o cercare a acestui poem”. Nici chiar Asachi, strălucit cunoscător al limbii italiene, n-a avut curajul să schimbe reproșul în faptă ; el transpune în romîneşte doar 66 de versuri danteşti. Interesul pentru opera lui Dante continuă. Bariţ publică în Familia, la 1874, un „episod din viaţa lui Dante”, iar doi ani mai tîrziu, Grandea, în Albina Pindului, traduce un „episod din Divina Comedia”, şi anume pasajul privindu-l pe contele Ugolino. I. C. Drăgescu face şi el cunoscută o tra­ducere a cîntului al III-lea din Infernul, publicînd-o în Fa­milia la 1877. Trecînd peste greutăţile de limbă şi urmînd, în parte, traducerea lui Eliade, lucrarea doctorului Drăgescu apare ca o contribuţie la refamiliarizarea publicului cititor cu opera lui Dante , ca mai toţi traducătorii romîni, şi el face încercări în jurul faimoaselor versuri : „Prin mine se intră-n cetatea dureroasă, / Prin mine se intră-n eterna durere, / Prin mine în gloata perdută, păcătoasă”. în sfîrşit, Observatorul din 1881 publică primele cinci cînturi din Infernul, în traducerea în proză a lui Gr. Sc. Grădişteanu, tot pe baza încercării mai vechi a lui Eliade : „Prin mine se intru în cetatea plînsetelor, prin mine se intim în durerea eternă, prin mine se intru în lumea pierdută”. Şi deodată, iată-ne în faţa unui elegant volum, compact, cuprinzînd, pentru prima oară la noi, traducerea integrală a Infernului : tălmăcirea Măriei Chiţu, tipărită la editura „Sa­­mitea“ — Craiova, la 1883, începuturile acestei noi traduceri din Dante sînt anunţate de B. P. Haşdeu în Columna lui Traian (ianuarie 1882) : „Doamna Maria P. Chiţu, din Craiova, a tradus în romî­neşte de pe original întregul Infern al lui Dante, binevoind a ne pune la dispoziţiune, ca specimen, primele zece cînturi. Lucrarea e atît de merituoasă, încît lectorii ne vor permite a face în favoarea-i o excepţiune, de care îi putem asigura că nu se vor căi. Deşi planul Columnei lui Traian exclude lite­ratura cultă propriu-zisă, totuş vom publica în numărul viitor primul cînt din traducerea Doamnei Maria P. Chiţu”, în epocă, actul traducătoarei Maria Chiţu de a împă­­mînteni la noi Divina Comedia apare ca un act de mare curaj. Şi iată de ce : în 1882, scriitorul N. Gane publica în Convorbiri literare fragmente din Infernul, care va apărea integral abia în 1906. în introducerea volumului din 1906, Gane mărturiseşte cum s-a hotărît să traducă Infernul. Măr­turisirea sa nu e lipsită de interes, mai ales pentru eviden­ţierea greutăţilor pe care le întîmpină transpunerea în romî­neşte a Divinei Comedii, punînd indirect în valoare strădaniile Măriei Chiţu : „Cîte lucruri am întreprins eu în lunga mea carieră literară, toate le-am început cu gîndul de a le isprăvi, şi totuş unele au rămas neisprăvite. Singură această inscripţie de pe poarta Infernului lui Dante, am început-o cu gîndul de a mă opri la ea, şi totuş nu m-am oprit. Nu m-ara oprit fiindcă, trebuie să mărturisesc păcatul, eram stăpînit de dorul secret de a vedea ieşită la lumina tiparului această traducere făcută pentru întîia oară în versuri romîneşti”. Gane a tradus în 1882 primele şapte cînturi, pe care le-a publicat în Con­vorbiri literare. A întrerupt apoi lucrul, pînă în 1905. Care să fie cauza ? Oare tălmăcirea de la „Samitca”, apărută în 1883, să-i fi răpit din elan ? La 25 martie 1905, Gane îşi reia munca dantescă, şi la 10 septembrie, acelaşi an, o sfîrşeşte. „Cînd am declarat familiei mele că am terminat traducerea, a fost o explozie de bucurie în casă, căci nu cu puţină grijă se uitau toţi la mine văzînd cum mă munceam cu nesfîrşitele forţete”. Dar cine era Maria Chiţu, cea care avea să depăşească în acest timp eforturile celorlalţi pe ogorul dantesc şi să devină un punct de pornire pentru cele mai bune traduceri de mai tîrziu ?3 Maria P. Chiţu era soţia avocatului Petre Chiţu, frate cu Gheorghe Chiţu, ministru al învăţămîntului, avocat, primar al Craiovei, poet, prieten şi colaborator al lui Haşdeu. La ridicarea Craiovei în epoca vremurilor nouă, Gh. Chiţu a avut un rol hotărîtor. Petre Chiţu — soţul Măriei — s-a născut la 1844, iar la vîrsta de 39 ani e ales decan al baroului de Dolj (între 1883—1895), funcţie în care a militat, cu ecou în epocă, pentru ridicarea morală a profesiunii de avocat, împotriva samsarilor de procese. Nu ştim cînd s-a căsătorit cu Maria, dar primul lor copil s-a născut la 30 iulie 18734. Familia Petre şi Maria Chiţu avea legături strînse cu Franţa şi Italia, fiind totodată nedezminţiţi patrioţi. Găsesc următoarea notiţă din 11 august 1884, publicată de Chiţu în ziarul său Carpaţi: „Amicul nostru şi ilustrul maestru Ettore Ferrari, sculptor din Roma, deputat, ne trimite fotografia statuii lui Ovidiu ce se va ridica la Constanţa. Va veni în ţară la inaugurarea statuii şi va veni şi la Craiova, spre a vedea amicii săi de aici”. Volumul al doilea, adică Purgatoriul, tipărit de Maria P. Chiţu la 1888, apare cu dedicaţia : „Memoriei bunului şi ilus­trului amic, Abatele G. Iacopo Ferrazzi, autorul «manua­lului dantesc», în semn de veneraţiune“5. Se pare că Paradisul, deşi fusese anunţat, nu a mai apărut niciodată. La ambele tălmăciri, traducătoarea a ţinut să precizeze că a lucrat după „textul original“ şi că fiecare „evnt“ e însoţit de „notiţe“ din diferiţi comentatori. Apariţia acestei traduceri la Craiova nu este întîmplătoare, într-o epocă de înflorire culturală, cînd printre alte figuri inte­resante de artişti străluceşte o celebritate ca Ecaterina Teo­­dorini, de pildă, care în 1881 fusese angajată să cînte la Scala din Milano. B) Pentru acea vreme, totuşi, apariţia acestei traduceri e de-a dreptul surprinzătoare. Lucrarea încîntă de la prima vedere prin excelentele condiţii grafice în care s-a desăvîrşit, cu o literă aleasă, elegantă, cu numeroase frontispicii — vignete. Formatul e mic, în octavo, hîrtia fină. Am putea face o apro­piere, în ceea ce priveşte condiţiile grafice, de prima ediţie a poeziilor lui Mihai Eminescu, editate de Titu Maiorescu în decembrie 1883. Nu exagerăm afirmînd că Divina Comedia este una din cele mai elegante cărţi apărute la noi în a doua jumătate a secolului trecut. Cartea impune şi o surpriză de fond, de principiu : ea prezintă atît textul italian, cît şi traducerea romînească; în partea de sus a paginei e textul romînesc, iar jos, cu litere minuscule, se dă textul original. Avem, deci, în faţa noastră, o ediţie ştiinţifică. Este prima ediţie bilingvă la noi, şi meri­tul îi revine în întregime traducătoarei, care a avut curajul să ofere cititorilor posibilitatea de a-i controla munca la fie­care pas. Anghel Demetrescu, recenzent judicios al traducerii din 1883, subliniază ca pe un fapt serios de cultură atît tra­ducerea cît şi execuţia grafică: „Numai Haşdeu a găsit timp să vorbească de ea. Nimeni nu a examinat cu deamănuntul nepreţuita comoară de idei şi de simţăminte ce doamna Maria P. Chiţu făcea accesibilă tuturor inteligenţelor române... t­raducătoarea, femeie cultivată, ştie că ideile sunt ca oamenii ; ca să placă, ele trebuie să fie frumos îmbrăcate. Pentru ca să scutească pe cititorii cunoscători de osteneala de a con­trola exactitatea traducerii, doamna Chiţu a avut gri­je de a pune textul italienesc în josul traducerii”. în sfîrşit, nu tre­buie uitat că traducerile din 1883 şi 1888 sînt primele făcute la noi din italieneşte, traducătoarea avînd de luptat cu mari greutăţi de limbă în încetăţenirea vocabularului dantesc în ro­­mînişte. Scopul principal a fost redarea într-o versiune fidelă a Divinei Comedii, prin respectarea textului original. Din aceste motive, Maria P. Chiţu a preferat o traducere în proză. Totuşi, proza e ritmată, păstrînd mult din farmecul versului. Cu mai mult curaj, cu mai multă încredere în forţele sale, Maria P. Chiţu nu ar fi fost departe de a oferi un Dante versificat. (Ilustrăm afirmaţia prin reproducerea, în casetă, a primelor versuri care deschid Infernul). Traducerea e corectă şi atrage pe cititor ; nu plictiseşte. Traducătoarea cunoaşte perfect limba italiană şi e foarte do­cumentată în bibliografia dantescă. S-a remarcat limba traducerii ca o limbă „clară, concisă şi plastică”,­­ cu obiecţia pentru folosirea prea des a neo­logismelor (deşi în volumul II sunt mai puţin frecvente). Iată cîteva exemple de cuvinte şi expresii italiene introduse în text : „Acum te mişcă, şi cu cuvîntu-ţi ornat“ ; „gentilă doamnă” ; „îl credeai că treme“ ; „a cărui voce gra se stin­gea“ etc. Mihail Strajan, în Cestiuni literare şi pedagogice, ar fi preferat o traducere liberă în locul riguroasei reproduceri a textului, care, de altfel, şi ea îşi are scopul şi meritul său deosebit , a făcut ca tălmăcirea Măriei Chiţu să fie folosită de ceilalţi traducători, în special de N. Gane şi G. Coşbuc. Imperfecţiunile traducerii Măriei Chiţu stimulează creator traducerile care urmează, constituind­­la fel ca Eliade odini­oară) un punct de pornire sau de confruntare. Dintre toate, Divina Comedia în versiunea Măriei Chiţu a avut o largă cir­culaţie nu numai la noi, ci şi peste hotare. Mihail Strajan afirmă că „ziare franceze şi italiene au scris cu multă laudă“ despre această traducere ; mai mult, unele biblioteci străine au căutat să şi-o procure. 1. La mijlocul căii vieţii noastre, mă pomenii într-o obscură pădure, căci rătăcisem din calea cea dreaptă. 2. Ah ! cît de greu e a descrie acea sălbatecă şi deasă şi aspră pădure ! Cugetînd numai, din nou mă înfioara ... 3. Amar, pufin mai amar decit moartea ! Dar pînă s-ajung la binele ce aflai acolo, Voi povesti celelalte. 4. In ce chip intrai, n-aş putea spune, atît de adormit eram în acea clipâ Cînd părăsii adevărata cale. („Infernul", Cîntul I, în traducerea Măriei P. Chiţu, 1883) în ce priveşte traducerea lui Coşbuc, primele cînturi au fost făcute din germană. La început, după cum ne spune Ramiro Ortiz (în Romînia literara, 1925), Coşbuc nu ştia limba italiană. Atras din ce în ce mai mult de opera lui Dante, poetul Coşbuc s-a apucat să înveţe italieneşte. 7) Cei ce au venit după Maria P. Chiţu era firesc să cîş­­tige în experienţă şi să perfecţioneze munca începută. Era, acum, un drum aproape bătătorit pe care l-au continuat, cu strălucire, talentul poetic al lui George Coşbuc şi adnotaţiile profesorului Ramiro Ortiz. 2 • ramuri 1. Interesant de notat că, în revers, entuziaștii și naivii admiratori ai lui Eliade au mers pînă acolo încît au schițat o paralelă între acesta și Dante : ,,La vita del citadina Eliade, come poeta e come letterate, e parailella alla vita di Dante". 2. N. Gane se referă la faimosul vers din fruntea Cîntului al lll-lea : ,,Per me si va nella citta dolente“. 3. Maria P. Chitu s-a ocupat și de alti scriitori italieni. Ea a tradus pentru prima dată la noi şi­­ promessi spossi (Logodnicii), cunoscut roman al lui Manzoni, iar în 1917 a publicat un stu­diu asupra lui Gabriele D’Annunzio. 4. Este vorba de poeta Lucilla Chitu, autoarea cunoscutului volum de versuri Au clair du réve, tipărit la Paris, versuri elogiate de Francois Coppée. 5. Printr-o notiţă din ziarul Olteanul (3 iulie 1887, luăm cunoştinţă că la moartea unui profesor italian al Măriei P. Chitu, aceasta a trimis o coroană frumos lucrată la școala profesionala de fete, ca să fie pusă pe mormîntul acestuia. 6. Alături de Teodorini se ridică Ecaterina Piscă, tot din Craiova, care studiase tot în Italia. In 1186 e anga­jată să cînte în America. O alta, ,,dom­nișoara Banciu“, tot craioveancă şi tot cu studii de canto în Italia, de aseme­nea e angajată să cînte în străinătate. Tot în aceşti ani, Mihail Strajan se ocupă cu fondarea unei mari biblioteci la liceul local. Haşdeu venea deseori în Craiova, unde ţinea conferinţe şi cerceta trecutul atît al Craiovei, cît şi al Olteniei. In peregrinările sale pe aceste locuri, Haşdeu era găzduit de familia Chiţu. Tot pe atunci apărea şi ,,Revista Olteană‘‘ a lui Traian Deme­trescu, în care G. D. Pencioiu se oprea asupra ,,Capitalului" lui Marx. în a­­celaşi timp se terminase de clădit Tea­trul Naţional, care alături de cele din Iaşi şi Bucureşti se număra printre cele mai frumoase localuri din ţară. 7. În biblioteca Academiei se păs­trează traducerea Măriei P. Chiţu, exemplarul ce a aparţinut lui Coşbuc, cu numeroase notiţe făcute de poet.

Next