Ramuri, 1970 (Anul 7, nr. 1-12)
1970-01-15 / nr. 1
EDUCAŢIE EUROPEANĂ de MIHNEA GHEORGHIU L a sfîrşitul ultimului război mondial o literatură plină de vitalitate în seva ei amară înfăţişa europenilor imaginea lor, febrilă şi istovită de veghe şi traumatisme, într-un peisaj în care iluzia şi incertitudinea ofereau noilor edificii un fundal prelungit de fum şi ruine. După timpul dezastrelor venise „timpul de a trăi“ care modifica în structurile Europei o educaţie vitregă, ostilă cooperării şi confluenţelor. Participantă fatală la toate războaiele lumii, Europa n-a cunoscut în fapt niciodată deplina binefacere a tihnei, dacă ţinem seama că la scară mondială veacul trecut n-a avut la activul său decit 31 de ani de pace, iar secolul nostru numai doi sau trei. Prezenţa europeană în viaţa lumii de azi se afirmă în cele mai variate cîmpuri de atracţie ale opţiunilor de progres ce reunesc şi separă civilizaţia contemporană, o civilizaţie deposedată treptat de specificul componentelor ei naţionale şi înzestrată cu trăsăturile vulgarizatoare ale unei universalităţi reziduale, preluate pe alocuri din noua mitologie americană. Europa trebuie să trăiască şi să continuie să trăiască. După ce problemele ei politice foarte serioase vor fi fost rezolvate în sensul securităţii, — pentru care şefii statelor europene încep să depună mari eforturi pozitive, — ea nu-şi va putea îndeplini misiunea decit pe baza unei puternice auto-afirmări culturale. Importanţa acestui capitol este vitală. Căci dacă, aşa cum se prezintă situaţia „civilizaţiei materiale“, e greu de presupus că presupunerile pesimiste ale lui Spengler ar mai putea fi luate în serios, nu se poate să nu observăm cât de mult ele se confirmă în unele aspecte actuale ale culturii europene. Cu trei decenii în urmă, într-un Avertisment pentru Europa, Thomas Mann se întreba „oare umanismul european a devenit incapabil de o reînviere care să restituie principiilor sale valoarea lor combatantă“ ? Era vorba de principiile libertăţii, liberului examen, respectului mutual, al respingerii violenţei în relaţiile cu străinătatea ; dar acest umanism al raţiunii şi progresului, al ştiinţei şi al culturii, acest „ideal european modern“ ii apărea profund antipatic lui Unamuno care judecîndu-le ca „adevăruri arbitrare“ considera, dimpotrivă, că : „unicul mijloc de a intra într-o relaţie vie cu altcineva este mijlocul agresiunii şi nu ajung la o adevărată compenetraţie, la o fraternitate spirituală, decât aceia care încearcă să-şi subjuge spiritualmente partenerul, în relaţiile dintre indivizi, ca şi în cele dintre popoare“. Părerile au fost totdeauna împărţite. Dar pentru lumea de azi toate aceste rute filozofice capătă un iz de zădărnicie pe care în Criza spiritului Valéry o definise atît de bine şi de rău după primul război mondial : „Pacea este poate starea de lucruri în care ostilitatea naturală a oamenilor între ei se manifestă prin creaţii, în Ioc să se traducă prin distrugeri ca în timp de război“. In categoriile unei asemenea stări de lucruri „războiul rece“ din ultimele două decenii a proliferat legendele „cortinei de fier“ şi tot ce a decurs din ele pentru trista educaţie pe care cîteva generaţii europene au primit-o prin filtrele agresiunii morale şi de care noul umanismşi coexistenţa paşnică se izbesc la tot pasul. Discuţiile internaţionale, guvernamentale şi non-guvernamentale, purtate în ultimele luni, au contribuit la apropierea posibilităţii de a începe realizarea securităţii europene, deşi s-a subliniat că aceasta nu se poate obţine dintr-o dată, ci în cadrul unui proces care trebuie parcurs etapă cu etapă şi a cărui durată depinde de însuşi modul în care el evoluează. Dar această stare de certitudine mult nădăjduită de noi toţi europenii trebuie creată printr-o acţiune conjugată din partea tuturor factorilor naţionali şi internaţionali care pot contribui la îmbunătăţirea climatului favorabil existent, prin extinderea pe multiple căi a cooperării intereuropene, în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi cultural, printr-o reeducare insistentă şi progresivă a spiritului european. In noţiunea de trebuinţă stringentă a creării noului climat, verbul a trebui intră în sfera diferenţierii kantiene dintre sollen (trebuie, din necesitate morală liber şi îndelung consimţită) şi müssen (trebuie, independent de voinţa eului conştient) şi anume în avantajul libertăţii naţionale reciproce. In acest dialog al coexistenţei pacifice, noi vom susţine pe mai departe ideea de libertate ca o categorie a necesităţii dialectice, ca o expresie democratică a comandamentelor noastre social-politice, prielnice dezvoltării deliberate poliforme a naţiunii socialiste, a culturii naţionale. în termenul „cultură“ e conţinută imensitatea experienţei umane, a cunoaşterii, achiziţiile superioare ale inteligenţei omeneşti şi ale sentimentelor celor mai pure — nevoia de frumos, de adevăr şi de bine — ca o tendinţă supremă ireversibilă. René Maheu, directorul general al UNESCO, declara, în acest context, cu justă credinţă că : „naţiunile se pot înţelege în profunzime şi pot să se stimeze, în măsura în care ele înţeleg şi stimează culturile lor, pentru simpla raţiune că în valorile exprimate prin aceste culturi, fiecare dintre ele întrevăd sensul însuşi al vieţii“. Dar pentru a răspunde acestei necesităţi popoarele trebuie să-şi cunoască reciproc culturile. Şi această cunoaştere nu se poate realiza decât prin intermediul contactelor culturale intensive, pe picior de egalitate, şi al schimburilor sistematice în domeniile artei şi ale ştiinţei, care în ultimă instanţă depind de politica culturală a statelor. Cultura este o platformă excepţională care permite realizarea eforturilor ce vizează apropierea dintre popoare, chiar în situaţia unor conflicte de alt ordin care îndeobşte limitează alte forme ale dialogului, sau chiar le elimină. Cultura europeană începe deci printr-un dialog multilateral între culturile naţionale la toate nivelurile, întemeiat pe respectul mutual şi prelungindu-se nelimitat pe drumurile păcii între toate popoarele. Oamenii de cultură din toate ţările se pot uni cu deplină încredere în acest nobil interes al cooperării progresive care constituie o garanţie verificată a unităţii în diversitate. Artele şi spectacolele beneficiază, în materie de educaţie şi cooperare europeană, de un întreg lanţ de drepturi cîştigate , schimburi de formaţiuni artistice, de expoziţii, traduceri de cărţi. Există acorduri de coproducţie cinematografică, care ar fi regretabil să se mărginească la avantajele comerciale ce se traduc de obicei în producţii hibride, de scurtă respiraţie. Schimburile de programe la radio şi televiziune se pot de asemenea extinde în interesul cultural al partenerilor. Dezvoltarea acestor forme de cooperare are însă o nevoie vitală de renunţarea la suspiciune. încrederea redobîndită nu trebuie să fie jignită de discriminări şi constrîngeri pasagere, ci servită cu prioritate, normalizată şi generalizată, în spiritul unei largi democraţii etice şi estetice. Dimpotrivă, folosirea mijloacelor de comunicare de masă e ţinută să evite orice instigare la dezordine morală şi la violenţă, la dispreţul caracteristicilor etico-estetice ale altor culturi naţionale. In peisajul actual al culturii europene, aceste din urmă tendinţe apar ca aspecte perimate, contrare procesului obiectiv de cooperare, ca decurgînd din mentalităţi învechite, ce reflectă structuri învechite, în respectul nedesminţit al opţiunilor filozofice care orientează căile de viitor ale fiecărui popor stăpîn în ţara lui şi pe destinele lui, avem convingerea că ţelul securităţii europene, care interesează toate popoarele, poate fi atins numai prin unirea eforturilor tuturor statelor continentului, prin acţiunea mobilizatoare a celor mai diverse forţe sociale, capabile azi să determine, mai mult decât în trecut, luările de poziţie ale guvernelor, în sensul intereselor comune de pace şi securitate ale continentului. litái PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VA ! Mihai DUŢESCU POEM TRĂDAT înseninează-mi negrul ochiul scump cu vin şi cu oţet descintă-mi gura cind de pe cruce voi huli scriptura acestei lumi pierdute pentru trup pe oase răstignit sfidez văzduhul sub vulturi goi şi bice lungi de stele dar veşnicia şa de nicăiere îndurerîndu-mi carnea şi cuvîntul. POEM ALBASTRU cum sună craniul apei rostogolit pe trepte însingerînd obrazul cind ni-l clătim sub măşti în casa asta veche în care prea albaştri tot mai sperăm venirea luxoaselor căleşti te-ai îmbrăcat în scumpă şi rece crinolină m-am îmbrăcat în greul şi fastuosul frac ca pentru cea din urmă ivire printre oameni cind toţi judecătorii acestor vorbe tac. POEM SINGUR cuprinde-mi capul blond al altui umăr cuvintelor opune lung fremătîndul calm nu vezi ce aburite sînt armele uitării în templul de zăpadă sub muzici reci de psalm rugina latră roşu pianul vechi tresare şi noaptea cîntă singur sinistre simfonii ca morţii stăm alături mătăsurilor pradă imbătrinind de spaima de-a nu mai fi copii. POEM ÎN LINIŞTE fiara inimii sorbindu-mi singele oasele mie lemn de galere ia-le iubito rîzi-le plîngi-le vîrsta pustiului lunii mă cere cind braţul stingul te necuprinde ca vulturul cerului înnoptat în faţa oglinzii ochiul te vinde braţului meu celălalt. POEM ÎN GER e timpul sfinx mai palid şi trupului descreşte într-un pustiu iernatec în care m-am pierdut trăindu-mi viaţa asta diabolic şi regeşte ca un bufon al curții înamorat și mut.