Ramuri, 1991 (Anul 28, nr. 2-12)

1991-02-01 / nr. 2

„Această parte mult pătimită a neamului românesc“ . Interviu cu MIHAI CIMPOI, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova Ce reprezint­ă Uniunea Scriitorilor în viaţa ţării, a oamenilor de aici ? Se zice în mod obişnuit că Uniunea Scriitorilor din Moldova a deve­nit o adevărată Casă a poporului şi cred că nu s-a exagerat prea mult spunîndu-se acest lucru. Scriitorii noştri s-au situat, fără prea multe deliberări, în avangarda proceselor de înnoire, au lansat un apel pentru a se reveni la alfabetul latin şi pentru a se oficializa limba română în Republică. Opera de Renaştere naţională au în­­ceput-o de asemenea scritorii. Clădirea Uniunii a fost mult timp sediul Frontului Popular. Scriitorii au spus primii şi în mod răspicat adevărul despre lagărele concentraţionare, despre foametea din 1940— 1947, despre deportări, despre corupţie şi despre marele pericol eco­logic. Lume peste lume venea la noi ca să se confeseze, să-şi spună păsul, să aducă documente, să restabilească un adevăr sau altul. Scriitorii au avut şi sufragiul cel mai mare în campaniile electorale : 20 de poeţi, prozatori, critici au obţinut locuri în parlament. Cînd şi unde a mai fost aşa ceva ? Ştiu că în America Latină 14 poeţi au fost preşedinţi de state. Scriitorii basarabeni n-au rîvnit scaunul prezidenţial, ci au răspuns­­unui strigăt existenţial şi au făcut tot ce le-a fost în puteri ca să salveze fiinţa naţională. Am putea sub­scrie, deci, cu toţii la îndemnul poetului Grigore Vieru : „Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă ! Din somnul cel de moarte ! / Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă / Prin limbă şi prin carte !“ Periodic, în lumea literară izbucneşte realitatea unei probleme, unei controverse, unei idei arzătoare care creează o stare, o nevoie de ati­tudine de limpezire, de implicare a scriitorilor, a criticilor. Există la această oră vreo problemă, o polemică legată de ceea ce se scrie, de ceea ce trebuie scris ? Mai precis : care este — și de ce natură — punctul nodal unde se regăsesc uniţi toţi scriitorii basarabeni şi care este punctul unde ei se despart, dacă există un asemenea punct ? Lupta pentru revendicările naţionale ne-a solidarizat nespus de mult. Nu este timp şi nici loc pentru răfuieli, vendete şi certuri mărunte. Singurul punct unde se­­ împart anumiţi scriitori este­­ im­pactul dintre politică şi literatură : unii tineri consideră că e cazul să cultive o poezie pură, poeţii din generaţia lui Grigore Vieru pro­movează un alt crez estetic ce răspunde la imperativele cetăţii şi ale zilei, împărtăşim întru totul rezervele faţă de politic care, aşa cum spunea Stendhal, este ca un foc de pistol intr-o sală de concert, dar în acelaşi timp ne întrebăm, cu Soljeniţîn (expresia e din dis­cursul rostit cu ocazia primirii Premiului Nobel) : artistului nu i se poate cere nimic, dar pe mina cui lăsăm totuşi lumea ? Cum se vede Uniunea Scriitorilor din România, de aici, de la Chi­şinău ? In Uniunea Scriitorilor din România se vede cu totul altfel decit Uniunea scriitorilor din Moldova. Nu voi intra în amănunte, îmi permit doar să reiau o foarte frumoasă şi dureroasă frază dintr-o tabletă a Anei Blandiana : „Singurul fel de a ne salva din degra­danta ambiguitate a condiţiei noastre de supravieţuitori este­ să nu ascundem nimic, să recunoaştem şi să mărturisim totul, să tăiem în noi înşine pînă la os, să nu îndepărtăm de la noi acest pahar, să acceptăm pînă la capăt calvarul, pentru a face învierea posibilă". Ce nu cunosc îndeajuns, ce ar trebui să cunoască mult mai bine scriitorii şi publicul românesc despre d-stră, scriitorii de aici ? Se cunoaşte de la distanţă curajul nostru patriotic, disperatele noastre acţiuni de a salva această parte mult pătimită a neamului românesc. Şi se mai bănuieşte marea noastră suferinţă. S-ar cădea, însă, să fie cunoscută. Nu e cazul să fim pur şi simplu jeliţi, căinaţi, trataţi cu epitete care de care mai generoase. Avem nevoie de ac­ţiuni­ concrete, de contacte culturale, de case şi cărţi, iar pîinea —­ atîta cită o avem­­— vom împărţi-o creştineşte şi frăţeşte. Deci, nu pretindem mai mult decit să se ştie că existăm. Moldovenii, urmaşi ai lui Ştefan cel Mare s-au învăţat să facă (fiind modelaţi de o is­torie vitregă), lucruri mari cu mijloace mici. Se mai citeşte literatură, ce fel de literatură mai interesează ? Oricît ar părea de straniu, da, încercaţi, vă rog, să găsiţi în libră­riile din Chişinău vreun exemplar din Camus, Kafka, Preda, apăruţi in colecţia „Mari prozatori ai secolului XX", sau vreun exemplar din Druţă, Vieru, Lari .(primul a putut să apară şi intr-un tiraj de 100 000 ; ultimii doi, cu cărţi de poezie, intr-un tiraj de 40 000 ; ra­portaţi la o populaţie de 2,5 milioane de români basarabeni ca să aflaţi adevăratele proporţii). Nu e, bineînţeles, o stare de lucruri ideală ; important e că o carte bună nu stă pe rafturile librăriilor. Pe masa d-stră de lucru ce manuscrise se află, în ce stadiu ? Ce probleme vă frămîntă ? Ca întotdeauna, mai dreapta cinstire ,şi mai buna valorificare a personalităţii lui Eminescu, închei un volum de dialoguri cu emi­­nescologii lumii, în care ţin să pun în lumină destinul marelui poet în marile arealuri culturale sau paidei, cum le zic filozofii culturii. Aproape toţi specialiştii în materie de Eminescu sînt unanimi în a-l recunoaşte, la acest sfîrşit de secol şi mileniu drept un mare poet al fiinţei, neliniştea metafizică fiind dimensiunea ■ esenţială care îi im­primă modernitatea. Cartea se cheamă „Spre un nou Eminescu". Aştept cu nerăbdare apariţia volumului meu Narcis şi Hyperion în colecţia Eminesciana a editurii „Junimea“ şi colaborez la pregătirea operelor complete ale lui Eminescu în 16 volume care urmează să apară la editura Hyperion, din Chișinău. Am dat la tipar numărul 3 al revistei „Mihai Eminescu“, al cărui codirector sînt. De ce Emi­nescu ? Fiindcă el continuă neabătut să răspundă la problemele care ne frămîntă. Sub semnul figurii lui sacre am reînviat noi, basara­­benii. Decretarea Zilei de 15 ianuarie ca­­ sărbătoare naţională a Republicii Moldova nu este, aşadar, un simplu gest de pietate. Chişinău, 27.1.1991, Interviu realizat de Patrel Berceanu O CONSTANTIN NOICA Cealaltă fată a i-a lipsit lui C. Rădulescu-Motru încrederea ultimă in gîndul său despre personalism ? Sau le-a lipsit celor care au admirat o clipă originalitatea unei gîndiri româ­nești de la începutul veacului, spre a vedea apoi cum decade singur gîndul, aparent, dintr-o cuprinzătoare te­orie într-o modestă practică ? Persoana nu e o iradiaţie, aproape mistică, a eului emotiv, spune Motru , nu e de înţeles nici ca o calitate opusă naturii materiale. Ea se naşte din înlănţuirea unui destin individual cu celelalte energii ale naturii. Manifestările­ superioare omeneşti trebuie înţelese ca stînd sub un determinism. In fond, spune Motru încă de la începutul Personalismului energetic, aşa crede şi poporul român, cum că există o legătură, a personalităţii cu natura şi că omul este „înfrăţit“ cu ea. Dar, ca expresie finală a energiilor naturii şi a expe­rienţei omenirii, persoana trebuie înţeleasă şi trimisă mai departe. Spre ce ? Spre „vocaţia“ ei, spune Motru, spre punerea în valoare a aptitudinilor ei şi spre împli­nirea ei socială şi profesiune. „Personalitatea la origine era mistică. Acum, după un lung şir de personalizări, este energetică şi profesională“ (ed. I, p. 62). De aceea societatea vrea ca omul să-şi precizeze vocaţia, să-şi cu­noască aptitudinile şi să dea personalităţii sale un carac­ter social şi profesional. Dacă n-o face el, trebuie s-o facă societatea. Iar şi omul şi societatea deţin cel mai bun mijloc de cunoaştere şi valorificare în psihologie, încă mai precis in psihotehnică, prin care fiinţa sufle­tească şi aptitudinile omului pot fi riguros determinate. Aici l-au întîlnit pe Motru tinerii dintre cele două­­războaie, şi mulţi dintre noi am rămas nedumeriţi. O viziune atît de grandioasă şi, la lectura cărţii, de cuce­ritoare, să se rezolve ca intr-un demers ştiinţific folo­sitor, la urma urmelor, unui simplu aparat de stat ? Era aşa cum spunea Hegel : trecerea substanţei în subiect, a determinismului naturii şi istoriei în personalism energetic. Dar cu „vocaţia lui profesională“ subiectul era tare puţin lucru faţă de substanţa pe care­ o avea îndărătul său, personalismului Şi mai era ceva, iarăşi aparent vom spune astăzi : tot sensul românesc al viziunii se pierdea, sau cel puţin se invalida singur. Motru spune (p. 210): satul românesc este imobil în firea sa, căci nimeni nu se gîndeşte să-i transforme energia şi posibilităţile. „El are o personali­tate istorică, nu una energetică“. Dar tocmai în literatura acestui sat, inapt să dea „persoane“, Motru înţelesese să-şi caute o confirmare. El putea avea dreptate cu satul; dar dacă acesta, a cărui v­iaţă spirituală ţine în fond de energetismul în genere să sfîrşească în personalism ? Din acest impas mulţi cititori ai lui Motru nu ieşeau, şi Motru însuşi părea să fi rămas la el cu resemnare. Dar cartea sa şi întreaga sa viziune spuneau şi altceva. Individualitatea simplă — scrisese el — este o rezul­tantă a deprinderilor contractate prin obişnuinţă; per­sonalitatea în schimb este rezultant deprinderilor con­tractate prin voinţă liberă (p. 105). Că apare astfel o nouă contradicţie, cea dintre voinţă liberă şi determinism, o va spune doar cel ce are o con­cepţie sumară despre libertate. Cînd intră voinţa liberă în joc, orice determinism se transfigurează. Totul se răstoar­nă atunci, aşa­ cum înţelegem astăzi că, la capătul ei, viiziunea lui Motru se răstoarnă. Ca explicaţie simplă, anume, totul e prea vast. Nu e nevoie de energetismul naturii şi al istoriei ca­ să ex- ,­plice un omuleţ. Dar omuleţul are nevoie să priceapă, în limitele sale, care este energetismul naturii şi al is­toriei prin care el poate deveni om. Şi de altfel Motru­­vorbeşte despre energetismul uman, adică doar despre acei candidaţi la omenesc ce poartă în ei, şi trebuie să poarte conştient, forţe mai puternice decit eul lor apa­rent. Dacă deci râstorni lucrurile şi spui: nu privesc îndă­rătul meu, în vastitatea banii, spre a vedea cine sínt, ci spre a vedea cine nu sínt încă, atunci viziunea lui Motru, în loc să se piardă în fişe profesionale, se pre­face într-o şcoală, ca toate, filozofiile şi energetismele filozofiei. (Din volumul jubiliar Rom­uri, 1980) C. S. FÂGEŢEL ARTICOL­ In vremea cînd a apărut această revistă, literatura românească începuse a se descătuşa din nesiguranţa dezordonată şi lipsită cu­­desăvârşire de orice orientare. Conducerea „Sămănătorului“, înfiinţat de d-nul Vlahuţă şi Coşbuc, trecuse în mîinile profesorului Iorga, care de la început afirma necesitatea de a face să răsară o artă care să poarte timbrul du­rerilor şi năzuinţelor noastre, hrănite din aluatul simţirilor­ ade­vărate — un scris care să lumineze şi să deschidă ochii, edifieîn­­du-ne sufletul şi luminîndu-ne viaţa. Şi în felul acesta „Sămănătorul“ a servit literatura românească la disciplina unui principiu nestrămutat, cu gîndul că numai aşa se pot realiza principii adinei în sufletul unui popor. La lumina scăpărată de „Sămănătorul“ a răsărit o pleiadă de scriitori care simţeau în ei glasul vremurilor noi şi purtau con­ştiinţa chemării lor, simţind o adîncă răspundere faţă de neamul din care se înălţaseră şi pentru sufletul care trebuia să scrie. Ei veneau în numele unei literaturi, care aducea cu sine aerul curat şi sănătos al cîmpiilor noastre, întreaga frumuseţe ce se des­făcea din trecutul nostru de bărbăţie şi din viaţa noastră, cu fră­­mîntările, cu necazurile şi cu bucuriile ei. In asemenea împrejurări şi în această stare de spirit, făceam să apară, acum 14 ani, această revistă a noastră, izvorîtă din tovărăşia rezistentă a unor suflete cinstite şi dîrze, care se rezimau pe prie­tenie frăţească, pe credinţă cinstită şi pe sinceritate necruţătoare. Am răsărit aici la Craiova ca o datorie faţă de conştiinţa noas­tră şi de puterea tinereţii noastre, ducînd o straşnică luptă de pre­facere. Şi niciodată mişcarea de la „Ramuri“ nu s-a alintat în le­gănări oportuniste şi în cotituri care ar fi putut să se închirieze pentru foloase pipăibile. Tinereţea noastră s-a vînturat cu dărni­cie în măsura puterilor de care am fost capabili pentru a coborî un dram de idealism in mersul sufletesc al acestei ţări. Cine ar avea îndrăzneala să ne tăgăduiască forţa morală prin care s-a creat un tineret nou, un spirit nou care a deschis izvoa­rele unei vieţi nouă ? Apărută intr-un centru unde singura manifestare de cultură se rezuma la cele cîteva ziare de descompunere morală, revista „Ra­muri“ a izbutit să creeze o atmosferă cum nu se cunoscuse aici. De la 1888 nu se mai ivise în Craiova băniei nici o licărire de lumină curată. Şi atunci, ca şi astăzi, în împrejurări cum nu se PROGRAM poate mai vitrege, visătorul Traian Demetrescu, în tovărăşia prie­tenului nostru G. D. Peneioiu, încearcă să dea Craiovei ,,Revista olteană", pe care indiferenţa negustorilor, burghezilor şi a elitei craiovene izbutise s-o înmormînteze cu tot fastul dispreţului lor. Dar această revistă a noastră nu a fost numai a Craiovei, „Ra­murile“ erau cerute şi aşteptate în toate centrele ţării, şi ea a pă­truns şi în satele noastre, dusă de dragostea de cetit a tineretului care se ridica şi creştea la lumina noilor principii ale curentului sănătos iv­it în literatura românească ; în Ardeal am avut cetitori numeroşi, şi n-a fost foaie în care să nu se vorbească cu entu­ziasm şi cu căldură de revista craioveană, iar în timpul din urmă cetitorii bucovineni — cîteva sute — au îmbrăţişat-o cum socotim că n-a fost încă revistă românească. N-a fost scriitor distins care să nu fi apărut în sumarele „Ramu­rilor“ : Goga, Sadoveanu, Agârbiceanu, Iorga, Gîrleanu­, Anghel, Iosif, Sandu-Aldea, toţi şi-au trimis obolul lor cu dragoste pen­tru paginile revistei pe care atîta nesfîrşită iubire o înconjura din partea noastră. Dintre scriitorii mai tineri, cei mai mulţi au crescut şi au pornit de aici de la noi. La „Ramuri“ s-a desfăşurat scrisul şi talentul plin de rigurozitate, de pătrundere al celui mai ales dintre criticii pe care îi are astăzi literatura noastră nouă, al lui O. Tomescu ; aici a vibrat plin de bărbăţie sufletul scumpului nostru tovarăş, sufletul lui Nicolae Vulovici, care a ştiut, în ora supremă a bucu­riilor, să dovedească tuturora că scrisul său n-a fost numai o sim­plă atitudine literară. Nicăieri ca la „Ramuri“ n-a dat lucruri mai scumpe ei, discretă poetă a simţirilor delicate, Elena Farago, şi nici de unde nu ne venea îmbărbătare mai frăţească şi tot produsul de unde cel din­ţii alegeam tot ce era mai frumos ca de la statornicul şi credin­ciosul nostru Ion Soricu. Tot aici s-a ivit nuvelistul preot 1*. Parte­­nie, Ionescu-Siseşti, mult tăgăduitorul pe care specialitatea sa ni l-a smuls aproape cu totul. Astăzi, cînd peste sufletul acestei ţări trece vîntul sănătos al unui democratism pentru care, în limitele puterii noastre, am muncit şi noi, trec alături de „Ramuri“, pe lingă vechii noştri prieteni, şi toţi acei craioveni care socotesc ca literatura mai poate avea înrîurire şi poate fi de folos unui neam. („Ramuri“, 1919) GABRIEL CHIFU Trubadurul de ghips nicicînd­ negura n-a fost mai luminoasă (numai, poezia : un stup, singurul ?, cu albine invizibile şi cu miere­ din substanţă stelară) adevărurile mari ale omului *— ciugulite de vrăbii, odată cu boabele, în praf. O­biciuită de reeditare, imaginaţia poetică o ia razna, desigur , marea încape într-un buzunar de pitic, stejarii şi azurul cîntă ode, cum să ne păstrăm umanitatea, dreptul la fericire şi noi, cei umili şi cu o singură viaţă, cum ? firişorul de apă curată din străfundul sufletului cum să nu moară, cînd totul e secat în jur, sub soarele infernal al pustiului ? ANTOLOGIE RAMURI I Zilele I. L. Caragiale La începutul lui februarie, la Craiova s-au desfăşurat „Zilele Cara­giale“, manifestare ajunsă la cea de-a XIV-a ediţie. Cu acest prilej, a fost ales un nou preşedinte al „Societăţii Caragiale“ în persoana d-lui Marin Sorescu. De asemenea, membrii comitetului de conducere au făcut scurte aprecieri asupra ediţiilor trecute şi au fost trasate cîteva din direcţiile de viitor. In cadrul simpozionului cu tema „Caragiale şi democraţia“ au susţinut comunicări : Marin Sorescu, Mircea Tomuş, Valentin Silvestru, Mircea Cornişteanu, Romulus Diaconescu, Emil Boroghină, Al. Firescu, Rodica, Mandache, Pauvel Berceanu, Stancu Ilin. S-a subliniat faptul că multe din spectacolele cu piesele lui Caragiale deveniseră extrem de incomode pentru dictatură, în ulti­mul deceniu, iar opera sa, raportată la configuraţia climatului politic, este profund actuală. De fapt, actualitatea operei caragialene se va păstra şi în continuare fiindcă dramaturgia sa a intrat demult în fondul peren al literelor româneşti. Au fost, de asemenea, vizionate spectacolele „O scrisoare pierdută" în interpretarea actorilor craioveni (regia Mircea Cornişteanu), „Doamnele domnului Caragiale" (regie şi interpretare — Rodica Mandache de la teatrul „Odeon“) şi filmul „De ce trag clopotele, Mitică?" Totodată critici şi actori au fost oaspeţii şcolii generale din comuna Celaru (Dolj). Diploma de onoare a Societăţii „Caragiale" a fost decernată, în acest an, regizorului Lucian Pintilie „pentru strălucita valorificare a operei lui Caragiale, pe scenă şi pe ecran“. RAMURI nr. 2 (320) ^ februarie 1991

Next