Realitatea Ilustrată, 1931 (Anul 5, nr. 206-230)
1931-04-23 / nr. 221
6 mi-a spus: „E rezervat pentru Terente”. In ziua de 5 iunie 1927, taman peste o lună, „regele bălţilor”, a fost împuşcat. Nu revendic pentru preciziunea profeţiei, nici un titlu ocult. Menţionez doar, coincidenţa. „Nenea Grigore”, care a jucat în destinul lui Terente, doar rolul... bufniţei, a avut prilejul să-şi complecteze locul liber din galantar, poate cu o certitudine mai aproape de adevăr, decât toate năzuinţele autorităţilor, deslănţuite pe urma popularului bandit. Vă amintiţi isprăvile lui extraordinare. In carnetul meu profesional, notasem atunci, următoarele reflexii ce se aplică şi lui Marinică: „Capul lui Terente, „excortat”, de un singur militar, a fost predat „Institutului medico-legal” din Capitală. Tot ce a putut cuprinde până acum o săptămână imensitatea bălţilor, omul ce nu se simţia bine decât în nemărginirea vegetală a Deltei, a sosit într’o cutie de tinichea, mai mare ceva decât un „termos”. Bietul Terente! El care spera poate cu filozofia lui primitivă, aproape de natură, că moartea nu-l va depărta de Dunăre, că trupul lui răpus chiar de glontele justiţiei, se va odihni necunoscut, între trestii şi papură ! Colegul Cuţana, care l-a văzut viu şi, mort, îmi spune că „regele bălţilor”, a dat dovadă, când a fost prins, de o surprinzătoare slăbiciune... morală. Curajul sfidător, pe care l-a manifestat în atâtea aventuri, ţinuta lui de brigand neînfricat, cu care-l înconjurase legenda populară, dispăruseră complect. „Regele bălţilor“, în alt mediu decât cel familiar, pe pământ nu pe apă, devenise un om de rând, un „caracter comun”, plecat şi lamentabil. Se spune că rechinul aruncat pe mal, e docil şi blând ca un crap. îşi mai aminteşte cineva astăzi, în faţa sfârşitului... banal, toate minunile ce se spuneau pe socoteala isprăvilor şi vieţii sale, acum câţiva ani ? Apariţii şi dispariţii misterioase, multiplicarea lui fizică, ce făcea să fie semnalat simultan în câteva locuri, sistemele impresionante de a se sustrage urmăritorilor, etc., etc. S’au găsit oameni cari să creadă că banditul a fost în stare să stea sub apă zile întregi, când îl înconjura primejdia. O trestie lungă, până la suprafață îl alimenta cu aer, cât ar fi vrut, ca un scafandru ce s’ar fi devotat îndelung şi voluntar adâncului. Bietul Terente. N’a avut măcar norocul să moară intr’un ceas neacaparat de un eveniment mai important: schimbarea guvernului... E al treilea cap pe care-l descriu în mai puţin de şase luni. Cel mai puţin patetic, cel mai puţin sugestiv. Un cap simplu, lipovenesc, spân, pieptănat, cum n’a visat niciodată să fie. Câteva brazde, ghiara vânturilor şi privaţiunilor, îi liniază fruntea. Sub ochiul şters, alte creţuri. Glontele care a străbătut falca smulgându-i limba, a concentrat toată diformarea fatală, în jurul gurii. Aci perzistă încă nenetezită de patina morţii, o suferinţă încremenită, o „durere vie”. Buzele groase, tumefiate, negre, pungile de ultimul horcăit, e tot ce a rămas elocvent, din acela care a alimentat atâţia ani reportajul ziarelor, şi lăcomia de senzaţional a publicului. Terente a fost un mit! A existat vreodată?” Ilaralamb Niculiţă, şef de bandă, a huzurit câţiva ani prin codrii Neamţului, tâlhărind, jefuind convoiurile de turişti şi negustori, până în clipa când, prea încrezător în steaua lui bună, devenit impructent, sfidător, a căzut sub gloanţele sergentului de jandarmi — coincidenţa — tot Haralambie. Temutul Haralambie. N’a fost răpus atât de uşor. O luptă aprigă în pădurea Blebea, zeci de focuri risipite de poteră şi bandiţi, urmăriri îndârjite. Bilanţul: doi jandarmi, Niegaru Vasile şi Creţu Polieff omorâţi; trei tâlhari, Haralambie Niculiţă, Simion Niculiţă, frate-său, şi Neculai Chirileanu, împuşcaţi. La ce i-au servit iscusinţa, măgulirea popularităţii ce şi-o creiase în urma atacurilor sale îndrăzneţe, când fatal trebuia să termine înjumătăţindu-şi trupul: o parte în marginea drumului, restul la morgă? Recitesc însemnările din carnetul meu de reporter, din ziua de 5 Mai 1927, făcute chiar în sala de disecţie a morgei, în timp ce fotograful lua imaginea ultimului decapitat: „După Ploeşti, care a „furnizat” capul lui Ogaru, iată şi T gul Neamţ a trimis peşcheş Institutului medico-legal din Capitală, capu lui Niculiţă, asupra căruia s’a pus— ca odinioară în timpul haiducilor şi arnăuţilor — un premiu de 200.000 lei. A sosit într’o cutie mică de lemn, şi a fost predat de serviciul poştal cu chitanţă în regulă, ca ori care obiect, a cărui pierdere sau rătăcire e legată de răspundere. Am văzut la grefa morgei, pe un birou, o carte mare, cu scoarţe roşii, şi pe care era scris cu majuscule negre: „Registru de intrare”. O asemenea „carte”, figurează în orice întreprindere comercială bine ţinută, în orice administraţie serios gospodărită. ..5 Mai, intrat capul lui Niculiţă”. Dacă bandiţii în plină carieră sau la începutul ei, ar citi această simplă dar tulburătoare inscripţie, suntem convinşi că ar renunţa cu un ceas mai devreme, la o viaţă de aventură, care fatal se termină cu epitaful stereotip din „registrul de intrare”. De sus în jos: 1) Casa din Târgovişte unde a fost împuşcat Tomescu; 2) Banditul Lenţea; 3) Vestitul Ogaru; 4) Mulţimea înaintea casei unde a fost împuşcat Munteanu; 5) Banditul Cocoş. NICULIŢĂ REPORTAJ 23 Aprilie 1931