Realitatea Ilustrată, 1931 (Anul 5, nr. 206-230)

1931-04-23 / nr. 221

6 mi-a spus: „E rezervat pen­tru Terente”. In ziua de 5 iunie 1927, taman peste o lună, „regele bălţilor”, a fost împuşcat. Nu revendic pentru pre­­ciziunea profeţiei, nici un titlu ocult. Menţionez doar, coincidenţa. „Nenea Grigore”, care a jucat în destinul lui Teren­te, doar rolul... bufniţei, a avut prilejul să-şi complec­­teze locul liber din galan­tar, poate cu o certitudine mai aproape de adevăr, de­cât toate năzuinţele autori­tăţilor, deslănţuite pe urma popularului bandit. Vă a­­mintiţi isprăvile lui extra­ordinare. In carnetul meu profe­sional, notasem atunci, ur­mătoarele reflexii ce se a­­plică şi lui Marinică: „Capul lui Terente, „ex­­cortat”, de un singur mili­tar, a fost predat „Institu­tului medico-legal” din Ca­pitală. Tot ce a putut cu­prinde până acum o săptă­mână imensitatea bălţilor, omul ce nu se simţia bine decât în nemărginirea vege­tală a Deltei, a sosit într’o cutie de tinichea, mai mare ceva decât un „termos”. Bietul Terente! El care spera poate cu filozofia lui primitivă, aproape de natu­ră, că moartea nu-l va de­părta de Dunăre, că trupul lui răpus chiar de glontele justiţiei, se va odihni necu­noscut, între trestii şi pa­pură ! Colegul Cuţana, care l-a văzut viu şi­, mort, îmi spu­ne că „regele bălţilor”, a dat dovadă, când a fost prins, de o surprinzătoare slăbiciune... morală. Curajul sfidător, pe care l-a manifestat în atâtea aventuri, ţinuta lui de brigand neînfricat, cu care-l înconjurase legenda populară, dispă­ruseră complect. „Regele bălţilor“, în alt mediu decât cel fa­miliar, pe pământ nu pe apă, devenise un om de rând, un „caracter comun”, plecat şi lamen­tabil. Se spune că rechinul aruncat pe mal, e docil şi blând ca un crap. îşi mai aminteşte cineva astăzi, în faţa sfâr­şitului... banal, toate minunile ce se spuneau pe socoteala isprăvilor şi vieţii sale, acum câţiva ani ? Apariţii şi dispariţii misterioase, multipli­carea lui fizică, ce făcea să fie semnalat simul­tan în câteva locuri, sistemele impresionante de a se sustrage urmăritorilor, etc., etc. S’au găsit oameni cari să creadă că bandi­tul a fost în stare să stea sub apă zile întregi, când îl înconjura primejdia. O trestie lungă, până la suprafață îl alimenta cu aer, cât ar fi vrut, ca un scafandru ce s’ar fi devotat înde­lung şi voluntar adâncului. Bietul Terente. N’a avut măcar norocul să moară intr’un ceas neacaparat de un eveni­ment mai important: schimbarea guvernului... E al treilea cap pe care-l descriu în mai puţin de şase luni. Cel mai puţin patetic, cel mai puţin sugestiv. Un cap simplu, lipovenesc, spân, pieptănat, cum n’a visat niciodată să fie. Câteva brazde, ghiara vânturilor şi privaţiunilor, îi liniază fruntea. Sub ochiul şters, alte creţuri. Glontele care a străbătut falca smulgându-i limba, a concentrat toată diformarea fatală, în jurul gurii. Aci perzistă încă ne­netezită de pa­tina morţii, o suferinţă încremenită, o „du­rere vie”. Buzele groase, tumefiate, negre, pungile de ultimul horcăit, e tot ce a rămas elocvent, din acela care a alimentat atâţia ani reportajul zia­relor, şi lăcomia de senzaţional a publiculu­i. Terente a fost un mit! A existat vreodată?” Ilaralamb Niculiţă, şef de bandă, a huzurit câţiva ani prin codrii Neamţului, tâlhărind, je­fuind convoiurile de turişti şi negustori, până în clipa când, prea încrezător în steaua lui bună, devenit impructent, sfidător, a căzut sub gloanţele sergentului de jandarmi — coinci­denţa — tot Haralambie. Temutul Haralambie. N’a fost răpus atât de uşor. O luptă aprigă în pădurea Blebea, zeci de focuri risipite de poteră şi bandiţi, urmăriri îndârjite. Bilanţul: doi jandarmi, Niegaru Vasile şi Creţu Polieff omorâţi; trei tâlhari, Haralambie Niculiţă, Si­­mion Niculiţă, frate-său, şi Neculai Chirilea­­nu, împuşcaţi. La ce i-au servit iscusinţa, măgulirea popu­larităţii ce şi-o creiase în urma atacurilor sale îndrăzneţe, când fatal trebuia să termine în­­jumătăţindu-şi trupul: o parte în marginea drumului, restul la morgă? Recitesc însemnările din carnetul meu de reporter, din ziua de 5 Mai 1927, făcute chiar în sala de disecţie a morgei, în timp ce foto­graful lua imaginea ultimului decapitat: „După Ploeşti, care a „furnizat” capul lui Ogaru, iată şi T­ gul Neamţ a trimis peşcheş Institutului medico-legal din Capitală, capu lui Niculiţă, asupra căruia s’a pus­— ca odini­oară în timpul haiducilor şi arnăuţilor — un premiu de 200.000 lei. A sosit într’o cutie mică de lemn, şi a fost predat de serviciul poştal cu chitanţă în re­gulă, ca ori care obiect, a cărui pierdere sau rătăcire e legată de răspundere. Am văzut la grefa morgei, pe un birou, o carte mare, cu scoarţe roşii, şi pe care era scris cu majuscule negre: „Registru de intrare”. O asemenea „carte”, figurează în orice în­treprindere comercială bine ţinută, în orice administraţie serios gospodărită. ..5 Mai, intrat capul lui Niculiţă”. Dacă bandiţii în plină carieră sau la începu­tul ei, ar citi această simplă dar tulburătoare inscripţie, suntem convinşi că ar renunţa cu un ceas mai de­vreme, la o viaţă de aventură, care fatal se termină cu epitaful stereotip din „registrul de intrare”. De sus în jos: 1) Casa din Târgovişte unde a fost împuşcat Tomescu; 2) Banditul Lenţea; 3) Vestitul Ogaru; 4) Mulţimea înaintea casei unde a fost împuşcat Munteanu; 5) Banditul Cocoş. NICULIŢĂ REPORTAJ 23 Aprilie 1931

Next