Realitatea Ilustrata, 1945 (Anul 19, nr. 914-940)

1945-01-15 / nr. 914

m DE TOATE PENTRU TOȚI ARTĂ ȘTIINȚĂ LA MOARTEA LUI ROMAIN ROLLAND SCURTĂ REMEMORARE A VIEȚII ȘI OPEREI URIAȘULUI DE LA VILLENEUVE, LUPTĂTOR PENTRU LIBERTATE Romain Rolland, marele scriitor și dramaturg francez, a murit. Prn moartea lui, Franța pierde ca unul din cei mai mari scriitori, care­ a militat din primele manifestări lite­­rare pentru ideile de stânga. Este laureat al premiului Nobel. S-a născut în localitatea Clamecy, în 1868 și moare în vârstă de 76 ani. După absolvirea Școalii normale din Paris (1886), a trecut la Roma, unde a făcut studii strălucite. Doctoratul în litere și l-a trecut cu teza „Des­pre originile teatrului liric modern“ în 1895. S’a făcut cunoscut prin piese de teatru de nuanță istorică și filosofi­că, din care cităm una: „Aorte“, a­­ceasta sub pseudonimul Saint-Just. Au urmat apoi: „Le triomphe de la raison“ (1899), „Danton“ (1901), „Le 14 Juliiet“ (1902), „Le teatre eu peuple“ 1903), „Le temps viendra“ (1903), „La Montespan“ (1904). In acelaș timp a fost si un strălu­cit critic de artă, excelând în neuita­te studii de critică muzicală. A scris despre: „Beethoven“ 1903), „Haien­­del" (1904), „Musiciens d’autrefois“ (1908), „Musiciens d’aujourd’hui“ (1908), „Voyage musical au payes du passé“ (1920). Deasemeni lui îl datorăm o mangrafie despre „Michel Ange“ (1905), „Vie de Tolstoi“ (1905), „Mahatma Gandhi“ (1926). Capodopera literară este însă acel vast și minunat roman, apărut pare­­mi­se în zece volume, „Jean Cris­­tophe“ (1905—1909, unde ni se po­vestește viața unui muzicant. In a­­cest roman Romain Rolland se do­vedește a fi un observator de aleasă substanță psihologică, dublat de un analist d­^mână, Ípík Sa 4e, un poves­titor de rasă. Suflul epic pe care a reușit să-l imprime acestui ciclu, îl situ­iază printre marii povestitori ai lumii. Cartea care a întâmpinat mare os­­tilitate , din partea multora, a fost „Au­-dessus de la melee“, scoasă în 1915, deci în timpul războiului mon­dial. De altfel, de aici a început să militeze din ce în ce mai mult și cu convingere, pentru ideile de stânga. Dintre ultimele sale opere cităm: „Aux peuples assassinés“ (1917), „Colas Brugnon“ (1918), „Chéram­­bault, histoire d’une conscience llbre pendant la Guerre“ (1920), „Les Precurseurs“ (1924), „Le jeu de l’amour et la móri“ (1925), „L’Ame enchantée“ (1925.27), „Les kenides“ (1928), „Essai sur ]a mystique et Faction de Finde vivant“ (1930). Romain Rolland a fost aceia care l-a descoperit și l-a ajutat pe Pana­t Istrati, lansându-l drept u­n mare scriitor așa cum a fost dealtfel. Premiul Nobel l-a obținut în 1916. Rândurile de mai jos nu sunt smulse din închipuire, ci din viața frământată a popoarelor sovietice în timpul războiului civil, deslănțuit de reacționari. Puterea sovietică, încă tânără, s'a văzut atunci lovită mișele­ște, cu scopul de a o răpune. Armate străine intraseră pe pă­mântul patriei, pentru a desă­vârși ceeace clicile de trădători începuseră. Și lupta a fost grea, sânge­roasă, mergând până la fiu îm­potriva părintelui și invers, ne­cruțând nimic în calea ei dis­trugătoare. In acele zile și luni de cumpănă s’a plămădit și în­chegat armata roșie, armata po­porului — formată la început din nedreptățiți și care până la urmă și-a biruit dușmanii, câș­­tigându-și dreptul la libertate, la lumină, la viață. Traduceri din volumul scrii­torului I. Babei „Cavaleria ro­șie”, acest episod emoționant și semnificativ pentru stările de atunci, și în care se vede cum s’a înrolat Matvei Rodionvici. Eh! meleaguri prietene, mar­tore ale copilăriei mele. Mă pre­gătesc să încheg întru știința umanității, biografia generalu­lui roșu Matvei Pavlicenko. Acest general era un cioban din ținutul Lidino, la nobilul Nikitinski și-i păzea porcii, până’n ziua când viața îi a­­duse, ca să zicem așa, galoane brodate pe umeri. Dar să știți că chiar așa în galonat, Matiuș­­ha își mai ducea animalele la păscut. Și cine știe dacă s’ar fi născut poate în Australia, Matvei al nostru, fecior al lui Rodion-tatăl, n’ar fi ajuns a­­colo păzitor de elefanți... Din păcate, însă, în ținutul nostru, din gubernia Stavropol, nu se află elefanți și nici anm­ale de povară, afară de bivoli. Și dacă vorba de bivoli, omul sărac nu e niciodată prea mulțumit, rusul se plictisește să zeflemi­­sească pe bivol; noi ceilalți, năpăstuiții, ni se dă să ne im­­părțim viața pe vecie, cu vreo mârțoagă, un căluț, care-și tra­ge sufletul printre coaste, la ca­pătul drumului. Iată de ce m’am înconjurat de cireada­rgea de cornute; am in jurul meu numai vaci; mă omor după mirosul cald al lap­telui; poi, ca să zic așa, a­țâță tăiată; taurii,­­în jurul meu se duc și vin, unul câte unul, și trebuie să-mi vedeți taurii vân­­joși și roșcați. Iată țarcul li­bertății mele, pierdut în câmpii nesfârșite. Simt iarba cum cre­ște, cerul se desface înaintea ochilor mei ca o armonică u­­riașe și mai presus de toate, ar trebui să vedeți, băeți, cât e de albastru cerul, la noi, la Sta­vropol.. In mijlocul acestor minu­nății, eu îmi păzesc vitele. Și ric­anând ce să fac, vorbesc și cânt din flucru-mi ciobănesc, cu van­turile, până ce un bătrân vine și-mi spune: — Du-te s'o vezi, du-te să vezi pe Nastia... — De ce? îi răspund. Sau poate, bătrăniile, vrei să-ți râzi de mine. — Du-te la ea, îmi zice. Te dorește. Atunci mă duc intr’acolo. — Nastia, îi zic și mă înroșesc cu focul. — Nastia, repet, așa e că-ți râzi de mine? Dar ea nu mă lasă să sfârșesc și o ia la goană, din răsputeri, și alergând împreună, eu și ea, până ce cădem jos, congestio­nați la față și cu respirația tă­iată. —• Moiiei, îmi șoptește Nas­­ti­a, acum vreo trei Duminici, când începuse primăvara și pescarii se duceau spre coastă, te-am văzut cu ei și aveai ca­pul plecat în jos. De ce-ți țineai fruntea în jos, Matvei, sau vre­un gând năstrușnic îți sfredelea inima? Răspunde-mi?... Și eu îi răspund: — Nastia, zic, n’am nimic de spus. Capul meu nu este o puș­că, ca să-l țin în sus și să ochesc în ceva. Cât privește inima mea, Nastia, tu știi, este goală și e plină numai de mirosul lapte­lui, chiar dacă e­­ îngrozitor să pun­ numai o lapte... Văzui pe Nastia, liniștindu-se la vorbele mele, — îmi fac cruce, — spuse și începu să râdă cu hohote, pu­ternic, de hăuta stepa, — îmi fac cruce că tu curtezi niscaiva domnișoare... Ne spuserăm prostii de astea un timp oarecare și apoi ne lua­­ram. Și începurăm să trăim, eu și Nastia, cum puteam și cum știam. Era cald noaptea, cald iarna; cât erau nopțile de lungi își frământau trupurile goale și-și sgâriau pielea. Trăiau bine, ca niște draci și asta până în ziua când bătrânul reapăru. — Matvei, îi zise, boerul nu de mult s’a legat ele nevastă-ta prin toate locurile și a avut-o, boerul, Matvei... Dar eu i-am zis: — Nu, nu, iartă-mă bătrâne; altfel, te ucid pe loc... Și bătrânul, ca să scape desi­­gur, plecă. Iar eu, din ziua a­­ceea, îmi luai picioarele la spi­nare și d­upă 20 verste străbă­tute într’o singură zi, îmi făcui apariția în ținutul Lidino, la ve­­chiul meu boer Nikitinsky. Bătrânul ședea într’o cameră și se ocupa de trei șei: una en­glezească, alta de dragoni și ul­tima de cazaci. Cum mă văzu, întrebă: ■— Ce dorești? — Socoteala. — Ai ceva împotriva mea? — N’am nimic pornit, dar vreau din tot sufletul să... Atunci, deodată, își aruncă privirea în lături, ca mușcat de o viperă, sări în picioare și is­­bucni, mânios. — N’ai decât, țipă la mine co­­coșește, — totdeauna m’am cul­cat cu mamele voastre, cu fe­meile voastre. Și acum, tu vrei să-ți primești socoteala... Prie­tene, Matiușa, nu-mi datorezi ni­mic, câtuși de puțin­?... — Ha, ha, ha! — făcui—glu­mești boeriile... — Glumesc? Pe toți dracii... Dar, jugul l-ai uitat? Jugul pe care l-ai rupt acum un an? Unde este jugul meu? — Jugul? ți-l voi da îndărăt. Și mă uitai la el, cinstit. Jugul ți-l voi înapoia, dar, bătrâne, nu mă îngloda cu datoriile, mai așteaptă puțin... Și acum, ca să știți fraților, boerul m’a făcut să slugăresc alți cinci ani pentru datoriile mele, cinci ani pierduți, fără nici o nădejde de scăpare, până in ziua când mă întâlnii cu fru­mosul an 1918. Cu revoluția, Hei! frumoase! Matvei Rodio­­novici avea pe atunci culcușul la Pricumscoie, cinci verste de Lidino. Mă dusei călare la Lidino, singur fără turmă, și urcându­­mai sus, pășit ușor. Nikitinski azs își sorbea ceaiul. Văzându-mă, întoarse capul. Eu îmi scosei căciula. — Bună ziua, bună ziua, — zisei, doriți oaspeți, boerile sau doriți ca cele ce vor urma să se petreacă numai între patru ochi? — Să fim cuminți, îmi răs­punse unul, pare-mi-se funcțio­nar la cadastru, — să fim cu­minți și cuviincioși. Dar, tu, prietene Pavliecenco, se vede că vii de departe, ești prăfuit pe față, arăți așa de groaznic, că noi, stăpânii pământului. Sun­tem speriați și ne întrebăm care să fie cauza! — De ce? pentru că, aflați stă­pânilor, cu sânge rece, fața mea are un obraz care arde de cinci ani. Un obraz care svâcnește, fie că sunt pe câmp, alături de o femee, și care va arde întruna până la judecata de apoi. Rostind cuvintele acestea, mă uitam la Nikitinski, a cărui față era brobonită de sudoare. — Matiușa, îmi zise, ne cu­noaștem de mult. Nem stă-mea Nadejda Vasilieva și-a pierdut judecata. Tu o respectat mult. Nu vrei s’o vezi acum în neno­rocirea, care a lovit-o? — Să mergem, îi spusei. Și intrarăm într’o odaie, unde boerul începu să-mi mângâie mâinile. — Matiușa, îmi zise, tu ești soarta mea, nu e așa? — Nu­ slăbește-mă cu vorbe de astea. Pe noi, slugile, Dum­nezeu ne-a aruncat colo; viața este o gâscă pe care o jumulesc cei ce pot; pentru noi ceilalți nu valorează o copeică; lasă încolo balivernele alea și ascultă aici, dacă vrei, scrisorea lui Lenin... — O scrisore, pentru mine Nikitinsky? — Pentru tine... Și scosei carnetul cu instruc­țiuni și citi la o pagină albă... tru­­- In numele poporului și pen­orânduirea unei vieți vii­toare, așezată, ordon lui Pavli­­cenco Matvei Rodionici să ia viața anumitor oameni, socotiți de el, primejdioși... Iată, astea sunt rândurile lui Lenin, către tine... Dar, el îmi spuse: Nu!­­ Și mă trase într’o pivniță, unde mă potopi cu perle, biju­terii, bani, icoane, nestemate. — Ia totul, e al tău, Matvei și dute la Prikum scrie. Atunci, îl apucai de păr. — Și cu obrazul meu ce să fac? Ce facem cu obrazul meu? Boerul se porni pe râs și răcni. — Canalie, vorbesc cu tine socotindu-te un ofițer imperial, și când colo am de a face cu o fiară. Omoară-mă, câine. Dar, nu voiam să-l ucid. I­ tâ­râi, în sala de sus. Acolo, doam­na Nadejda Vasilievna, nebună sadea, se plimba cu o sabie în mână și privea într’o oglindă. Când apărui, tărându-l pe Nikitinsky, Nadejda Vasilievna se așeză într-un fotoliu și mă salută cu sabia. » Și atunci, începui să-l calc în picioare pe boer. 11 pisălogii așa timp de­ o oră. Și mă ușurai. Dacă tragi în cineva și-l omori, ii faci un bine. Trăgând, nu poți ajunge până la sufletul omului ca să vezi cum arată. Pe când așa, chinuind pe dușman o oră sau mai mult, afli mai mult de­cât ai bănui... Un­ facsimil d­upa un nutri­u­ scris al lui Romain Rolland ! LITERA­TURĂ VIATA și aventurile LUI MATVEI PAVLICENKO = SCENE ȘI MOMENTE TRĂITE DIN VREMEA MAREI REVOLUȚII DIN 1917 W 2IKI NUVELA inedita L B AB­E­L­ UL SCARRON S­carron este, neîndoios, cea mai uimitoare figură a literaturii franceze; el s’a născut la Paris în 1610 și deși destinat­­ bisericii, la început a dus o viață de dezordini și desfrâul a devenit apoi poet bur­­lesc într’un ceas când, paralitic, su­­ferind de mi de dureri, lumea nu se putea aștepta de la el, în chip nor­mal, decât la plânsete și văicăreli. Gloria lui Scarron datează deci din ziua când, se văzu obligat de a lepă­da vestmântul preoțesc pentru foto­­liul de paralitic. El începu prin a linguși pe Mazarin cu versurile sale, ceea ce-i aduse câteva subsidii și tit­lul de bolnav al reginei; apoi, Fron­­da isbucnind tocmai la timp pentru a exercita verva acestui om­olog, vedem venind la dânsul cu de Retz în cap, pe toți dușmanii cardinalu­­lui ministru, cari veneau să facă, pe lângă poetul paralitic, provizii de spirit și satire mușcătoare. Câteva „mazari­ade“, — și fără îndoială, dintre cele mai savuroase — sunt o­­pera lui Scarron. Natural, Mazarin, întorcându-se la Paris, nu-i iertă aceasta lui Scarron, cu toate poemele de supunere pe care i le trimise scri­torul. Dar aces­­ta din urmă contractă o căsătorie care uimi pe toți, și anume, se căsă­­tori cu Francoise d’Aubigné, viitoa­rea doamnă de Ma­ntenon, a cărei frumusețe făcea senzație Ea obținu o pensiune de la Fouquet, și, în mi­­cul an­tresei destul de sărăcăcios pe care-l locuiau, primea vizite mai nu­­meroase și mai alese decât în timpul tuburărilor. Marii seniori, nobilele doamne și scriitorii, veneau să râdă acasă la paralitic, după ce s’au ra­finat la doamna de Rambouillet. D-na de Sévigné, mai ales, afectează o prietenie dintre cele mai vii pen­­tru poetul burlesc. In 1648, a scr­s Virgile Travesti, care a făcut deliciile lui Balzac și­ a tuturor literaților din Paris și pro­vince. După trei ani povestea unei trupe de comedianți ambulanți, apă­­rută sub titlul de „Roman comic“, aduce o­ nou­ă celebritate numelui lui Scarron, care, în afară de asta, avu cinstea să inspire lui Molière mai multe din scenele sale, în ale lui „Noutăți tragi-comice“.­­ Scarron a fost un om vesel care a știut să-și imbibeze opera de o vervă săltăreață și care a mai­ știut să desemneze cu măestrie caractere omenești. A murit în 1660. SCURTA BIOGRAFIE A SCRIITORULUI CARE A ÎNVESELIT SECOLUL XVII- LEA WWW«WVVItfWWWW¥WWWWWWW#WWWVVWY ANTOLOGIA LITERATURII SOVIETICE A.m

Next