Rěvașul, 1903 (Anul 1, nr. 1-39)
1903-04-04 / nr. 1
Anul L r------^^ ^ ABONAMENTUL: / PE AH 3 COR. 20 FIL. „1 a„ I „ 60 „ 90 . IN STREINĂTATE: ( PE AN 6 FRANCI. VT. , o -r * / •> n ** n NUMERI SINGURATICI SE VÎND CUL Cluj, 4 Aprilie n. 1903. s filer.VREYASUL J Redactor resp.: BASIL MOLDOVANU. APARE IN FIECARE SAMBATA. Editor: Dr. E. DĂIANU. / Anul 1. __A_ INSERȚIUNILE SE PLĂTESC DUPĂ MĂRIMEA LOCULUI CE OCUPĂ, FIECARE cm. EI COSTĂ ODATĂ IO FIL., DE 2 ORI S FIL., DE 3 ȘI MAI MULTE ORI 6 FIL. ADRESA : „REVAȘUL“ CLUJ — KOLOZSVÁR JŐKAI-UTCZA 6. ------J> V BUNĂ VESTIRE. CLuJ. 31 Mărțișor n. 1903. Peste o săptămână biserica nostră răsăRiteană va prăznui marea sărbătore a Bunei Vestiri, său „Blagoveștenia,“ cum îi mai efic bătrânii noștri. Acesta este caiua în care biserica cu preafrumóse cântări ne aduce aminte de minunatul fapt, când arhangelul Domnului, Gavriil, a vestit Preacuratei Vergure Maria din Nazareth marea taină a îmtrupării Mântuitoriului Isus Christos. Este fiua, în care după cum cântă Biserica nostră — ,,Cela <îe șede întru mărire pre scaunul Dumnezeirei pre nor ușor venit’au, Isus Dumnezeu, cela prea înalt.“ Său cum se cântă înt’alt loc: „Astăzi este începătura mântuirei nóstre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu fiul feciorei se face și Gavriil darul bine-l vestesce“. Șiărăși: „Astăzi sunt bunele vestiri de bucurie, prăznuirea Feciorei, cele de jos cu cele de sus se împreună. Adam să înnoesce și Eva din întristarea cea dintâiu se slobozesce. La 9 luni de zile dela acesta sărbătăre se ține serbarea Nascerii Domnului și Mântuitoriului Nostru, adeca ziua „întru care se va arăta Christos, nădejdea neamurilor cum se cântă din sfintele cărți. Deosebit de bine cade sufletului nostru, că foița acesta, menită se propovedeăscă adevărurile mântuitore ale legii creștine în mijlocul iubitului nostru popor, ese la lumină tocmai în preajma unei sărbători, care e așa de frumosă și așa de plină de mângăitor înțeles, cum e Bunăvestirea. Fie, din mila cea nemăsurată a lui Dumnezeu, ca eșirea ei la lumină, lumină binevestitare și de mântuire aducătore să fie. Fie, ca se putem împlini, cu darul și ajutorul lui Dumnezeu, tóte dorințele bune ce le avem față de iubitul nostru popor țăran, care este temeiul neamului și bisericei nóstre. Fie dela Dumnezeu, ca după bunăvestirea acesta ce o facem poporului nostru iubit, prin pornirea acestei foi, se urmeze cât de curînd, dăcă nu întrăgă mântuirea, cel puțîn ușurarea greului vieții și îndulcirea cât de cât a multului amar de care poporul nostru parte are pretutindenea. Noi avem încredere și nădejde în D-zeu, că așa va fi, iubiți creștini și frați din tote părțile, dacă voi veți îmbrățișa foța acesta cu aceeași dragoste cu care noi vi-o închinăm, ca să vă fie ca îndreptar spre o viață nouă, bună și cinstită, bine plăcută omenilor de bine și Dumnezeului nostru din certuri. Noi nu vom amăgi pe nime cu nădejdi deșerte, că doră ai,limâne va veni binele cel de toți doritori, ci din potrivă vom spune necontenit, că pentru trebue să ne învrednicim prin orice bine o muncă stăruitore și răbdătore. După cum zice apostolul întru răbdarea nostră trebue să lucrăm mântuirea nostră. Și mântuirea acesta nu e cu putință decât cu ajutorul lui Dzeu. La nașterea Domnului corul îngeresc a cântat „Mărire întru cei de sus, lui Dzeu, pe pămînt pace și între omeni bună învoire.“ Acesta voim noi să se plinăscă în mijlocul poporului nostru. De aceea urmăm calea arătată de însuși Mântuitorul Isus, când anume venim în mijlocul poporului țăran, ca să binevestim evangelia și tote învățăturile mântuitorei cruci. E de însemnat adecă — și bine ar trebui se și-o însemne toți — că Fiul lui Dumnezeu întrupându-se în chipul omului, nu a voit se se nască, deși ar fi putut, ca fiu de imperat, în înălțime și mărire și bogăție, nici ca domn și bogătan, ci ca fiu de rînd al poporului, între cei necăjiți, și săraci și asupriți. Intre acest fel de omeni a crescut Mântuitorul, între ei a trăit, a învățat și a făcut minuni. Dintre ei și-a ales apostolii și învățăceii, cărora a încredințat paza învățăturilor sale și propovăduirea lor mai departe. Să cade deci ca și poporul să primăscă cu deosebită dragoste și alipire pe Cel ce solia lui Dzeu a fost și este, pre cel mai bun învățător, pre adevăratul Mântuitor al său. Dacă lucrarea nostră, ce în numele Domnului și pentru mărirea numelui Lui o începem, va face cât de mică schimbare spre bine în mijlocul poporului nostru, vom fi răsplătiți pentru tată munca nostră. Și dacă nu, cel puțin vom fi liniștiți în sufletul nostru, că am încercat tote mijlocele, pe cari bune le socotiam. Este acum rîndul vostru, iubiți frați de la sate și de la orașe, care îmbrățoșau cu totă inima faia acesta, care numai pentru binele vostru va munci și trăi și care numai atâta va sta, câtă vreme pentru binele cel adevărat al poporului va lucra. Venim la voi, mânați de un gând sfânt și de o pornire curată. Dragostea ne îndemnă și dragostea ne va pătrunde fieștecare lucrare. Primiți-ne cu dragoste, și faceți ca se resune pretutindenea între ai noștri bunăvestirea, că s’a pornit la Cluj o faie, care cu adevărat pentru poporul nostru este, fóie bună, românăscă, țerănăscă, creștinăscă! lățise vorba — știți ca fumul înainte de a fi foc — că se va face și la Cluj o fóie românăscă, „Răvașul.“ Să mirau ai noștri, unii într’un fel, alții într’altfel. Unii de cutezanța acesta de a face o fóie în Cluj, unde n’a fost fóie de acest fel decându-i lumea, alții de naivitatea nostră, cari credeam că așa o fóie n’ar fi mai la loc nicăirî, în lume și în țără ca tocmai aici. In sfîrșit, vorbă’n cace, vorbă’ncolo sortea foii s’a hotărît; în gând ea era făcută, era gata, și am botezat’o . „Răvașul.“ — Da ce vreți D Vostră cu „Răvașul,“ îmi zise un domn mare într’o zi? Nui vorbă gându Vă este bun, Dzeu se Vă ajute. Dar de ce îi ziceți „Răvașul“ ? Asta ar însemna parcă purtați gânduri de resbunare, și crestați tóte lucrurile la „Răvaș,“ ca să le țineți minte. . . Oricum? — Domne ferește — răspund eu uimit. Dar’ noi suntem preoți; veți vede că noi blândețea evangeliei ne-am ales-’o de îndreptar și dragostea creștinească ni-o luăm de merinde pe calea ce vrem se apucăm. S’a cam liniștit omul meu, om bun altfel și cu bună inimă românescă, Dzeu să-i țină! — dar póte vor mai fi și alții nedumeriți ca densul. Pentru acesta am spus, cele ce am spus — și — ce mai urmezá. Cine nu știe ce e „răvașul“ ? Dacă acum nu s’ar mai întrebuința pe undeva, de bună semn s’a întrebuințat mai de mult și se mai găsesce ca o amintire a trecutului ici-colo. Ei bine, trebue să mărturisesc, că-mi place nespus, nimica cea de lucru, cei zicem răvaș. Că vedeți omeni buni, nu numai omul singuratic își are copilăria sa, ci și poparele. Și dacă mie îmi place să-mi aduc aminte de satul meu, de FOIȚA RĂVAȘULUI. ca$3]-o „Răvașul“ nostru. Acum în luna lui Mărțișor, mai cu săină în zilele din urmă, sarele e cald, și cerul e senin ca în zile de vară. Intr’una din aceste zile frumóse am eșit din orașul acesta sgomotos al Clujului, la câmp afară, ca să resuflu un pic de aer primăveratec, și se mai gust odată după multe zile de iărnă, priveliștea frumosă, ce se deschide înaintea ochilor când mă suia pe-o colină dintre vii. Cât de bine ne cade noue orășenilor, când eșim și noi așa câte odată dintre ziduri în largul câmpului ! Aerul prosper par’ că ne’ntinerește, căldura plăcută ne umflă inima și așa ne vine par’ că să chiuim de bucurie, ca ficiorii la hora din sat. Obosit nițel de suiș, mă așez pe un rozor, în sare, și mă uit, mă uit în lung și larg peste dălurî și câmpii. Ăsta-i délu Felecului, despre care cântecul zice, că: „pe délu Felecului merg carele Iancului...“ Mai încolo, departe peste vîrfuri e Turda... Turda cea cu câmpia verde, unde tăbăria oștirea marelui Mihaiu, în ziua aceea nenorocită când pe furiș îl atăcară și îi luară capul. . . Mai departe, departe undeva spre resărit de spre e satul meu ... Ah satul meu, cât de mult te iubesc, oriunde ași fi. Văd, de aici din depărtare — deși nu văd până acolo — delurile și gorganele tale, cum se prăgesc în sere. Pe obrajii pare că sunt ciopote de oi cu mei, albi și negri, cari se aleg dintre mumănile lor, și saltă vesele în jur. . Colo peste vale văd un plug cu patru boi, e plugul nostru, plugul tatii. Așa-mi vine să mai prind și eu odată plugul de carne să trag măcar o brazdă, și apoi în capul pămîntului se mă întorc înderept și să mă uit mulțămit la brazda mea, să văd n’am făcut vr’un greș. Așa făceam într’alți ani, pe vremea asta, când veniam pe văcanța paștilor ungurești acasă de la Sibiu... Mă duceam și eu la plug, cu tata și cu frate-meu, și adunam tot ce găsiam pe acolo, câte o floricică, câte o gongă, câte un gândăcel, despre cari noi învățam la școlă multe de tate. Mai mult îmi plăcea însă să ascult ciocârlia, cum cântă încet-încet, frumos-frumos, și se înalță tot mai sus și mai sus spre ceriuri, spre Dzeu. Steteam aiurit așa tîmp îndelungat și mă tot uitam după ciocârlie, cum se făcea tot mai mică, până ce ajungea numai ca un punct negru în văzduh și o perdeam din vedere, că-mi slăbiau ochii și mă durea gâtu amurțit, de abia mi-se desamarita. Ce frumóse vremuri, copilăria asta. Cine nu-și aduce aminte cu drag de filele acelea semne ale copilăriei, primăvara vieții! — Bine, bine, — va zice cetitorul iubit, — dar ce au tote acestea cu „Răvașul“ ? Pot lucrurile acestea se fie vrednice a ți le pune D-ta la „răvaș“, dar ce au ele cu foia asta, pe care acum am văzut’o în viața mea mai ântâia, și de care ași dori se sciu cât mai în grabă că de ce ați botezat’o „Răvașul.“ — Forte îndreptățită vorbă, și eu tocmai asta vreau să o spun iubiților cetitori ai Răvașului.“ Că uitați D Vostră, ce mi-s’a întâmplat? Să cam