Revista 22, ianuarie-iunie 1998 (Anul 9, nr. 2-26)

1998-01-13 / nr. 2

CURIER 22 Reamintim cititorilor noștri că această pagină le aparține, ca și responsabilitatea pentru scrisorile lor. /X f^OàÂ Urări de peste ocean Pentru anul care a venit I J?_J sau dacă n-o fi timpanul IgpSî/ ăsta pentru cît mai repede. ": urez cititorului revistei „22“: Sănătate. Noroc. Noroc de tot felul, dar în special noroc să găsești comorile și valorile pe care bătrînii le-au îngropat în pămînt, în piatră, în ape, în carne, în oase, în gene, în visuri. Curaj și putere să lupți, să decizi, să rabzi, să convingi. Succese din care să-ți hrănești răbdarea. Credință în Dumnezeu, încredere în viitor, în viață, în tine. Să nu mai încerci să te definești. Să fii. Să nu-ți mai fie frică niciodată. Sau frig. Să găsești un drum pe care să-l poți numi al tău. înțelepciune și luciditate ca să înțelegi - profund - lumea de azi, fără iluzii copilărești, fără cinisme inutile. Să înțelegi, să înveți și să respecți toate regulile jocului. Să-ți identifici valoarea cu care să-ți plătești locul în societate și să capeți un preț cinstit cînd ai să găsești cumpărător. Un loc de egal la toate ospețele lumii și un bilet de liberă trecere către toate oportunitățile și frumusețile ei. Dreptul să-ți cauți fericirea și maturitatea să-l folosești. Conducători inspirați și competenți pe care să-i respecți și parteneri în care să ai încredere. Să nu mai irosești timp, energie, ocazii, oameni. Să te vindeci și să găsești tăria să rupi cojile de pe rănile care se vindecă strîmb. Să ignori profeții falși care îți vorbesc stînd pe o grămadă de cadavre și durere de unde nu se vede decît trecutul. Să îți vină copiii acasă. Soare la nuntă și ploaie la timp. Belșug. Bucurii. Să rîzi mai des și mai puțin amar. Bogăție, dacă accepți că bogăția se măsoară prin binele pe care poți să-l faci. Frumusețe, dacă ești dispus să accepți răspunderea pentru frumusețea din viața ta. Să-ți zîmbească Dumnezeu și vecinii și să te placi cînd te uiți în oglindă. Chef de muncă, chef de viață, chef de chef. Un an bun, Valentin Feyns Washington, ianuarie 1998 g» 'y';'î Citesc de mai mulți ani rest*vista „22“ și o consider una fg* din cele mai interesante din VCCI presa românească atît prin diversitatea temelor abordate, cît și prin ținuta articolelor publicate. Un lucru însă mi-a atras atenția și m-a făcut să vă scriu publicarea unor articole pe teme insuficient sau greșit cunoscute de autorii lor. Un asemenea articol - după părerea mea - este cel din nr. 34, al doamnei Diana Turconi, intitulat „Școlile speciale: un cerc închis al handicapului“. Am tot așteptat să citesc o replică la acest articol, replică venită din partea celor care lucrează în învățămîntul special. Lipsa unui articol în replică m-a făcut să vă scriu. Să mă explic. Articolul doamnei Turconi este interesant și înfățișează drama unor copii defavorizați și de soartă, dar și de societate. Nu te poți îndoi de bunele intenții ale autoarei, dar ele nu sînt suficiente pentru a prezenta adevărata față a problemei puse în discuție: școlile speciale așa cum sînt ele în realitate. Doamna Turconi pune greșit problema - probabil nereușind să cunoască specificul școlilor speciale, nefăcînd o diferențiere între tipurile de școli speciale existente în România. De asemenea, confundă sau înțelege greșit noțiunea de copii instituționalizați, pe care o transmite spre copiii abandonați, dar care nu au handicap, ci nevoi speciale de sprijin. în școlile speciale din România sînt instituționalizați copii cu handicap fizic, psihic, orfani sau abandonați, copiii străzii, copiii din căminele-spital. Toți au nevoi speciale, fie că au handicap sau nu. Eu nu contest ce a văzut doamna Turconi la Centrul Școlar nr. 2 Voluntari, dar afirmația: „Cu puține excepții, viața lor (a copiilor din școlile speciale - n.n.) e plină de frustrare și disperare. Nu ne referim numai la condițiile deplorabile de viață, dar mai ales la educația care li se dă, în cadrul acestei categorii de defavorizați, copilul cu handicap este cel mai afectat, șansa lui de a fi recuperat și de a se integra în societate este aproape nulă; e prizonierul unui cerc vicios“conține multe confuzii. Eu sînt profesor într-o școală specială pentru surzi și nu pot fi de acord cu cele afirmate de doamna Turconi. Dacă frustrarea și disperarea acestor copii vin de la infirmitatea lor, da, sînt de acord cu afirmația doamnei. Dar doamna le atribuie condițiilor de viață și în special de educație din aceste școli. Cu totul fals. Copiii din școala mea provin din familii (nu discutăm felul lor), trăiesc într-un internat nou (garsoniere cu baie, bucătărie și patru paturi în cameră), au 4-5 mese pe zi, primesc rechizite, îmbrăcăminte, iau parte la manifestări cultural-sportive (cu bune rezultate), își continuă studiile într-o școală profesională, unii merg chiar la liceu, mulți dintre ei au fost în vizită la copii din școli speciale din Occident. Problema adevărată este încadrarea într-un loc de muncă după absolvire. Atunci intervin, poate, disperarea și frustrarea că nu se pot integra în societate. Acest lucru, însă, nu mai depinde de școală. Dar acum, în anii de școală, cînd îi vezi pe copiii cu deficiențe de auz lucrînd la calculatoarele cu care este dotată școala, afirmația: „Nu ne referim (...) dar mai ales la educația care li se dă“este o mare greșeală, chiar o insultă la adresa cadrelor didactice din școlile speciale, insultă pe care aceștia nu o merită defel; în continuare, doamna Turconi afirmă că: „Personalul din școlile speciale este numeros, dar ineficient, pentru că este lipsit de pregătire...“. Adevărat, personalul dintr-o școală specială este mai mare decît cel dintr-o școală obișnuită, dar, știe doamna Turconi cîți copii cu handicap revin la un cadru didactic din România și cîți în țările occidentale? Noi avem în grupă 8-12 copii (și chiar mai mulți), pe cînd în Danemarca sînt și doi profesori la un elev. Comentariile cred că sînt de prisos. Iar afirmația că personalul didactic din școlile speciale este lipsit de pregătire este o dovadă clară că doamna nu cunoaște problema pe care o tratează. Afirmația, cu răsfrîngere asupra învățămîntului special în totalitate, este profund greșită. Doamna face referire la un caz (Școala specială nr. 12 Tîncăbești), caz nefericit, dar nu concludent, în școala mea, tot personalul didactic sau auxiliar (maiștri, învățători, profesori, personal medical etc.) are studii de specialitate corespunzătoare locului său de muncă. Cele afirmate de doamna Turconi sună o insultă la adresa școlii speciale românești, la adresa specialiștilor ei, care și-au dedicat cariera didactică acestor copii cu nevoi speciale. Doamna Turconi afirmă în continuare: „Educatorii (cine sînt aceștia? - în învățămîntul special sînt învățători - educatori și profesori-educatori, dar nu „educatori“) - cu puține excepții - își fac datoria incomplet, îndeobște fără urmă de căldură umană, cînd nu sînt de-a dreptul agresivi. Cazul profesorului... este un exemplu specific“. Iar o generalizare, deși doamna Turconi se referă la un caz concret. Ar fi trebuit să se limiteze la cazuri concrete, nimeni nu neagă că în învățămîntul special, ca și în învățămîntul de masă și ca peste tot, sînt oameni care nu își fac datoria, care dovedesc lipsă de căldură sufletească și care dau dovadă de agresivitate. Dar între cazuri izolate și culpabilizarea tuturor cadrelor didactice speciale este o mare diferență. Dacă doamna Turconi ar vizita școala noastră, ar vedea cum se poartă cadrele didactice cu elevii. Iar concluzia doamnei: „... școlile speciale din România nu vin decît să adauge handicapuri suplimentare, dereglînd și ceea ce se mai păstrase normal în psihicul elevilor internați“ este o afirmație gravă și falsă. Nu știu ce pregătire profesională are doamna Turconi, dar dacă domnia sa cunoaște (cum vrea să arate) învățămîntul special din interior, cele spuse în acest articol sînt lucruri grave, dovedind rea-credință, iar dacă îl cunoaște tangențial, ca ziaristă, articolul este menit să facă mult rău învățămîntului special și slujitorilor săi, aruncă cu noroi în munca și în rezultatele multor oameni care s-au dedicat ajutorării copiilor cu handicap. Felul în care scrie doamna Turconi acest articol este cel puțin ciudat. Doamna nu face decît să discrediteze - din rea-credință sau neștiință - învățămîntul special și pe slujitorii săi. Cui folosește acest lucru? Cu stimă, Prof. Budană Dumitru Miti Craiova, 15 decembrie 1997 /). Am să-mi permit să fac cîteva comentarii pe marginea Inc__ 1 dosarului consacrat demnitargisîîirilor regimului Antonescu, a căror tentativă de reabilitare a fost (cu o singură excepție) abandonată. Potrivit articolului profesorului Dinu C. Giurescu, rezultă că cei opt au fost condamnați în mod retroactiv, în baza unor legi adoptate după război de regimul comunist, în domeniul dreptului penal, doar legea mai favorabilă se aplică retroactiv. Să presupunem, însă, că era vorba de crime de război, a căror judecare nu se poate face fără un element de retroactivitate, pe baza legilor adoptate de învingători. Să zicem că nu este vorba despre o responsabilitate individuală a inculpaților, ca în dreptul penal, ci de una politică a cabinetului Antonescu. Dar chiar și așa, la procesul de la Nürnberg, trei dintre inculpați au fost achitați. Unul dintre ei (Von Papen) avusese chiar un rol hotărîtor în aducerea la putere a lui Hitler în 1933. De ce un lucru permis în 1946 tribunalului internațional nu ar fi fost permis Curții Supreme de Justiție a României în 1997? De ce se consideră că verdictul unui tribunal supus regimului comunist în 1949 a fost just, iar Curtea Supremă de Justiție a României în 1997 urma să greșească? Vreau să atrag atenția că o parte a mass-media occidentale a tras concluzia (în mare măsură, din superficialitate sau chiar din ignoranță) că procurorul general ar fi „reabilitat“ opt membri ai guvernului Antonescu. Or, într-un stat de drept, numai instanțele judecătorești pot modifica hotărîri emise tot de instanțe judecătorești. Observați că nu am pomenit nici un moment de vinovăția sau nevinovăția celor opt. Nici Sorin Moisescu, nici Emil Constantinescu, nici Alphonse D’Amato sau Chris Smith nu știau ce va decide Curtea Supremă. Ea putea în fond să respingă recursurile în anulare. Sau putea să respingă recursul în privința sentinței de condamnare la închisoare și să dispună în schimb restituirea averii către familie (care oricum nu trebuie pedepsită pentru faptele demnitarului condamnat). S-au gîndit domnii D’Amato, Smith și Constantinescu la asemenea considerente? Și de ce nu face scandal cuplul D'Amato-Smith cînd e vorba de eliberarea, rînd pe rînd, pe motiv de „boală“ a demnitarilor comuniști condamnați? Ce au avut de zis atunci cînd Drăghici și Nikolski (care ar fi putut cu puțină voință să fie inculpați pentru „crime împotriva umanității“) au scăpat de justiție, murind în patul lor? Cumva pentru faptul că tragerea la răspundere a criminalilor comuniști nu aduce voturi din partea electoratului evreiesc (sensibil, pe drept cuvînt, la auzul numelui „Antonescu“) din statele pe care le reprezintă în Congresul Statelor Unite, ca urmărire a criminalilor de război fasciști? în final, un cuvînt depre procurorul general. Dacă domnul Sorin Moisescu a greșit, așa cum pretinde, introducînd recursurile în anulare, atunci asta este o dovadă de incompetență la un asemenea nivel. Dacă, pe de altă parte, a retras recursurile în urma unor presiuni sau considerente de oportunitate politică, atunci este vorba de un fapt și mai grav, iar cei ce au făcut asemenea presiuni ar trebui aspru sancționați, indiferent cine ar fi ei. In ambele cazuri, însă, Sorin Moisescu are la îndemînă o singură ieșire onorabilă: demisia. După fiasco-ul din cazul demnitarilor regimului Antonescu, procurorul general și-a pierdut orice urmă de credibilitate și, ca urmare, autoritatea. Filip Antonio Londra, 15 decembrie 1997 Anul IX Nr. 2 ________1998 13-19 ianuarie PRETURI LA ABONAMENTELE INTERNE Cei interesați sînt rugați să achite la sediul redacției (Calea Victoriei 120) sau să expedieze prin mandat poștal suma corespunzătoare, pe adresa: Revista “22”, cont 45103532 BCR Filiala sector 1, Calea Victoriei 155. Blocul, București. Adeverințele (talon de pensie, adeverințe școlare etc.) valabile un an se expediază pe adresa: Revista “22” Calea Victoriei 120, sector 1, București, cu specificarea pentru Serviciul de Difuzare. MĂRIRILE DE PREȚ NU AFECTEAZĂ ABONAMENTELE DEJA ACHITATE Foarte avantajos pentru cadre didactice, elevi, studenți, pensionari, foști deținuți politici și veterani de război; • Numai 12.000 lei pe 3 luni, cu expediere la domiciliu (reducere 38%); • Numai 9.500 lei pe 3 luni, cu ridicare de la redacție (reducere 51%). Acest program este subvenționat de Asociația Est-Libertés PRACTIC JUMĂTATE DIN EXEMPLARELE PRIMITE SUNT GRATUITE. Pentru celelalte categorii de cititori abonamentele sînt, de asemenea, cu reducere: • 15.000 lei pe 3 luni (reducere 23%), cu expediere la domiciliu; • 12.000 lei pe 3 luni (reducere 38%), cu ridicare de la redacție.