Revista 22, iulie-decembrie 1998 (Anul 9, nr. 28-52)

1998-07-14 / nr. 28

Anul IX Nr.28 CURIER 22 Wmm Lili;__ • Există o zicală care zice­a­­ că veștile rele ajung repede, gjișgit Citind articolul doamn­ei Pala­­de, „Onoarea pierdută a senatorului român“, mi-am zis că po­porul are un bun-simț extraordinar. Efectiv,­pentru mine vestea „netre­­cerii“ legii domnului Ticu Dumitrescu, în varianta ei inițială, este încă un eșec! Un mare eșec. Inutil să reamintesc că, și la acest capitol, cel al accesului la do­sare, România se află pe ultimul loc (a­­devărat este că nu știu ce fac albanezii). Inutil să reamintesc importanța votării a­­cestei legi, unica în măsură să ne facă să avem încredere în politicienii care conduc țara, unica în măsură de­ a șter­ge apăsătorul și nesănătosul sentiment de bănuială. Personal, am considerat că era prima lege pe care poporul trebu­ia să o ceară imediat după evenimente­le din '89. Totul s-a construit pe un teren mlăștinos, de minciună. • Este adevărat că nu curajul este prima calitate a românilor, care-și fac un titlu de glorie din „a se descurca“, de-a pleca capul pentru a nu fi tăiat, ce mai­­ de-a fi șmecheri. Ne-am tot obișnuit să ne plecăm, să tot facem compromisuri, să iertăm. Ne-a mers vestea de ce șme­cheri sîntem... atît de bine, încît (vă dau un exemplu) este practic imposibil să obții o viză pentru a călători în Elveția sau în oricare țară europeană. Nu vă pot povesti greutățile întîlnite dacă vrei să inviți un român să-și petreacă vacan­ța la Zürich... Evident că sfîrșești a da dreptate autorităților respective, am dreptul, dacă invit pe cineva, să știu cine este. • Personal, nu am nici un fel de în­credere în foștii Jovi“ care lucrează la SRI. Sînt deci sigură că dacă voi încer­ca să-mi consult propriul dosar (nefiind decît un simplu cetățean român, nefă­­cînd parte din nici un partid, niciodată­ mă voi lovi de formula „secret de stat“. Nu știu și tare aș vrea să știu, stimată redacție, cum se petrec lucrurile cu ce­tățenii români care au o dublă naționa­litate. Cu alte cuvinte: pot, ca cetățean elvețian, să-mi văd dosarul de cetățean român, pe care-l am cu siguranță din moment ce am fugit din țară? Este cazul multor români din exil care sperau pre­cum subsemnata ca legea să treacă. • în ceea ce privește gestul senato­rului Francisc Baranyi, mi se pare de admirat. Domnia sa a dat dovadă de de­cență și oarecare demnitate. între noi fie vorba, nu ne-am mirat că este un tran­silvănean (după nume) și că vine de la un medic. Mi-am zis precum domnul Cornea: „Totuși“... • Pentru restul lichelelor fără de nume, ale căror priviri le suportăm fără să știm, ale căror mîini le strîngem fără să vrem, care poate ne trec pragul fără să bănuim, nu am decît un dispreț ne­mărginit, un fel de silă amestecată cu milă pentru nopțile lor de coșmar. Tre­buie să fie teribil să te știi condamnat și să aștepți ziua execuției... Timpul acela care se scurge pînă cînd... • Pentru „ei“ nu am decît un simplu, un elementar mesaj - cel al celor ce n-au trecut prin viață fără sens, adevă­rul iese întotdeauna la lumină mai tîrziu sau mai devreme și fiecare „ticălos“ plă­tește... Mesajul acela precum că dacă dînșii n-au votat legea decît mutilînd-o (și cu cîtă întîrziere), dacă n-au votat accesul nostru la trecutul fiecăruia, ei bine, co­piii lor într-o zi vor cunoaște acest tre­cut. Copiii noștri vor dori într-o zi să în­țeleagă, se vor întoarce la mormintele bunicilor, vor dori să știe de ce ne-am luat lumea în cap - „de bunăvoie“ - noi, părinții, alegînd calea exilului, fugind din România. • Este evident, mai mult decît evi­dent, că legea nu a trecut pentru că peste tot, în toate partidele, la toate ni­velele, există... frica, rușinea tuturor celor care au colaborat. Există oroarea faptelor lor. Există puțini oameni politici nepătați, și cei ce sînt nepătați - pre­cum premierul Victor Ciorbea - sînt re­pede înlăturați. Gabriela Cerkez Zürich, 7 iulie 1998 P.S. Și stimată redacție, democrație, democrație, dar cum l-ați tolerat pe tov. Brucan în paginile dumneavoastră? Mai apare și disident, pînă la urmă. Oare nu știți că orice șobolan cînd vaporul se scufundă părăsește nava? Său, pentru cei ce nu trăiesc în Ro­mânia, există un punct de la care nu vă mai putem înțelege. Se petrec în Ro­mânia lucruri care pentru un om cu o structură mentală normală sînt inimagi­nabile (rămîne să definim normalul...). Deși sînt convins că nu SBKIjl veți avea curajul a-l publica (pentru că, după criteriile autocenzurii pe care v-ați impus-o în această privință, îl veți găsi neconvenabil), îmi voi exprima protestul meu vehement împotriva acoperirii a trei pagini prețioase din revista dumnea­voastră cu maculatura „scriitorului“ Nor­man Manea. Cine-l cunoștea pe acest „scriitor“ înainte ca acesta să înceapă a se răfui pentru propria-i galerie din SUA cu Eliade și Cioran, în legătură cu acest protest, îl întreb mai întîi pe domnul Nicolae Manolescu (nu e un reproș, ci mai curînd o sugestie) de ce răspunde sus-numitului Norman Manea într-o revistă literară românească ai cărei cititori au aceleași păreri ca și dînsul (poate fără a fi în stare de a le for­mula atît de literar și meșteșugi) și nu în aceeași revistă în care a apărut „recen­zia“ incriminată. Ar arăta oare revista în cauză, despre care presupun că-i delec­tează pe cititorii din N.Y. și New Jersey care gustă proza domnului Norman, ace­eași generozitate în acordarea spațiului tipografic ca și revista „22"? Recenzia însăși a Jurnalului, la urma urmei plicticos și banal pentru citi­torul necritic literar, chiar dacă îl pasio­nează „evenimentele din perioada in­terbelică“, lasă impresia că i-a oferit lui Norman Manea numai ocazia de a se răfui din nou cu Cioran, Eliade și gene­ralul Antonescu. Deci, fiecare cu obsesi­ile lui. A răspunde academic și fundal logic la „comentarii“ tip Norman Manea așa cum au procedat H.-R. Patapievici și al­ții în revista dumneavoastră pentru a scoate de sub conspirația tăcerii geno­cidul comunist, comparîndu-l cu Shoah-ul mult mai mediatizat și con­damnat, e o întreprindere fără perspec­tivă. Nu poate genera decît ceea ce se numește un dialog de surzi. Soluția? Ignorarea în presa și mediile româ­nești (cu ținută) a acestor personaje pi­torești cum sînt Norman Manea, doam­na Vrancea (?), domnul Codrescu („cel mai mare poet român din SUA­) și alții. Să fie lăsați în plata Domnului, să-și distileze veninul în circuit, deoare­ce cu sau fără replică își vor continua a­­ceastă terapie de ocupare (Beschäfti­gungstherapie), spre imensa lor satis­facție și totalul nostru dezinteres. Cristu Cantuniar Wettingen, 16 iunie 1998 în evaluarea realistă - dar I­ntr­ă cam tardivă - a perioadei g [UNK] postelectorale („PNȚCD la răscruce“ în „22“ nr. 23), domnul Victor Ciorbea surprinde prin faptul că dovedește că, în pofida apa­rențelor, a fost tot timpul conștient de greșelile făcute de domnia sa sau de PNȚCD în această perioadă, în cazul în care acest lucru este adevărat - și nu cumva unele dintre ele i-au fost relevate după demisie - înseamnă că domnul Ciorbea a trăit în tot acest timp o adevă­rată tragedie. Pentru că nu se poate de­fini astfel o situație în care, deși realizezi catastrofa spre care te îndrepți, nu poți să faci nimic împotriva unui destin im­placabil (reprezentat în acest caz de de­ciziile liderilor PNȚCD). Deși expunerea sa identifică - chiar dacă nu îi numește explicit - toți vino­vații de situația critică în care a ajuns coaliția guvernamentală, din ea lipsește analizarea unor cauze. Asupra caracte­rului omisiunii - voit sau nu­­ numai ex-premierul se poate pronunța. Prima dintre aceste cauze este pre­ocuparea excesivă (dacă nu chiar obse­sia) a liderilor țărăniști de a transforma PNȚCD într-un partid de masă. Aceasta a făcut, în primul rînd, ca politicienii creștin-democrați să se ocupe mai puțin de gestionarea puterii la orice nivel (de la primării și prefecturi pînă în Guvern și în Parlament), pierzîndu-și timpul cu ra­colarea de membri și recompensarea lor cu tot felul de sinecuri, lăsîndu-le astfel mai mult spațiu de manevră pe­­diștilor care au fost mai mult prezenți în locurile unde se exercită puterea, anu­­lînd de fapt algoritmul negociat înde­lung. Pe de altă parte, ceea ce a înce­put ca o depedesorizare necesară a făcut pînă la urmă ca PNȚCD și CDR să fie infiltrate de tot felul de oportuniști care, pentru a-și păstra vechile funcții sau a căpăta altele noi, ar face orice compromis. Primirea acestor indivizi în partid a creat tensiuni în multe or­ganizații din teritoriu, alimentînd scan­daluri de presă care au deteriorat imagi­nea PNȚCD. De fapt, domnul Victor Ciorbea constata în expunerea domniei sale apariția unor cazuri de corupție în rîndul țărăniștilor. Chiar dacă nu în toate acestea cei acuzați sînt noii intrați în partid, în majoritatea cazurilor aceștia sînt inițiatorii sau intermediarii afacerilor incriminate. în paranteză fie spus, PD nu are astfel de probleme deoarece se bazează numai pe vechii membri, ver­sați și fideli, știind că lipsa de membri poate fi compensată cu bani și logistică în campania electorală. în plus, cu cît ai mai puțini membri cînd ești la putere, cu atît sînt mai mari șansele de a-i mulțumi (recompensa) pe toți. A doua cauză care a dus la situația actuală a fost ignorarea de către țără­niști de la bun început a incompatibili­tății funciare dintre PNȚCD și PD. O fi politica arta compromisului, dar mai e­­xistă totuși și niște limite! Țărăniștii pu­teau să facă un guvern minoritar nu nu­mai după reuniunea NATO de la Madrid - cum apreciază domnul Ciorbea -, ci i­mediat după alegeri, iar în lipsa spriji­nului parlamentar ar fi putut organiza a­­legeri anticipate, solicitînd firesc electo­ratului un număr suplimentar de voturi pentru a putea guverna țara cu majorita­te absolută. în orice caz, șansele de a le fi obținut în 1997 erau mai mari dej"’ acum și vor fi și mai mici în 2000. Prof. Nicolae Duță 16 iunie 1998 Doamnei IJjțigl Gabriela Adameșteanu, Vă mulțumesc pentru publicarea scrisorilor. Sînt convins că primiți mii... De asemeni trebuie să recunosc că nu i-ați „acordat“ o rubrică „domnului profesor“ (încă); în schimb ați dedicat o pagină întreagă eve­nimentului epocal (editorial, literar, po­litic, artistic), adică „lansării“ în „Sala Bi­­zantină“(!) a volumului dumnealui de „a­­mintiri“ (mai corect „povești“). Prima mea reacție a fost să mă uit în josul pa­ginii, unde eram sigur că voi citi preciza­rea: „publicitate". Dar chiar în lipsa a­­cesteia, nu am putut să nu constat că „montajul“ nu era departe de așa ceva, cu atît mai mult cînd am văzut cine sînt „prezentatorii“ (adică „ridicătorii la pla­să“). Numai personalități, una și una, „baroni“ incontestabili ai „mass-media“, luptători pe toate baricadele conjunctu­­rale, în slujba fericirii Neamului și Patri­ei. Unul dintre ei propunea, chiar zilele trecute, o „soluție“ (democratică) pentru „ieșirea din haos“, o dictatură „cu ter­men fix“ (!). Încît introducerea dumnea­voastră din susul paginii rămînea (oare­cum) fără obiect... (adică minimali­zarea). Doamnei Ioana Ieronim, Vă mulțumesc pentru răspuns! Au.. trebuie să subliniez un punct de vedere (nu numai personal): „cazul“ Brucan es­te un scandal. Nu este locul de interpre­tări, de finețuri, de subtilități, de „chei“. Poate că dumneavoastră numele S. B. nu vă spune nimic, nu are nici un impact (fiind tînără). Dar sînt foarte mulți care, numai la auzul lui, simt un fior în șira spi­nării, le vin în minte vremuri întunecate, groaznice, mizerabile, umilitoare, într-un cuvînt: obsedantul deceniu! Numai cine n-a trăit acele timpuri (dar și cei ce nu le-au trăit, dar au vrut să știe, au „aflat“) nu poate înțelege. Vă rog să faceți acest efort de înțelegere, nu știu cum să vă conving... Poate doar printr-un exemplu ab absurde'. Gîndiți-vă cum ar reacționa un german, văzîndu-l la TV pe Josef Goebbels, făcînd apologia democrației și dînd note... lui Helmut Kohl! M. București, 4 iunie 1998 Reamintim cititorilor noștri că această pagină va aparține, ca și responsabilitatea pentru scrisorile lor. SA­ ­ SP­UJK PREȚURILE ABONAMENTELOR INTERNE Cei interesați sînt rugați să achite la sediul redacției (Calea Victoriei 120) sau să expedieze prin mandat poștal suma corespunzătoare, pe adresa: Revista “22”. cont 45103532 BCR Filiala sector 7. Calea Victoriei 155. Bloc­ul. București. Adeverințele (talon de pensie, adeverințe școlare etc.) valabile un an se expediază pe adresa: Revista “22” Calea Victoriei 120. sector 1. București, cu specificarea pentru Serviciul de Difuzare. MĂRIRILE DE PREȚ NU AFECTEAZĂ ABONAMENTELE DEJA ACHITATE Și în continuare, abonamentele pentru cadre didactice, elevi, studenți pensionari, foști deținuți politici și veterani de război asigură o reducere de 50% fată de prețul de vînzare per exemplar. • Numai 15.000 lei pe 3 luni, cu expediere la domiciliu • Numai 12.000 lei pe 3 luni, cu ridicare de la redacție. Acest program este subvenționat de Asociația Est-Libertés Pentru celelalte categorii de cititori abonamentele sînt, de asemenea, cu reducere (32%): • 19.000 lei pe 3 luni cu expediere la domiciliu; • 16.000 lei pe 3 luni, cu ridicare de la redacție. 1998 14-20 iulie

Next