Revista 22, iulie-decembrie 2002 (Anul 13, nr. 643-667)
2002-07-02 / nr. 643
28 iul. 2002 CURIER Stimată doamnă Adameșteanu. Cum timpul liniștește spiritele, cred că veți fi și dv. de acord că o temă care angajează un dur conflict de opinii (cu rezonanță în scrisori) nu rămâne nici lămurită, nici eliminată numai cu reacții în registru exclusiv afectiv, care provoacă doar confuzii și resentimente. Chiar dacă o abordare total „obiectivă“, cu un „schimb de opinii bazate pe argumente“ (ca să vă citez) nu reușește totdeauna, revista a încercat-o mereu și cred că este util să o facă și mai departe. Scrisorile d-lui M. Dordea (din nr. 17 al revistei), care acuză fără dovezi și aruncă fără fundament incriminări grave (presiuni și finanțare), cât și răspunsul pasional, prea puțin la obiect al d-lui prof. Lăzăroiu (din nr. 21) care începe cu injurii deloc academice („nu s-a trezit din starea de animalitate), sunt provocări care nu lămuresc probleme, ci confirmă doar o dureroasă constatare, nu numai a Monicăi Lovinescu, că „românii nu discută, ci se insultă Mă ruliez aprecierii d-lui prof. că „revista 22 îndeplinește un rol cultural și politic aparte în peisajul cultural românesc". Atât autorii, cât și cititorii revistei se situează de o anumită parte a orientării și convingerilor privind dezvoltarea României și viitorul ei. Suntem legați de revistă, nu o aruncăm când ceva nu ne place, ci vrem să discutăm, să participăm la dezbaterile ce apar de aceea pag. Curier este atât de utilă și interesantă ca dialog și feed-back între noi). Aria abordărilor în 22 este deosebit de largă (excelent) și calitatea lor cu preponderență de un ridicat nivel și astfel nu numai că ne păstrează contactul cu preocupările culturale și frământările sociale din România dar, de multe ori, este și un factor de orientare (chiar dacă echidistantă, mai scapă uneori de sub control). Faptul că există anumite perioade în care o temă devine predominantă este normal, explicabil și de cele mai multe ori justificat printr-un motiv sau altul. Nu ești obligat să urmărești ceea ce nu te interesează. Am sărit și eu de multe ori peste insistențe care nu-mi spuneau nimic — ca de exemplu amintitele biografii (sau analize) amănunțite ale unor lideri comuniști, chiar dacă știam că sunt excelent prezentate de specialiști. Așteptam de la ei mai degrabă să analizeze mai serios moștenirea lăsată de acești oameni, de a căror influență nu putem scăpa nici astăzi. Aici încep însă problemele care, după părerea mea și cum voi arăta mai departe, nu pot fi atribuite redacției revistei, ci privesc aspecte generale din societatea românească actuală care nu pot fi nici ignorate, nici lăsate pe seama unor controverse false sau neprincipiale. Spațiul paginii Curier nu-mi permite decât o redusă contribuție la descifrarea temelor și tendințelor relevate de cele două scrisori, dar doresc să aduc în discuție cel puțin câteva elemente care să faciliteze o abordare mai echilibrată... 1. Lăsând la o parte (deocamdată) atât comentariile, cât și încărcătura afectivă care scapă inadmisibil de sub control în ambele scrisori, cred că trebuie analizată în primul rând principala temă-acuzație a d-lui Cordea, pentru că ea îl duce de fapt la gravele incriminări amintite. Este vorba de proporția între prelucrarea în revistă a istoriei și problemelor evreilor și cea a istoriei recente românești în general. Primul termen al comparației este: „credeți că pe cititorul român îi interesează mai mult... Holocaustul evreiesc”, iar al doilea: „decât... evenimentele istoriei recente românești câte pagini dedicați... și câte... Nu este clar (în scrisoarea d-lui Dordea) dacă se contestă dreptul evreilor de a-și prelucra recuperările istorice ale suferințelor și prigoanei poporului lor și nu se contestă martiriul Holocaustului evreiesc („a fost crud, cumplit, condamnabil și ticălos"). Dacă reacțiile și toată atenția s-au îndreptat totuși exclusiv asupra primului termen al proporției incriminate, vina îi revine în special d-lui Dordea, care a supralicitat prin insistențe deplasate (revin mai jos). Obiectiv nu se poate ignora însă partea a doua, în care se manifestă cu aceiași forță frustrarea și nemulțumirea, resimțită de fapt de mulți și de mult, că analiza, studiul, memoria și urmările suferințelor provocate românilor de totalitarismul comunist apar atât de puțin în preocupările intelectualilor (mereu ei) români, mai ales când tocmai această lipsă îi prelungește urmările și efectele. Acest lucru se constată mereu și nu am o mai bună exemplificare decât cea a d-lui Benedict Sergentu, de pe aceeași pagină cu scrisoarea d-lui Dordea: „de ce un trecut mult mai apropiat, al nostru comunist, care a mutilat în profunzime nația română, nu merită o igienă radicală (...) subiectul devenit tabu în România de astăzi..." (articolul merită să fie citit în întregime). Eliminând o parte a problemei puse de scrisoare rămânem, suspendați într-o neînțelegere (voită sau nu) a realității românești și ne îndepărtăm încă o dată (conștient sau nu) de unul din cele mai grave necazuri ale țării: neimplicarea civică necesară redresării. (în general, nu în revistă.) Ce greu și puțin ne angajăm și ieșim în arenă să luptăm cu mentalitățile și năravurile rămase din comunism este o constatare generalizată și chiar înainte de a deveni „anticomunismul“ un tabu în România, „somnul inerției“ (d-l prof. Lăzăroiu) ne-a adus destule necazuri. Cât de adâncă este la români apatia, pasivitatea, indiferența față de tot ce se întâmplă, se constată, oricând și mereu, în istorie ca și azi, cum demonstrează prea bine tot un text din 22, al d-lui T. Ungureanu din nr. 17 — Istoria României trece în șoaptă. Deci motivul disproporției incriminate nu trebuie căutat de d-l Cordea în presupuneri și acuzații pripite ci, mai atent la viața socială din România, ar fi ajuns la adevărul dureros care trebuie căutat în primul rând în frecvența (sau proporția) în care vin la redacția revistei articolele în direcția dorită față de a celei incriminate. Orice publicație este interesată să selecteze ce este mai valoros din ceea ce primește. Chiar crede d-lordea că a fost o problemă de opțiune intenționată la revista 22? Dacă scriitorii și cercetătorii evrei menționați (de calitate incontestabilă în general) sunt mai interesați, mai activi, mai insistenți și combativi, dacă arată mai multă sensibilitate și solidaritate cu soarta și suferințele poporului lor, este d-na Adameșteanu de vină? 2. Considerând în continuare abuzurile din „argumentația“ ambelor scrisori, ele trebuie readuse cel puțin în limitele bunului simț. Când d-l Dordea împinge antisemitismul din România la nivel de „detaliu“, fără să înțeleagă că această minimalizare nu aduce nici un serviciu nici istoriei noastre, nici actualității românești și când d-l prof. Lăzăroiu susține emfatic, nefiresc și ipocrit că „DA“, românii sunt mai interesați de Holocaust decât de istoria lor recentă, suntem la extreme la fel de false. De asemenea, acceptând că evreii au tot dreptul să arate (și e normal și necesar să o facă) că o parte dintre români au participat la prigoana, deportările și exterminarea evreilor, tot așa liber de prejudecăți și tabu-uri, trebuie acceptat și dreptul românilor să arate că o parte din evreii din România au participat activ și uneori brutal la comunizarea societății românești. (Nu au fost împinși de sovietici, ci folosiți, mai ales la început, în angajarea lor inevitabilă contra fascismului, în toată lumea nu numai la noi). Dar, în schimb, nimeni nu are dreptul să judece istoria altui popor, „sioniștii care..." (d-l Dordea). Aducând în discuție doar câteva elemente ce mi se par necesare pentru a rămâne în real și obiectiv, nu sunt de acord cu exagerările din scrisoarea d-lui Cordea, cu felul de a pune problemele și cu tonul domniei sale, toate condamnabile. Dar, în același timp, mi se pare prea comod, simplist și mai ales ineficace de a rezuma totul direct, imediat și unilateral la antisemitism, prea ușor aruncat în dreapta și stânga. „Devenim europeni în structura noastră psihică și de idei" (d-l Lăzăroiu) numai lepădându-ne furioși și conjunctural de antisemitism, dar rămânând liniștit înnămoliți în mentalități și structuri comuniste? Nu este cel puțin curios că, în timp ce luptăm cu sârg să ne îndepărtăm de orice fascism, rămânem atât de duios îngăduitori și concesivi cu trecutul nostru roșu? Așa cum Europa și NATO nu ne poate primi antisemiți sau extremiști, nici necurățați de comunism nu avem cum să ajungem acolo — deși unora acest lucru li se pare — oare de ce? — depășit, anacronic și „taliban“! 3. Pentru că astăzi se pare că mai mult pe românii din exil îi preocupă această renunțare oficială la anticomunism și pentru că peste „sora“ și „voi nu știți“ etc. etc. mereu apar alte slogane care vor să explice diferențe de optică, aș dori să adaug câteva elemente ce ar putea facilita o mai concesivă înțelegere reciprocă. Că suntem aceiași, „cu aceleași calități și defectă se constată mereu, în 20—30 chiar 40 de ani nu te schimbi structural. Aceiași cârcotași, incapabili de solidaritate și plini de frustrări și complexe cum suntem, ne deosebesc desigur și câteva împrejurări de viață diferite: a) majoritatea celor plecați înainte de ‘89 sunt cei care au fost cei mai puțin capabili de compromisul coexistenței cu comunismul, acceptând riscul, uneori nu mai puțin mare, al exilului; b) rana despărțirii și a desțelenizării, ca și inevitabila nostalgie, se manifestă printr-o mai mare sensibilitate față de amintirea și rămășițele comunismului, ceea ce duce în consecință și la o atitudine mai intransigentă decât a celor din țară, care, prin exercițiu au devenit mai indiferenți față de compromisurile la care îi obligă viața zilnică; c) dacă, într-adevăr, cei din afară nu pot înțelege totdeauna (din motivul a) sau altele) pe cei din țară, nu li se poate nega însă avantajul distanței, al neimplicării directe și al perspectivei (inevitabil mai largi) în aprecierea unor situații sau evenimente din țară. Ca la fiecare, din orice parte, intervine și personalitatea, subiectivitatea, ca și convingerile proprii nu se poate nega dar, recunoscându-ne cu mai multă obiectivitate pozițiile date, am putea face mai mult pentru a „trage“ în aceeași direcție — în folosul țării. Cu sumă, Stela Rusu Köln, 11 iunie 2002 P.S.: Sper să considerați că punctele de vedere propuse merită să devină publice pentru a susține și provoca o „cultură a dialogului“ mai puțin crispată și mai deschisă. Dacă veți fi de acord cu publicarea intervenției mele, vă rog să o faceți numai dacă este posibil să fie redată integral. Mulțumesc. Reamintim cititorilor noștri că această pagină le aparține, ca și responsabilitatea pentru scrisori. Nr. 27 nr. XIII ABONAMENTE Având în vedere că revista 22 nu mai colaborează cu Rodipet S.A., cititorii noștri fideli se pot abona astfel:ă fie la orice oficiu poștal di în cazul în care funcționarul ^Basfl PR poștal vă refuză, vă rugăm să Vi^^^^V precizați că el comite o gravă ^idÎ B^^abatere pentru care va fi ^^^sancționat, întrucât revista 22 se află în directă relație de colaborare cu Compania Națională Poșta Română. Subliniați că revista are codul 19140, fie la următoarele firme autorizate de distribuție: București: Info Eurotrading(212.73.51; 212.73.54; 093.640.803; 093.640.804), Inter Press Sport(313.85.07; 313.85.08; 313.85.09), M.T. Press(255.48.15; 255.48.16; 255.48.17), Orion Press (250.80.10; 653.79.85) și Zirkon Media (340.31.09; 098.236.487); Cluj: CPD Apex(064.439.120. 064.193.455) ; Brașov: Curier Press (068.470.474. 068.470.596); Satu Mare: Zotmar Press (061.712.024). © fie cu preț redus direct la redacție: 1. Pentru cadre didactice, elevi, studenți, pensionari, foști deținuți politici și veterani de război: • 60.000 lei pe 3 luni, cu ridicare de la redacție sau 240.000 lei pe un an • 70.000 lei pe 3 luni, cu expediere la domiciliu sau 280.000 lei pe un an 2. Pentru celelalte categorii de cititori : • 75.000 lei pe 3 luni, cu ridicare de la redacție sau 300.000 lei pe un an • 80.000 lei pe 3 luni, cu expediere la domiciliu sau 320.000 lei pe un an Cei interesați sunt rugați să achite la sediul redacției (Calea Victoriei 120) sau să expedieze prin mandat poștal suma corespunzătoare, pe adresa: Revista“22’ cont nr. 2511.1-1277.1/ROL. BCR. sector 1 București. Adeverințele (talon de pensie, adeverințe școlare etc.) se expediază pe adresa: Revista “22” Calea Victoriei 120, sector 1, București, cu specificarea pentru Serviciul de Difuzare-