România Liberă, septembrie 1966 (Anul 24, nr. 6803-6828)
1966-09-16 / nr. 6816
,România liberă*3M. 6816 — 16.1X.1966 —• pag. 2*a ANCHETA NOASTRĂ Cum decurge aprovizionarea cu combustibil pentru iarnă? Ne aflăm în perioada de „vîrf“ a aprovizionării cu combustibil pentru iarnă. Perioadă de activitate intensă, cind depozitele — în Capitală şi în alte oraşe — sunt mult solicitate. Cum decurge servirea cetăţenilor, cum şi în cât timp ajung lemnele şi cărbunii la domiciliul lor ? Ce probleme se pun, ce lipsuri mai dăinuie în acest sector de aprovizionare ? Iată întrebări la care am căutat să aflăm răspunsuri „pe concret“, cu prilejul acestei anchete întreprinse în mai multe regiuni. Furnizori şi... furnizori O primă constatare, valabilă in toate regiunile ţării: depozit,ele au fost — in general — bine aprovizionate cu lemne şi cărbuni încă din vară. Cu toate acestea unele Direcţii regionale ale economiei forestiere (Banat, Galaţi, Hunedoara Oltenia) au rămas datoare în ce priveşte realizarea integrală a sarcinilor de livrare a lemnului de foc către întreprinderile de combustibil beneficiare. Asemenea... datorii trebuie să fie achitate cît mai neîntîrziat. Şi organele feroviare — în acord cu unităţile furnizoare expeditoare — au de spus un important cuvînt în privinţa asigurării ritmicităţii transporturilor. In Capitală, de pildă, sosesc zilnic — în medie — circa 300 vagoane de combustibil solid; sînt zile însă cînd acest număr este mai mare sau mult mai mic. Aceasta din cauza faptului că nu se asigură în mod ritmic numărul de vagoane stabilit conform planului. De aici, greutăţi fireşti : în zilele cînd sosesc lemne prea puţine se pierde timp preţios, iar în zilele cînd cantităţile depăşesc planul de livrare, muncitorii descărcători nu pot face faţă lucrului. în acest ultim caz se lucrează peste orele de program, se apelează la tăietorii de la motoarele de tăiat lemne , incetinindu-se această operaţie sau se plătesc locaţii. Situaţiile acestea ar putea fi evitate, dacă s-ar manifesta mai multă preocupare pentru eşalonarea transporturilor. Cît priveşte livrările de cărbuni, acestea decurg în general în bune condiţii. Dacă lignitul furnizat de Exploatarea Schitu Goleşti este de bună calitate, în schimb însă unele cantităţi expediate de Exploatarea Minieră Voevozi şi de Combinatul carbonifer din Valea Jiului conţin un procent de praf, ce depăşeşte limitele admise. Deşi asemenea deficienţe au mai fost sesizate, totuşi pînă acum măsurile de remediere întîrzie. La ghişeul depozitului.... In această perioadă — îndeosebi în primele ore ale dimineţii — ghişeele de la depozitele de combustibil sunt mult solicitate. Pentru a face faţă afluxului de cumpărători, în Capitală şi în oraşele mai mari, orarul de lucru al depozitelor a fost prelungit ; totodată, s-a simţit nevoia efectuării de programări în funcţie de prezentarea cumpărătorilor la depozite pentru achitarea costului lemnelor şi, bineînţeles, de numărul mijloacelor de transport existente. Poposind la depozitul nr. 2 din oraşul Bacău (şef de depozit Teodor Ichim), constatăm că aici servirea cetăţenilor decurge în bune condiţiuni. La ghişeu, plata lemnelor se face în ordine, iar cumpărătorii le primesc acasă — în majoritatea cazurilor — în aceeaşi zi. Bine organizată este munca şi la depozitele de combustibil nr. 9 (şef C. Mihăiloiu), la depozitul nr. 8 (şef I. Maria) şi altele din Capitală, ca şi la unele depozite din Hunedoara şi Timişoara, unde se manifestă preocupare pentru asigurarea unei serviri operative a populaţiei. Nu lipsesc însă nici cazurile cînd cetăţenii sînt nemulţumiţi — pe bună dreptate — de modul de servire. Cum ar putea să se declare altfel, de pildă, cumpărătorul I. Gheorghe din Capitală, care, achitînd costul lemnelor la depozitul nr. 12 , la data de 16 august, cu chitanţa nr. 311 459, le-a primit acasă abia la 5 septembrie ? Este adevărat că în această perioadă au existat unele greutăţi în asigurarea mijloacelor de transport, însă nici responsabilul C. Popescu n-a manifestat suficientă preocupare pentru procurarea lor. Aceiaşi slabă preocupare pentru satisfacerea cerinţelor cetăţeneşti o întîlnim şi la alţi şefi de depozite ca : Ion Moldoveanu, de la depozitul 69 Popeşti-Leordeni, Cristea Calustian de la depozitul nr. 1 din Bacău, Gh. Gînduleţiu de la depozitul nr. 2 din Braşov etc. Conducerile respectivelor întreprinderi regionale de combustibil au datoria de a controla cu mai multă regularitate activitatea din depozite, modul cum sunt serviţi cumpărătorii, luînd măsuri operative de remediere a deficienţelor constatate. Cind basculele şi motoarele de tăiat lemne stau... Livrarea operativă a combustibilului către cetăţeni depinde şi de modul cum sunt folosite mijloacele existente, în regiunea Banat, pentru a se putea face faţă sarcinilor de lucru, s-au revizuit şi pregătit din timp maşinile de tăiat lemne, s-au asigurat pînzele circulare; asemenea măsuri au fost luate şi în alte regiuni. Sînt totuşi cazuri cînd aceste pregătiri au fost efectuate superficial, cînd utilizarea mijloacelor existente lasă de dorit, ceea ce duce la stagnarea şi amînarea livrărilor către populaţie. La depozitul din Ghelar, de pildă, din cauză că bascula de trei tone stă demontată de cîteva săptămîni, lemnele se cîntăresc cu cîntare mici, ceea ce duce la mărirea timpului de aşteptare al cumpărătorilor. O altă basculă stă nefolosită la depozitul nr. 2 din Braşov, iar o maşină de tăiat lemne se află în aceeaşi stare la depozitul nr. 1, din acelaşi oraş (de altfel, la acest ultim depozit responsabilul Dumitru Ciocoiu neglijează gospodărirea unităţii, lăsînd în bătaia ploii cărbunii, deşi depozitul destinat acestora stă aproape gol). Vizitînd depozitele din Iaşi, constatăm că, încă din primăvară, un şantier al Centralei de termoficare împiedică accesul şi circulaţia camioanelor în depozitul nr. 3 din cartierul T. Vladimirescu. Depozitul nr. 1 din Păcurari se pregăteşte abia acum — în perioada de „vîrf" — de acţiunea de canalizare, electrificare şi pavare a căilor de acces, din pricina faptului că s-au irosit luni de zile — cînd activitatea de servire era lentă — cu întocmirea documentaţiilor, cu avizarea lor etc. Acestea nu scuză însă lipsurile existente, ca de pildă utilizarea la depozitul amintit numai a unui singur cîntar din cele două existente sau trimiterea la reparat a unei maşini de tăiat lemne tocmai în această perioadă mult solicitată. Un alt factor important de care depinde buna servire a cetăţenilor îl constituie asigurarea mijloacelor de transport. La Bucureşti, în pofida volumului mare de combustibil, transporturile se asigură în întregime la domiciliu. Trei, depozite din Timişoara şi Arad au fost dotate în acest an cu zece autocamioane „Carpaţi", astfel că servirea a devenit mai operativă. Măsuri de asigurare a transportului au fost luate şi în alte oraşe. Din păcate, deficienţele nu lipsesc nici la acest capitol. La Iaşi, de pildă, nu se manifestă o preocupare suficientă pentru transportul combustibilului la domiciliul cetăţenilor , camioa Transporturi şi tarife la... învoială cele existente sînt utilizate mai mult pentru aprovizionarea depozitelor decît a cetăţenilor. Lipsuri similare se întîlnesc şi la Braşov, Constanţa Craiova etc. La Galaţi, sînt zile cînd unii salariaţi ai depozitului nr. 4 nu cunosc nici măcar evidenţa mijloacelor de transport ce li se pun la dispoziţie. In Capitală, sint cazuri cînd autocamioanele puse la dispoziţie, sau nu se prezintă la depozite, sau se prezintă un număr limitat de ore. In cursul lunii august, de pildă, din numărul de autocamioane planificat, au absentat 47 Ceea ce fireşte a influenţat nefavorabil transporturile. In aceeaşi lună, 373 autocamioane au avut „pauze“ nedorite. Asemenea lucruri trebuie remediate de urgenţă, asigurîndu-se de către conducerea I.T.B. respectarea numărului de autocamioane contractat, înlăturarea defecţiunilor de pe parcurs, precum şi trimiterea pe cît posibil a aceloraşi şoferi la aceleaşi depozite, întrucît prin cunoaşterea zonelor şi străzilor respective, sporeşte şi randamentul lor în servire. In ce priveşte tarifele, dacă la Bucureşti a fost soluţionată favorabil această problemă, dacă la Piteşti şi în alte oraşe au fost stabilite tarife pe străzi, mai sunt localităţi unde problema a rămas încă în suspensie. „La Caracal , ne spune tov. Ion Gorun, şeful Oficiului pentru dirijarea mijloacelor de transport din cadrul întreprinderii regionale de combustibil Oltenia, cumpărătorii plătesc încă preţuri mari, exagerate, pentru trasportul lemnelor, deoarece acesta nu este organizat. De altfel, reglementările stabilite printr-o decizie a sfatului popular regional, nu oferă baza necesară acestei organizări“. Aşadar, este necesar ca problema tarifelor să fie reluată în discuţie şi rezolvată de organele locale ale puterii de stat. Totodată, acolo unde s-au fixat, tarife — Galaţi, Constanţa etc — este necesar să fie controlată respectarea lor, întrucît se, semnalează cazuri cînd cetăţenii sînt lăsaţi la cheremul şi învoiala cărăuşilor. Din discuţiile purtate cu prilejul raidului-anchetă efectuat, rezultă că — exceptînd anumite restanţe în livrări — fondul de marfă este asigurat pentru iarna din acest an. Rămîne numai ca organele de resort să ia măsuri pentru livrarea ritmică, transportul şi desfacerea în bune condiţiuni către populaţie. Comitetelor executive ale sfaturilor populare le revine îndatorirea de a asigura îndrumarea şi controlarea mai eficientă a activităţii întreprinderilor regionale de combustibil. In depozite, cetăţenii trebuie serviţi cu atenţie, cu operativitate, luîndu-se concomitent măsuri pentru extinderea transportului la domiciliu, pentru acordarea unui sprijin mai substanţial — pe această linie — de către întreprinderile de transporturi orăşeneşti. Nu trebuie omisă din preocupări nici problema reînfiinţării casieriilor centrale, menite să scutească pe cetăţeni de deplasările lungi la depozite. Stabilirea de tarife de transport, controlarea respectării lor, utilizarea tuturor mijloacelor din depozite (bascule, motoare de tăiat lemne etc.), ca şi alte măsuri, pot contribui la servirea mai operativă a cumpărătorilor. O altă problemă o constituie realizarea investiţiilor. Intrucit, in ultimii ani, — datorită sistematizării oraşelor — o serie de depozite au fost desfiinţate, iar lucrările de amenajare a altora au fost aminate, începînd din acest an Ministerul Economiei Forestiere a alocat o serie de fonduri pentru diferite amenajări şi pentru dotări cu utilaje şi cu 50 de autocamioane. Este de datoria organelor locale să asigure o justă şi eficientă utilizare a acestor fonduri. Măsurile de acest fel, ca şi cele ce au drept obiectiv îmbunătăţirea aprovizionării curente din această perioadă, vor putea duce la satisfacerea în mai bune condiţiuni a cerinţelor populaţiei. PETRU SIMIONESCU De pe acelaşi hectar şi de la fiecare animal furajat — producţii superioare (Urmare din pag. I) anul curent, cooperatorii din Ciocîrlia au irigat nu numai grădina de legume (inclusiv, culturile duble) ci şi o parte, din porumbul pentru boabe, sfecla de zahăr, lucerna şi alte plante de nutreţ — în total 193 hectare, din care 150 au fost udateprin aspersiune şi 43 prin brazde. Recoltele au fost bune, dar puteau fi cu mult mai mări „Pînă în 1970 — după cum s-a arătat in materialul prezentat în faţa adunării generale — spunea brigadierul DUMITRU DRAGOMIR — suprafaţa irigată va spori la 280 de hectare. In 1967 va trebui să irigăm 250 hectare. Pentru ca producţia să fie mai ridicată este necesar, în primul rînd, să se asigure numărul de aspersoare necesare. Consiliul de conducere va trebui totodată să se ingrijească mai mult de buna organizare a muncii in echipa repartizată să lucreze în acest sector, pentru ca instalaţiile să fie folosite la întreaga capacitate“. Mult accent au pus cooperatorii din Ciocirlia pe ridicarea ponderii zootehniei în venitul total al gospodăriei. „Creştem — sublinia vicepreşedintele NICOLAIE ZAINEA — efective tot mai mari de bovine, porcine, ovine şi păsări. Realizările sunt din ce în ce mai bune. Dar ia să analizăm mai atent producţia pe animal furajat. Vom vedea că, alături de animale care răsplătesc cheltuielile făcute cu furajarea lor există altele care consumă fără a da producţiile pe care le aşteptăm. Or, pentru a realiza şi depăşi indicatorii prevăzuţi în 1967 şi respectiv în 1970 trebuie să avem o matcă cu însuşiri productive mai bune. Iată de ce este bine să ne îndreptăm atenţia spre organizarea unei atente selecţii a animalelor, spre furajarea lor economică, cu cîntarul şi nu cu furca, spre hrănirea lor raţională, în raport de producţia dată şi nu cu toptanul cum mai procedează încă unii îngrijitori. Acum va trebui să ne concentrăm eforturile nu numai spre recoltarea la timp a porumbului şi a celorlalte culturi de toamnă ci şi asupra terminării construcţiilor începute şi revizuirii adăposturilor mai vechi, pentru a crea animalelor condiţii cit mai bune de cazare pe timpul iernii. In continuare, in anul viitor, aşa cum s-a prevăzut în planul de măsuri prezentat în faţa adunării generale — este neapărat necesar să realizăm introducerea conductelor de apă in toate fermele. Asigurarea apei in ferme va duce la evitarea oscilaţiei producţiei zilnice şi la micşorarea efortului fizic“. Creşterea producţiei globale şi marfă, sporirea veniturilor din zootehnie — au arătat alţi vorbitori — sunt strîns legate şi de reducerea pierderilor din cauza mortalităţilor la animale. Pentru înlăturarea lor, în planul de măsuri adoptat s-au prevăzut acţiuni privind întărirea disciplinei în producţie şi creşterea calificării profesionale a îngrijitorilor de animale. Maturitatea cu care au fost dezbătute prevederile de plan pe, 1967 şi pe următorii ani ai cincinalului, propunerile valoroase făcute cu acest prilej sunt o chezăşie că în viitorii ani va creşte şi mai accentuat puterea economică a cooperativei şi, odată cu aceasta, bunăstarea cooperatorilor. Ing. V. STANCU Ulei din noua recoltă ORADEA (coresp. R. I.). — La întreprinderea interindustrială din localitate a început noul sezon al producţiei de ulei — floarea-soarelui — fiind fabricate deja 300 tone. S-au încheiat, de asemenea, pregătirile pentru producerea a circa 800 tone de ulei dietetic din germeni de porumb. De remarcat că în acest sezon de fabricaţie producţia va creşte valoric — faţă de cea anterioară — cu 6,7 milioane lei, ceea ce echivalează cu mai bine de 830 tone ulei în plus. In urmă cu cîteva săptămîni ne-am alăturat celor care se îndreptau spre crestele înalte ale munţilor cu gospodăria sumară a drumeţului încărcată în rucsac, porniţi în căutarea frumuseţilor montane, a aerului tare de la altitudinea pajiştilor alpine. De la Lonea, urmărind corfele cu cărbune alergînd pe portativele funicularelor am ajuns în valea Taia, pe drumul forestier în construcţie. Depăşim Valea Popii şi intrăm în Valea Auşelului la casa de vînătoare cu acelaşi nume. Zilele petrecute la Auşel ne-au sugerat cîteva observaţii pe care le transcriem în rîndurile de faţă. Cînd poposesc aici mai mulţi turişti, cabaniera întîmpină greutăţi serioase din pricina lipsei de veselă de capacitate potrivită. iar seara, dacă drumeţii nu şi-au adus lanterne, sînt nevoiţi să meargă pe bîjbîite. Totuşi, întrerupătoarele din pereţi şi becurile din plafon demonstrează că situaţia a fost cîndva alta. Turiştii care nu păşesc pentru prima oară pragul cabanei Auşel îşi amintesc de o sursă ieftină de electricitate, o microcentrală acţionată de apa Auşelului, inundată şi nerepusă în funcţiune de către filiala de vînătoare din Petroşani căreia îi aparţine cabana. Ne despărţim de Auşel şi ne îndreptăm spre vîrful Surian, la peste 2 000 de metri altitudine. Mergem pe firul văii pînă la o bifurcaţie, încotro s-o pornim ? Lipsa marcajului se face simţită şi cu greu ieşim în cărarea marcată a cabanei Surian. Drumeţii sosiţi de cîteva zile ne istorisesc peripeţiile pe care le implică şederea la această cabană. Intr-o noapte ploioasă găzduiţi fiind într-o încăpere de la etaj, au fost siliţi la ora trei să se mute în sufragerie, deoarece în dormitor ploua ca afară. După un asemenea duş rece turiştii au meditat fără doar şi poate la faptul că, rămînînd nepăsătoare la aceasta, întreprinderea Regională Balneoclimaterică Deva, căreia îi aparţine cabana demonstrează mai mult decît lipsă de ospitalitate — o reprobabilă neglijenţă în gospodărirea bazei materiale de care dispune. De altfel, nu este singurul sector unde întreprinderea amintită nu se dovedeşte bun gospodar. Aprovizionarea cabanei lasă de dorit şi lipseşte şi aici minimul de confort. Pe traseul destul de lung şi de anevoios de la Vîrful lui Pătru şi stîna Bilele, pornim spre Oaşa în valea Sebeşului’. Aici ne interesăm de mîncare şi ni se răspunde că nu ni se pot servi decît conserve. Renunţăm la ele în favoarea unei gustoase ciorbe de fasole verde gătită de cabanieră și rămasă de la masa de prînz a familiei. O întrebare apare firească : chiar dacă unitatea nu e profilată pe regim de restaurant-cantină, care nu se poate organiza prepararea unor mîncăruri la cerere ? După Scurtul popas pe care ni l-am îngăduit, plecăm în sus spre Obîrşia Lotrului. Ne călăuzeşte şoseaua alpină ce traversează lanţul muntos spre Novaci. Continuăm fără abateri călătoria recurgînd în absenţa marcajelor şi indicatoarelor, la informaţiile trecătorilor sau localnicilor. Spre seară ajungem la cabana Obîrşia Lotrului — situată in zona administrativă a regiunii Oltenia, dar gospodărită — şi acesta e un fel de a spune — de aceeaşi întreprindere balneară de la Deva. Mobilierul vechi, paturile tari şi cu saltele ondulate nu fac odihna plăcută nici la această cabană. Constatăm din nou inexistenţa unui restaurantcantină. Alături, la magazinul forestierilor se aduc săptămînal legume proaspete care ar putea aproviziona şi o cantină de cabană dacă întreprinderea balneară n-ar avea preferinţe pentru conserve aduse printr-un sistem propriu, neeconomicos şi paralel, de aprovizionare. Ultimul popas: Rînca, o mică staţiune de odihnă situată la altitudinea de 1600 de metri. Alt autocamion ne transportă la gara Tîrgu Cărbuneşti, prin Novaci, alături de un grup de turişti bucureşteni. In partea sudică a munţilor dintre Olt şi Dunăre ne-au relatat dînşii, sistemul de marcaje e defectuos. Ne-am rătăcit în drum spre Rînca, urcînd de la bîlciul din Polovraci. De la Rînca am vrut să mergem spre lacul Gîlcescu şi de acolo la cabana Rusu, dar traseul e lung şi lipsit de cabane pentru popas. Am consemnat cîteva deficienţe de pe traseele turistice ale regiunii Hunedoara. Frumuseţea locurilor şi dorinţa numeroşilor turişti de a le vizita merită mai multă grijă din partea întreprinderii balneare din Deva. Un cuvînt greu în această privinţă ar avea de spus şi Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi“. Chiar dacă traseele sale obişnuite nu trec deocamdată prea des prin aceste locuri, ele ar putea deveni obiective turistice importante. Pentru aceasta este necesară puţină preocu- pare pentru satisfacerea cerințelor minimale ale iubitorilor de dimineții. ION BECHERU Opinii de turist SEMI Stațiunea Rînca din regiunea Oltenia: vila „Ciuperca" la altitudinea de 1 600 m. Foto : ION BECHERU Siluete arhitecturale in noul cartier bucurestean Baba Novac Foto : FL OITA Aradul, staţiune balneară TIMIŞOARA (coresp. R. L). Deşi exploatate abia din anul trecut, apele termale de la Arad şi-au cîştigat repede aprecierea prin calităţile lor terapeutice. Numărul considerabil al celor care frecventează respectivele băi — aproximativ 2 200 de persoane zilnice din care mulţi vizitatori din alte regiuni ale ţării, sosiţi la Arad special pentru tratament, justifică cu prisosinţă noul atribut al oraşului de „staţiune balneară". Pînă în prezent au fost construite două încăpătoare bazine în aer liber, unul din ele dat recent în folosinţă şi un altul acoperit, care funcţionează şi iarna. 36 de cabine cu vane, vestiare, duşuri, o unitate .A.P.L. completează acest complex balnear, amplasat într-un frumos parc. Cura este supravegheată de un cabinet medical specializat, care dispune de un staţionar. Pentru a înlesni accesul publicului s-a introdus şi un sistem de abonamente. Băile termale de la Arad sunt indicate în diferitele afecţiuni ale aparatului locomotor (reumatism cronic, artrite metabolice, leziuni ale oaselor), în afecţiuni ale nervilor periferici, ginecologie, ale căilor urinare și gastro-intestinale (colite, gastrite, colicistite și hepatite cronice). Carnet cultural Spectacol Raikin Să fie ultimul turneu al stagiunii trecute ? Să fie primul al celei ce stă să înceapă, al celei pe care o simţim gata să ne cheme spre teatre, o chemare specifică lui septembrie, ca şi aceea a deschiderii şcolilor, sau a culesului viitor ? Nu ştiu, dar „miniaturistul“ Arkadi Raikin si cei doisprezece colaboratori ai săi de la teatrul pe care-l conduce la Leningrad, — şi care e mai cunoscut, la noi si aiurea, şi chiar în Uniunea Sovietică, prin numele originalului actor decit prin numele său oficial —, sosesc in România si la Bucureşti, tocmai la timp, parcă, pentru a spune oamenilor noştri de teatru, că, la jumătatea lui septembrie, nu e de loc „prea cald", şi nu mai e chiar atit de „vacantă“, incit să trebuie aşteptate, pentru a ridica cortina, ploile reci şi mohorîte ale lui octombrie. Am revăzut cu cea mai mare bucurie masca atit de fermecătoare, atit de melancolie tinerească a lui Raikin, in părul căruia, o şuviţă albă nu spune absolut nimic despre vîrsta actorului, atit de viu, dinamic şi energic în desfăşurarea unui spectacol lung, în întregime sprijinit pe umerii săi. Ochiul acestui umorist impenitent, al acestui neobosit amator de „poante“ si de „witzuri“ hohotitoare, e trist, si rămine trist, chiar in momentele cele mai ilariante. Spectacolul său începe cu o definiţie foarte amuzantă, si exactă, a satirei, dedusă din reacţia publicului, si care ar fi următoarea : ne găsim in fata unui moment de satiră, atunci cind in sală toată lumea unde şi unui plinge. Amabil, dar tot maliţios, Raikin adaugă că astă-seară, în Radu Popanea sală nu plinge nimeni, publicul e compus numai din oameni care n-au a se simţi vizaţi de intenţia şi imaginea satirică. Să zicem că ar fi asa, — insă Raikin s-a uitat, la numărătoare, pe sine însusi : el e, cred eu, omul care plinge, în fiecare seară, la fiecare spectacol, si, natural, cauza lacrimii sale fiind cu totul alta, el e omul „singur“ care plinge, în timp ce toti rid. Nu e vorba, desigur, de omul amărit, vitregit de soarta lui particulară, obligat să ridă pe scenă, pentru deliciul spectatorilor, — imagine puţin simplificată a soartei lui Moliére —, aci e vorba de o reacţie umană, pură , e clar că lui Raikin nu-i place că trebuie să satirizeze, se simte că pe Raikin îl întristează şi îl doare, ca om, ca membru al unei societăţi noi, superioare, să descopere răul pe care il satirizează, oricîtă bucurie artistică i-ar aduce biciuirea lui. Nu mi se pare de loc exorbitant să presupun că dacă, de azi pe miine, printr-un miracol, omul epocii noastre ar deveni perfect, dacă ar încarna în mod ideal idealul societăţii pe care o construieşte şi care îl formează, Raikin ar fi fericit, deşi odată cu aceasta el şi-ar vedea secată sursa principală a artei sale. Raikin e un om, un idealist cald şi vibrant al omului, e un cetăţean care vibrează adine pentru toate nădejdile omeneşti, pentru imaginea cea mai sublimă a societăţii sale. Toate acestea, odată cu un soi de furie a decepţiei, cu o aspiraţie setoasă spre perfecţionare, par amestecate dramatic in viaţa sa morală, constituind izvorul de tristeţe al acestei priviri care m-a preocupat şi reţinut, de-a lungul întregului său spectacol, mai mult decit orice altceva. De aci provine, de altfel, şi o anumită surprinzătoare deschidere a artei sale, care, uneori, lasă să ţîşnească un fond psihologic de o forţă cu totul aparte, şi care depăşeşte cu mult, spărgîndu-l în ţăndări, plafonul obişnuit — şi hai să zicem firesc, dacă nu, dimpotrivă, fatal — al artei sale de estradă. Angajarea morală atit de adîncă a omului provoacă o îndîrjire aproape feroce a artistului împotriva răului, a urîtului, a negativului, face loc unei adevărate desperări abisale în faţa desmintirilor vulgare şi încăpăţînate, furnizate de către unii oameni rămaşi în urmă şi de către unele fenomene de tenace supravieţuite , canalizate în comic şi satiră, ele ating umorul negru, se întorc, oarecum, spre caricatura de fier mortal a anilor ’30, cu un efect straniu, nu rareori copleşitor, ca, de pildă, în miniatura întitulată Invidia, in care, personajul funcţionarului ratat, leneş, beţiv, incapabil de orice efort folositor, dar capabil de cele mai murdare visuri de lăcomie şi răzbunare, se dezvăluie sub ochii noştri pînă la profunzimi de cruzime şi abjecţie, absolut inspăimintătoare, în ciuda imaginii aparent banale pe care o îmbracă. Invidia este, de departe, cea mai bună realizare a lui Raikin din acest spectacol, culmea spectacolului însuşi, aproape egalată, pe aceeași linie, dar prin dezvăluirea unui raport psihologic contrar, de miniatura întitulată Impertinenta, plecată dintr-o idee pe care, în literatura noastră, o întîlnim la Caragiale și la Brăescu, mai greoi tratată, din punct de vedere literar, de către autorii textului, M. Azov şi V. Tihvinski, dar căreia Raikin îi dă, prin acel fior al participării morale subiective, o excepţională forţă şi valoare. Dacă miniaturi ca Invidia şi Impertinenţa dau măsura unor posibilităţi nebănuite, poate, de Raikin însuşi, nu toate celelalte ii dau posibilitatea de a practica măsura ce-i pare obişnuită. Autori ai citorva texte excelente, scriitorii care au contribuit la alcătuirea programului lui Raikin nu au fost totdeauna la fel de Inspiraţi. Unele scene se străduiesc prea Îndelung pentru realizarea unui pretext banal, şi al unei idei simple, ca de pildă, Povestea unei iubiri, altele, cu aceeaşi traiectorie nesfîrşită şi egală, nu izbutesc să creeze implicaţii cît de cît originale unui qui-pro-quo^ de mult uzat: aceasta ar fi cazul unei bucăţi ca aceea intitulată Încurcată treabă, altele, în sfîrşit, ca D.R.F. sau în sănătatea femeilor, deşi prilejuiesc afirmarea excelenţilor comici, colaboratori ai lui Raikin , V. Gorşenina, L. Govozdicova, T. Kuşelevskaia, R. Roma, V. Leahoviţki, R. Karţev, V. licenko, M. Maksimov, aduc o poantă cam minusculă la capătul unui travaliu enorm şi obositor. Dar, ce să-i faci, poate că această inegalitate este fatalitatea tuturor programelor de estradă, care se salvează prin virfuri, atunci cînd le are, şi îşi asigură astfel un real, incontestabil succes de ansamblu, şi o bună, foarte bună impresie finală. Cu această impresie răminem după cea de-a doua trecere a lui Raikin prin Bucureşti şi cu dorinţa nerăbdătoare de a-l revedea cit mai des printre noi, pe acest artist deosebit, pe acest om patetic, a cărui prezenţă e făcută să lase, oriunde, urme durabile. Breviar LA IAŞI s-a deschis joi Festivalul muzicii de cameră, prima manifestare de acest gen din ţară. Festivalul este organizat de filarmonicile din Bucureşti şi Iaşi. La această manifestare muzicală îşi dau concursul solişti apreciaţi în ţară şi peste hotare. Festivalul muzicii de cameră a fost inaugurat şi la Cluj. Aici vor evolua într-un ciclu de concerte solişti şi formaţii instrumentale de la Filarmonica de stat „George Enescu“ din Capitală, Conservatorul de muzică „Gheorghe Dima“ şi Filarmonica de stat din Cluj. ÎN STUDIOURILE „Bucureşti“ se realizează în această perioadă cîteva filme artistice. Astfel, în timp ce regizorul Savel Stiopul turnează în Capitală „Ultima noapte a copilăriei", pe litoral se filmează ultimele cadre din „Zodia fecioarei", creaţie a regizorului Manole Marcus, după un scenariu de Mihnea Gheorghiu. In plină activitate se află şi echipele care lucrează la filmele: „Subteranul“ (regia Virgil Calotescu), „Golgota(regia Mircea Drăgan), „Monumentul naturii“ (regia Gheorghe Turcu), „Sectorul suflete“ (regia Gh. Vitanidis) etc. TEATRUL „Matei Milo“ din Timişoara va dispune în viitoarea stagiune de o nouă sală de spectacole, denumită „Studioul 172“ (cifra indică numărul locurilor). Noua scenă va fi pusă îndeosebi la dispoziţia actorilor tineri, de trei ori pe săptămînă, pentru diferite spectacole — majoritatea lor experimentale — adresate în special tineretului din oraș. Activitatea studioului va fi inaugurată cu piesa „începem“ de I. L. Caragiale. Jurnalul cinematografic de actualităţi la numărul 1000 în aceste zile, redacţia „Jurnalului de actualităţi“ de la studioul cinematografic „Al. Sahia“ trăieşte febra unei pregătiri jubiliare , numărul 1000 al acestei gazete pe peliculă, care va apărea în faţa publicului cinefil sîmbăta viitoare. Răstimpul celor 22 de ani — numărul 1 a apărut în septembrie 1944 — prilejuieşte un bilanţ edificator : peste un milion şi jumătate de peliculă filmată de operatorii „Jurnalului“, care ne-au înfăţişat peste 12 000 de subiecte. In ceea ce priveşte rubrica internaţională a „Jurnalului“, dacă în 1955 ea se realiza prin schimburi de peliculă cu şapte ţări, astăzi este alcătuită cu material filmat de 33 de jurnale de actualităţi de peste hotare. Cu ocazia împlinirii a 1 000 de numere, cineaştii noştri pregătesc un număr special care să oglindească perspectivele grandioase deschise vieții noastre socialiste de hotărîrile celui de al IX-lea Congres al Partidului.