România Liberă, octombrie 1969 (Anul 27, nr. 7760-7786)

1969-10-09 / nr. 7767

” I­ n ultima vreme, revis­tele literare dau cu­­vintul in paginile lor şi „vocilor din public“, adică unor cititori de cărţi bele­tristice care nu au ca preocu­pare principală literatura nici publicistica literară. Nu arareori aceste voci sunt toc­mai ele mai curajoase şi mai pline de miez. Asemenea in­­tervenienţi, trăind in genere in afara grupurilor scriito­riceşti, nu au a proteja pe nimeni, şi nici nu au a se teme de reacţiunile vreunor grupuri. Ei sunt, prin aceasta, mai eliberaţi de diplomaţii întortocheate, de prejudecăţi, da disciplina afirmaţiilor ste­­reotipe. Ei spun lucrurilor pe nume, aşa cum desigur, in sinea lor, o fac astăzi toţi cititorii de literatură. Din acest punct de vedere, opiniile acestora sunt uneori, mai interesante decit ale unor critici. Ele au calita­­­tea sincerităţii absolute, a bunului simţ şi a bunului gust. Se mai întimplă încă ceva : ca aceşti oameni din public,­­ adică aceşti amatori, care nu sunt decit cititorii noştri, să se dovedească foarte bine pregătiţi, oameni cu bogate şi bune lecturi. Am relevat de mai multe ori acest fe­nomen, in aşa măsură incit m-am întrebat : nu cumva, profesionismul nostru ne-a stricat optica normală, cre­­îndu-ne criterii şi măsuri artificiale de judecată? M-am simţit uneori eu însumi mus­trat parcă de opiniile cite uneia dintre aceste voci din public care mi-au contrazis cu drept cuvint anumite puncte de vedere. Asta în­seamnă, după mine, că e foarte bine să avem astfel, din cind in cină, un fel de control lipsit de menaja­mente. La data aceasta, conside­­raţiunile de mai sus, mi-au fost sugerate de o interven­ţie semnată Melania Livadă, publicată recent in „Con­temporanul" la rubrica, ca să-i zic aşa, de amatori : „Tribuna... Contemporanu­lui“, sub titlul : „Literatură cu şi fără stil“. Autoarea, „diletantă“ se în­treabă : „Care este stilul artistic al epocii noastre ? Dacă el există, de ce nu are încă un nume ?“ Vast este timpul acesta al literaturii, de vreme ce, cu toate că se publică la noi şi aiurea, mii de articole de teorie şi estetică literară, o asemenea întrebare cu pri­vire la corelaţia stil-epocă nu-mi aduc aminte să se fi pus. Şi autoarea continuă : „Lă­­sind la o parte arhitectura care nu poate avea decit sti­lul pe care-l are — date fiind actualele ei condiţii tehnice şi sociale —, in celelalte arte plastice se poate vorbi, cre­dem, mai mult de modă decit de stil. O modă peste care, mai presus de orice, pla­nează predilecţia pentru ab­stract, de la forme şi reali­zări ce par a insufla un stil, pină la unele care au impus libertatea de exprimare şi lipsa oricărui stil, pină la barbarie şi absurd. Cit des­pre muzică, ea ignorind şi ,, repudiind total melodia şi armonia, raţiunile ei de a fi — a reuşit pur şi simplu să se desfiinţeze". Iar mai departe : „Pentru că poezia se scrie azi astilis­­tic, proza este anticalofilă şi refuză stilul, urmărind să fie mai mult, „document“, „experienţă“, „monolog inte­rior“ etc., iar critica e de-a dreptul incomestibilă — in multe cazuri intr-atit stilul ei nu poate fi ingerat de pu­blicul cititor, trebuie să cre­dem că literatura a devenit oliteratură, cum chiar in ti­tlul unei lucrări (L’a littera­­ture contemporaine) o nu­meşte Claude Mauriac (fiul lui Frangois)“. Citind asemenea consta­tări, cititorul care, de astă dată, le înţelege perfect căci sunt demult şi ale lui, se simte reabilitat in proprii lui ochi de neputinţa de a nu fi înţeles atâtea scrieri. Autoarea aceasta e ca un fel de delegat al apărării publice. Asta cu privire la stil. Dar aici, autoarea include şi o problemă de fond, de ten­dinţe care depăşesc felul de exprimare propriu-zis, căci iată ce scrie : „în limita valorificării ex­terne­­a funcţiei limbajului ca atare, scriitorii structu­ralişti au cerebralizat şi au devitalizat literatura, conce­­pînd limbajul ei ca neizvo­­rind decit din el însuşi. Pro­blemele de stil nu mai sînt astăzi probleme estetice, ci filozofice. Cuvintul şi teoria lui poetică şi stilistică, su­ferind mutaţiile filozofilor la modă, se resimt de obscu­ritatea şi controversa savante ale acestora. Viaţa şi pasiu­nea literară trăiau prin fru­museţea artistică a textelor şi a versurilor, prin valori pur literare. Acestea au de­venit astăzi un fel de şarade, produse sintetice de labora­tor mental in care cuvintul nu mai este lucrat, stilizat, ci experimentat. Tot mai mult viaţa literară îşi pierde sevele lirice şi artistice, de­venind o viaţă mai mult in­telectuală“. Iată încă o mare problemă care priveşte întreaga litera­tură universală, care atinge însuşi specificul şi esenţa literaturii, care defineşte li­mite intre ca şi alte preocu­pări ale spiritului, care vrea să dea literaturii rolul ei, pentru care atiţia oameni o iubesc şi au iubit-o de-a lungul atitor veacuri. Poate că de-acum încolo asemenea teme vor face ca­riera pe care o merită. Baav­od­ In public Demostene Botez PUNCTE DE VEDERE m®mm nimutim ! Corabia nebunilor P­rin vocaţie dar şi prin neînduplecare, Stanley Kramer aparţine cinema­tografului de idei. Fie că culti­vă aventura dramatică („Lan­ţul“), fie comedia (,,Cine va veni la cină ?“) fie dezbaterea ca atare („Procesul maimuţe­lor“, „Procesul de la Ni­ren­­berg“), el supune atenţiei noas­tre nu destine în totalitatea e­­voluţiei lor ci doar un moment revelator, de răspîntie, de con­fruntare, capabil să arunce un fascicol de lumină scormonitoa­re în egală măsură asupra indi­vidului cit şi asupra umanităţii, într-un timp şi loc anume al existenţei sale. In ..Corabia nebunilor“, ci­neastul dă anvergură cuprinde­rii sale umane şi social-isto­­rice alcătuind, prin cadrul în­suşi al acţiunii, un eşantion al unei anume societăţi, cu men­talităţile şi tendinţele ei, cu preocupările şi dimensiunile ei morale, atinşînd vîrste, profe­sii, naţii ce-şi răsfrîng şi-şi in­tersectează existenţa printr-o individualitate tipologică supu­să unui veritabil examen clinic. „Corabia nebunilor" devine în acest sens un spectacol delibe­rat­­ pe mai multe planuri. Identificarea iniţială a timpu­lui, spune aici totul : 1933. Este anul zvasticii triumfînd efemer, în drumul ei către prăbușire. Pornind de aici, Kramer creea­ză mai întîi spectacolul falsului cura­j moral acreditat, cu un a­­gresiv cinism, de antisemitul Rieber. îmbarcarea pe vas a muncitorilor șomeri, oferă ci­neastului contraponderea unui alt plan al spectacolului : acea a lumii simple, vlăguite, batjoco­rite, împinse la o existenţă ne­demnă, care însă nu poate fi anulată ca umanitate. Iată şi un alt plan e jalonat de acele per­sonaje care nu gîndesc decit la propriul eu, la împlinirea dorin­ţelor carnale, la trecutul irosit în zadar, la comoditatea şi comple­xele personale. In fine , planul „raisonneur“-ilor, al celor care îşi dau seama, judecă asupra tuturor celor ce se petrec în jur, dar nu acţionează ci doar contemplă, creînd spectacolul neputinţei, conformismului şi al blazării. Această multiplanitate a acţiunii, cu paralelismul, a­­tingerile, interpătrunderile con­­flictuale ale celor care figurea­ză idei (iar atunci cînd mărtu­risesc sentimente nu fac altce­va decît să dea la iveală tot idei despre felul cum concep ei sentimentul de iubire, de prie­tenie, de ură etc.), amplifică deliberarea, argumentînd di­versitatea aparentă a ideilor în cortegiul cărora cineastul defi­neşte direcţii, întocmind „dosa­­rul* mentalităţii publice dina­intea celui de al doilea război mondial. S-ar putea spune — şi pe drept cuvînt — că un asemenea film-proces nu este lesne de urmărit. Kramer solicită spec­tatorului nu numai participare dar şi concentrare Dar el în­­cheasă şi comunică o realitate nu din idei preconcepute, ci prin mozaicul situaţiilor ome­neşti, perfect verosimile urmă­rite e drept, pînă la a le stoar­ce maxima lor semnificaţie, totuşi fără ostentaţie tezistă. In această albie în care curg idei­le — sau mai bine zis clocotesc —, Stanley Kramer pune în funcţiune catalizatorul magis­tral al artei sale­­ felul în care ştie să stabilească contactul de acceptare sau dispută între fi­inţe omeneşti care nu-şi cunosc reciproc trecutul şi, adesea, nici nu-şî intuiesc viitorul, acosta­rea la chei a vaporului pe ruta Vera Cruz — Bremen fiind ca­pătul acestei enclave omeneşti , care se risipeşte în toate direc­ţiile. Rezultanta experienţei fă­cute sub ochii noştri cu o măr­turisită intenţie de spectacol (o spune piticul cu privirile aţin­tite spre public şi la începutul şi la sfîrşitul filmului) este însă nu numai proba unei exempla­re capacităţi regizorale de a dirija caractere şi acţiuni su­prapuse şi interferenţe, ci con­ştiinţa ansamblului, reflexul a­­totcuprinzător al unei lumi mă­cinate de contraste şi antago­nisme violente, care dacă s-ar fi privit cu mai multă atenţie şi cu intransigenţă în oglinda epocii, şi-ar fi găsit poate lima­nul la care să se oprească, îna­intea furtunii. Simbolul „coră­biei“ este astfel potenţat tot atît de bine cit şi acela al ,,pebu­­nilor“. O echipă strălucită (din care amintim pe Vivien Leigh, Si­mone Signoret, Lee Marvin, Heinz Rühman) îşi susţine cu brio partitura încărcată, ce e drept, cu mult dialog — ce de­vine însă în filmul lui Kramer suportul de valoare al expre­siei mimice, desfăşurată pînă la deplina noastră satisfacţie de a pătrunde amplitudinea posi­bilă a sugestiei actoriceşti. EUGEN ATANASIU Lupii albi S­eria „Dolarilor“ italieni şi a ecranizărilor după Karl May ne-au „educat“ cu timpul gustul, ne-au îmblînzit. Nu ne mai plîngem. Nici măcar nu ne mai scandalizăm cînd cine­aştii italieni trag „ca la nuntă“ de dragul zgomotului şi îneacă ecranul în „sînge“ şi „suferin­ţă“ , sau cînd indienii sînt prea cărămizii iar albii prea blonzi pentru a fi integrabili vizual, fă­ră o acută senzaţie de contrafă­cut, în atmosfera minunatelor locuri de la Plitvice. Orice gen are parte, fără excepţie, de pa­rodii şi imitaţii, şi orice învăţ­are şi dezvăţ. Cînd în cinemato­grafele noastre se răresc wester­nurile originale, îndesîndu-se în schimb cele europene, ne mulţu­mim şi noi cu ce avem, deci cu surogate. Western­ul s-a format pe baza unor realităţi. Şi-a definit un spirit şi un stil, o filozofie chiar, cu desăvîrşire netransplantabile. Imitaţiile sînt relativ uşor de făcut cu ajutorul schemelor de mult clasice. Dar oricît ar fi de spectaculoase totdeauna le lipseşte ceva, imprecis însă evi­dent, ţinuta, sau atmosfera, sau tonusul, acel ceva care face ca un western semnat de un regi­zor de mîna a şaptea de la Hollywood să fie, în mod firesc, mai bun decît orice western european. Deci, şi afirmaţia nu e o acuza­ţie, ci doar o constatare — vă­­zînd „Lupii albi“ avem de-a fa­ce cu un surogat. Pe alocuri, fil­mul e atît de naiv incit devine înduioşător. Cuceritorii albi sînt ticăloşi, cruzi şi lacomi, indienii — viteji, creduli şi bine inten­ţionaţi, şeriful — drept şi cu­rajos, iar frumoasa lui soţie — sentimentală cu precizie în cele mai nepotrivite momente. Senza­ţia de stîngăcie se accentuează în plus din cauza dialogului, care face eforturi sensibil deplasate să completeze elipsele, de altfel bine venite ale naraţiunii, în loc să exprime personajele şi să sus­ţină ambianţa. Cu toate acestea, filmul este mai reuşit decît ma­joritatea ecranizărilor după Karl May, mai reuşit de exemplu de­cît întreaga serie „Winetou", în primul cînd pentru că regizorul Konrad Petzold are şansa salva­toare de a poseda simţul măsu­rii, al decenţei. Ştie să se fe­rească de exagerări, să insiste cit trebuie şi acolo unde trebuie. „Lupii albi“ nu se desfăşoară din urmărire în urmărire şi din lup­tă în luptă şi totuşi ritmul nu lîncezeşte prea des ; nu e inva­dat de zeci de cadavre însînge­­rate, dar cei care cad se remarcă suficient pentru a crea tensiune. Intr-un cuvînt, e cazul să i se recunoască lui Konrad Petzold meritul de a fi în stare să facă o imitaţie onorabilă. II ajută mult şi doi interpreţi buni, Gojko Mi­tici în rolul căpeteniei indiene Dakota, şi Helmut Screiber în rolul lui Beshan, conducătorul bandiților. ÉVA HAVAS j p­­rin deschiderea unor r* noi puncte de acces, în ■*- ultimele două sezoane Aradul a intrat în circuitul major al turismului, consti­tuind o importantă „poartă de trecere“, prin Valea Mu­reşului sau prin itinerariile bănăţene, spre magistralele ţării. Această nouă dimen­siune, a traficului de călă­tori auto în continuă creş­tere (de două ori mai mare decit anul trecut) vine să se adauge in configuraţia ora­şului, dimensiunii majore, de ordin industrial (întreprinde­rile de strunguri, vagoane, mobilă, textile, etc sunt bine­cunoscute, situind Aradul, ca judeţ, pe locul al ll-lea, ca volum de producţie) precum şi unei dimensiuni culturale, aflată, de asemenea, in as­censiune. Sînt semne ale unui frumos reviriment, pe care­ cel reîntors după cîţiva ani de absenţă nu pregetă să-l constate cu satisfacţie, observînd înfăţişarea mai îngrijită a desfăşurării ur­bane, standardul reţelelor de servire, ritmul intensificat al unor activităţi, iniţiative de ordin cultural etc. Iată de ce, ca o veche cunoştin­ţă a Aradului, m-am simţit ispitit a consemna cîteva din aspectele noi ale vieţii ur­bane, care se înscriu pe trep­tele ascensiunii sale, fără a trece cu vederea insă — din aceeaşi afecţiune lucidă pen­tru oraşul de pe Mureş — punerea în discuţie a unor probleme „deschise“, a căror rezolvare poate afecta pozi­tiv nu numai sectoarele vi­zate, dar şi întregul ansam­blu citadin. Recent, peisajul Aradului a fost îmbogăţit, prin înălţa­rea unei clădiri zvelte, înal­te de 12 etaje, care se în­scrie armonios în fluxul ma­relui bulevard din centru. Hotelul „Astoria“ situat aici, împreună cu un restaurant, o braserie, două baruri, mar­chează totodată , prin acu­rateţea, modul de prezenta­re şi prin politeţea persona­lului, — o creştere a cali­tăţii servirii, ce poate fi si­tuat, de asemenea printre cele mai bune din ţară. Şi acest examen cîştigat cu notă ma­ximă, in mod firesc, ţară caz­nă, dovedeşte existenţa unor resurse pentru dezvoltarea ulterioară, dar justifică şi formularea unor pretenţii mai exigente şi în alte sec­toare ale reţelei comerciale, ceea ce voi face imediat. în prealabil însă vreau să relev alte două aspecte, cu privire la noul hotel. întiiul, în sens pozitiv, pentru a subli­nia bunul său randament e­­conomic, reflectat prin utili­zarea capacităţii de cazare la un procent ce se apropie de sută la sută, ceea ce re­prezintă mult peste indicele planificat. Al doilea, mai pu­ţin îmbucurător, şi care se referă la trenarea — după cin­ci luni de la darea în funcţie — a executării unor obiective, e drept de amă­nunt, dar care aduc o notă disonantă. Astfel, întîrzierea terminării prizei de aer în pragul anotimpului friguros, creează riscul ca dotaţiile de la parterul hotelului (hol, restaurant, braserie) să rămi­­nă neîncălzite. Sau, datorită unor defecţiuni ale uşilor de la intrare, tinde să se per­manentizeze un amănunt dis­cordant intrucît aspectul de ..desperechere“, apare, chiar de la primii paşi, in contrast cu înfăţişarea îngrijită şi elegantă a întregului ansam­blu. E de datoria forurilor responsabile să intervină ca, în locul unui lung dialog ste­ril între beneficiar şi execu­tant (întreprinderea judeţea­nă de construcţii), să se trea­că la acţiuni grabnice şi efec­tive. Vorbeam de conturarea la Reviriment arădean Vasile Nicorovici Arad, cu mai multă vigoare în ultimul timp, a unei di­mensiuni turistice. Afluxul, în continuă creştere, a vizi­tatorilor, creează, de aseme­nea, cîteva „probleme des­chise", privind amenajarea unor reţele de servire, adap­tate turismului modern, pre­cum şi punerea în valoare a unor obiective de interes deosebit (frumuseţi naturale, vestigii valoroase ale trecu­tului). In genere, Aradul e privit ca un loc de tranzit,­­ unde se face o escală pes­te noapte. Oare asta exclude crearea unor zone de atrac­ţie, care eventual să reţină, pentru mai mult timp aten­ţia călătorilor ? Iată o altă „problemă“ deschisă, ce me­rită a fi cîntărită în mod judicios. Acesteia i se adau­gă şi alte propuneri, cum ar fi: crearea unui camping (pentru găzduirea turiştilor tineri), a unei reţele de lo­caluri, caracteristice mănoa­selor şi primitoarelor melea­guri arădene şi care să fie situate pe şoselele de acces. Desigur ar prezenta interes şi găsirea unor modalităţi de a se pune în valoare monu­mente istorice din perime­trul judeţului. In acest sens, ghidul care le consemnează existenţa, aflat la tipar, sub egida Muzeului judeţean, este un bun început, ce ar me­rita urmat şi de alte iniţia­tive. Dar unul din principa­lele monumente valoroase este perimetrul central al Aradului însuşi, construit cam în aceeaşi perioadă isto­rică, ceea ce ii dă un carac­ter unitar, armonios. Se im­pune păstrarea cu grijă a a­­cestei zestre de valoare, mai ales a edificiilor ieşite din comun. Deşi, în genere, o a­­semenea grijă există — din cînd în cînd se mai comite şi cîte o abatere nedorită, ca în cazul zugrăvirii unei clă­diri de epocă din str. A. France, operaţie care a pro­vocat acoperirea unei fresce alegorice, lucrate de vechi meşteri arămani. Un îmbucurător reviriment e de notat şi în domeniul ac­tivităţilor culturale arădene. Festivalul de cultură denu­mit „Primăvara arădeană“, a avut rolul de a trece in re­vistă disponibilităţile crea­toare ale judeţului. Supli­mentul cultural al ziarului „Flacăra roşie", apărut tot în acea perioadă, sub denu­mirea de „Cariatide" se află la al treilea număr, prezenţa sa devenind cunoscută şi în alte oraşe ale ţării. în august a fost inaugurată o sală de expoziţie, printr-un vernisaj al pictorilor arădeni. în luna septembrie, şi-a făcut apari­ţia un nou liceu, cu profil muzical. Deschiderea noii stagiuni a Filarmonicii se desfăşoară sub semnul unui spor de prestigiu. Teatrul de stat îşi pregăteşte cu înfri­gurare participarea la Festi­valul dramaturgiei româ­neşti. Existenţa unei astfel de efervescenţe în activităţi­le culturale, constituie impli­cit chezăşia că următoarea ediţie a „Primăverii arăde­ne“ va marca un progres ca­litativ. Idei şi posibilităţi pentru a-i da, de astă dată, o configuraţie aparte se află la îndemîna organizatorilor, ca urmare a experienţei do­­bîndite intre timp, a sugestii­lor făcute de participanţi. E de aşteptat ca planul viitoa­rei acţiuni — reprezentative pentru personalitatea Aradu­lui — să fie elaborat din vreme, pentru a i se asigura un cadru de organizare, ju­dicios şi temeinic pregătit. După cum e de aşteptat ca revirimentul arădean, din cadrul căruia am citat doar cîteva aspecte, să-şi conti­nue cu aceeaşi efervescenţă făgaşul ascendent. Spectacol prezentat de Ansamblul folcloric din Iran Teatrul dramatic din Bra­şov a găzduit miercuri seara un spectacol prezentat de Ansamblul folcloric din Iran. Programul a cuprins o suită de piese vocale, instrumenta­le şi dansuri populare speci­fice folclorului persan, pre­cum şi din creaţia muzicală şi coregrafică iraniană con­temporană. (Agerpres). nr. 7767 — 9.X.1969 — pag. a 3- Casa memorials „Calistrat Hogaș" din Piatra Neamț. CRONICĂ TEATRALĂ „VITEAZUL P­aul Anghel începe prin a spulbera conceptul tradi­ţional de „teatru istoric“ şi sfîrşeşte prin a-i atribui a­­cestuia o nouă accepţie, în fond mult mai plauzibilă, în ciuda tuturor obişnuinţelor. „Vitea­zul“, ultima sa piesă, consacrată uneia dintre cele mai mari per­sonalităţi politice pe care le-a avut ţara, sfidează temerar şi ingenios toate (sau aproape toa­te) „normele“ teatrului istoric, clasic sau modern, rupînd o tra­diţie învederată, şi gestul auto­rului echivalează cu o descope­rire. Ne-am obişnuit de-a lun­gul timpului cu un teatru isto­ric copleşit de recuzită, nu nu­mai la propriu, dar şi la figurat. Chiar cele mai bune dintre lu­crările teatrale care şi-au pro­pus să evoce timpuri sau perso­naje revolute, dintre acelea cu aură de mit şi legendă, au apelat (fără a-şi face titlu de glorie numai din asta) la arse­nalul „clasic“ al genului: distri­buţii numeroase, cu zeci de personaje episodice şi alte — de PAUL ANGHEL bune — zeci de figuranţi, apăsa­ţi de greul şi „importanţa“ unor zale, paloşe, suliţe şi bărbi pa­triarhale, menite să dea „greu­tate şi atmosferă“ reconstituirii istorice. Iată că „Viteazul“ lui Paul Anghel, deşi parcurge aproape întreaga traiectorie de glorie şi apus al unui „soare“ al istoriei noastre naţionale, renunţă — premeditat şi ferm — la conce­sii de „decor“, subliniind acţiu­nea pînă la stadiul ei de nu­cleu. Ajungînd, cu alte cuvinte, la esenţe. Nu evenimentele în sine îl preocupă pe scriitor, e­­venimente care constituie pagini de pilduitoare demnitate în isto­ria unui demn popor ci tălmăci­rea atentă şi aprofundată a ros­tului acestor evenimente. Paul Anghel porneşte de la o istorie ştiută, pentru a ne-o redesco­peri, dintr-o altă perspectivă, aceea a resorturilor intime care au declanşat acţiunea : re­sorturi de diferite naturi etice sau politice, resorturi complexe şi contradictorii. In atari condiţii, personalita­tea personajului central capătă pregnanţă şi consistenţă. Mihai Viteazul se dovedeşte, rînd pe rînd şi deopotrivă, lucid şi am­biţios, minat de orgolii şi plin de omenie, clarvăzător şi tira­nic. Preocupat pînă la uitarea de sine de destinele celor trei provincii româneşti deve­nite una, măcinat de griji şi îndoieli momentane...­ Crezînd, fanatic, cu un nobil fanatism, aş zice într-o idee, într-o idee mare şi frumoasă. De fapt, lu­crarea dramatică a lui Paul An­ghel (evit intenţionat cuvintul „piesă“) este structurată pe prin­cipiile unui dialog de idei sus­ţinut de două personaje centra­le — domnitorul şi hatmanul său — ceilalţi „termeni“ ai con­flictului fiind accidentali şi oarecum periferici. Pe terenul acestei dezbateri (în care „sfet­nicul“, simbolic reprezentant al mesei, capătă o importanţă cel puţin egală cu aceea deţinută de domnitor), cele două personaje işi dezvăluie nu numai gîndurile şi credinţele ci şi firea, portre­tele lor primind girul unui desen caracterologic viguros. „Viteazul“ reţine atenţia prin densitatea semnificaţiilor con­ţinute. Cuvintele sunt saturate de înţelesuri ce depăşesc un perimetru istoric îngust şi limi­tat. Idealul personajului central este legat, printr-o punte invi­zibilă, de idealurile noastre de azi şi autorul învesteşte astfel lucrarea sa istorică cu un pu­­ternic suflu de contempora­neitate. Unul dintre regizorii specta­colului de pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra“, Va­­leriu Moisescu (care semnează montarea împreună cu Petre Popescu) defineşte foarte exact cred, natura lucrării lui Paul Anghel. „Viteazul" — scrie Mo­isescu — e o discuţie politică despre modul în care conduc destinele unei ţări, despre felu­rile In care ii pot fi apărate libertatea şi independenţa. Este o piesă despre destinul sublim al unui om singur, un om care îşi asumă istoria şi nu e înţeles!“ Subscriem, adăugind : alături de un astfel de erou, cu faţa spre prezent, simţi nevoia imperioa­să să corectezi vestitul dicton latin „Antiqua scribenti anti­­quus fit animus“ (Sufletul ţi se face vechi dacă scrii despre ve­chime). De fapt, „corectura“ a făcut-o Paul Anghel. Sentimentul de plină satisfac­ţie estetică pe care-l degajă textul la lectură nu poate fi re­găsit, însă, aidoma, în specta­col. Cauzele nu sunt tocmai uşor determinabile. Sigur, un nou concept de teatru istoric găseşte destul de nepregătită „scena“, şi ea supusă unor obişnuinţe. Dar regizorii au respectat, cred (în ciuda unor opinii contrare), cel puţin în linii mari, noutatea textului, ope­rînd cu simboluri, descărcînd cadrul scenic pină la minimul necesar (decorul aparţine arhitectului V. Popov), propulsînd în prim-plan dezba­terea de idei. Poate că actorii păstrează, uneori, gesturi de teatru istoric vetust, da­r această explicaţie este, neîndoielnic, insuficientă pentru a determina decalajul. Cu atît mai mult cu cit compoziţiile actoriceşti au, fiecare, merite reale : Victor Rebengiuc (chiar dacă se lasă recunoscut cîteodată) creează un Mihai Viteazul dinamic în gînd şi mişcare, Petre Gheorghiu are acel marcant echilibru lăuntric pe care-l presupune partitura hatmanului, Fory Etterle și Ion Caramitru — prin mijloace de expresie diferite — punctează drama cu o doză neos­tentativă de pitoresc. S-ar pu­tea obiecta faptul că spectacolul se „încălzește“ greu, primele două momente (de după prolog) neizbutind pe de-a-ntregul, im­perios necesara comunicare cu sala. Dar regizorii au fost şi de data asta, fideli textului : din punct de vedere compoziţional, piesa are un crescendo al ei, şi apoi un descrescendo, un flux şi un reflux care însoţesc (sub­til) traiectoria ascendentă şi apoi descendentă a personajului titular, pînă la stingerea finală. Transformarea epilogului în pro­log (interpretarea sobră, statua­ră a Mihaelei Juvara este remarcabilă) nu ni se pare nici ea esenţială în explicarea dife­renţelor calitative dintre text şi spectacol. Atunci ? Păstrăm con­vingerea că fiecare lucrare dra­matică este mai mult sau mai puţin accesibilă scenei. Para­doxal, tocmai acest „Viteazul“ (care nu apelează, cum spu­neam, la ascenicele lupte zăngă­­nitoare) mi se pare mai puţin accesibil. Nu din vina dramatur­gului, nici din vina regizorului. Şi totuşi de ce ? Poate pentru că această „piesă" a gîndirilor incandescente refuză programa­­tic orice urmă de convenţiona­lism, în timp ce instituţia scenei păstrează, încă, în definiţie chiar, convenţia. Ar fi singura explicaţie plauzibilă. CALIN CALIMAN // Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra" UNA PE ZI de MATTY — Dumneata ai capacitatea de 600 !... Eu de o dami­geana !... Cine crezi că are dreptate ?... ,Románia liberó“ FRUMOASA DIN PĂDUREA ADOR­MITA : Opera Română (16 48 20) ora 19,30 ; HEIDELBERGUL DE ALTA­­DATA : Teatrul National ,I. L. Ca­­ragiale“ sala Comedia (14 7171) ora 20 ; TRAVESTI : Teatrul National ,,I. L. Caragiale" sala Studio (15 15 53) ora 20 ; LIVADA CU VISINI : Tea­trul „Lucia Sturdza Bulandra" sala din bd. Schitu Măgureanu 1 (14 60 00) ora 20 ; MELODIE VARSOVIANA : Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra" sala Studio (12 44 16) ora 20 ; TANGO: Teatrul Mic (15 65 88) ora 20 ; CE SCURTA E VARA : Teatrul ,.C. I. Nottara“ sala din bd. Magheru 20 (15 93 02) ora 19.30; ClND LUNA E ALBASTRĂ : Teatrul ,,C. I. Nottara“ sala Studio ora 20 ; PE 40 M LUNGI­ME DE UNDĂ : Teatrul Giulesti (18 04 85) ora 19,30; BUCUREŞTI VARIETE : Teatrul de revistă şi co­medie , Ion Vasilescu“ la Sala Pala­tului ora 20 ; TRANSFUZIA : Tea­trul evreiesc de stat (21 36 71) ora 20 ; ELEFĂNŢELUL CURIOS : Tea­tru! ..Ţăndărică" sala din Calea Vic­toriei 50 115 23 77, ora 17 ; BIRLIC : Teatrul ,,C. Tănase“ sala Savov (15 56 73) ora 19.33; FEMEI, FEMEI, FEMEI : Teatrul ,,C. Tănase" sala din Calea Victoriei 174 (15 04 18) ora 19,30. CINEMATOGRAFE! CORABIA NEBUNILOR : Patria (11 86 25) orele : 9 — 12 — 15 — 18 — 21. LA NORD PRIN NORD-VEST­­ Festival (15 63 84) orele : 8.30 — 11.30 — 14.30 — 17.30 - 20.30 LUPII ALBI: Republica (11 03 72), orele : 8.30 — 11 — 13.30 — 16 — 18.30 — 21 . PARIA: Luceafărul (15 87 67) ore­le : 9 - 11.15 - 13.30 - 16 - 13,30 — 21 1 București IÎS 61 541 mele 1 8 30 — N­ — 13 30 — 16 — 18,30 — 21 1 Favorit (Drumul Taberii) orele : 10 _ 13 — 13.30 — 18 - 20,30 . OMUL CARE VALORA MILIARDE : Victoria (16 28 791 orele: 9 - 11.15 — 13.30 — 16 — 18.30 — 20.45 ; Gri­vita (17 0858) mele: 9 — 1115 — 13.30 — 16 — 18.15 — 20.30 1 Melodia (12 06 88) orele : 9 — 11.15 — 13.30 — 16 — 13 30 — 20.45 | Flamura (23 07 401 orele: 9 — 11.15 — 13.30 — 16 — 18.15 — 20.30. MY FAIR LADY: Central (14 12 24) orele • 9.30 — 13 — 16.30 — 20. TIGRUL : Lumina (16 23 351 orele i 9.30—16 — In continuare i 18.30 — 20.45 | Drumul Sării (31 28 131 orele : 15 — 17.30 — 20. ARUNCAȚI BANCA IN AER : Doi­na (16 35 38) orele: 11.30 — 13,45 — 16 — 18 15 — 20.30. ULTIMA LUNĂ DE TOAMNĂ : Union (13 49 04) orele : 20 30. A TRĂI PENTRU A TRAI : Union o­­rele : 15.30 — 18. MONDO-CANE : Timpuri . Noi (15 61 10) orele r B—21 tn continuare. ANGELICA ȘI SULTANUL : Fero­viar (16 22 73) orele: 8.30 — 11 — 13.30 — 16 — 18.30 —21 i Excelsior (18 10 88) orele: 9.45 — 12.15 — 14.45 — 17.15 — 20 ! Floreasca (33 29 71) orele: 9 — 11.15 — 13.30 — 16 — 18.15 — 20.30 : Gloria (22 4401) orele: 9 — 1115 — 13.30 — 16 — 18.15 — 20.30 | Tomis (21 49 46) orele: 9 — 11.15 — 15.45 — 18.15 — 20.30. COMISARUL X SI BANDA „TREI ClINI VERZI: înfrățirea (17 31 64) o­­rele i 15 — 17.45 — 20 . Progresul (23 94 101 orele : 15.30 — 18. LOVITURĂ PUTERNICĂ s Progresul orele • 20.30. MARATON­­ Buzesti (15 62 79) ore­le ■ 15.30 — 18 — 20 30. VIRSTA INGRATĂ: Dacia (16 26 10) orele r 8.35—20.45 In continuare ! Lira (31 71 71) orele : 15,30 — 18 —20,15. UN GLONTE PENTRU GENERAL : Bucegi (17 05 47) orele: 9 — 11,15 — 13,30­ — 15,45 — 18,15 — 20,15 : Mio­rita (14 27 14) orele : 9,30 — 12 — 15,30 — 18 — 20,30 ) Arta (21 31 86) o­­rele ei 9—15,45 in continuare­­ 18 — 20 30. DRAGOSTE LA LAS VEGAS : Uni­rea (17 10 21) orele: 18 — 20,15. Fla­căra (21 35 401 orele) 18 — 20,30. ICONOSTAS : Unirea orele t 15.30. ARMATA „CODOBATURILOR* DIN NOU IN LUPTĂ : Flacăra orele t 15.30. SOARELE VAGABONZILOR : Giu­lesti (17 55 46) orelor 15,30 — 18 — 20,30 . Volga (11 91 26) orele r 9,15— 16 in continuare t 18,15 — 20,30. MEMENTO : Cotroceni (13 62 56) orele t 20.30. O CHESTIUNE DE ONOARE I Co­troceni orele t 15.30 — 18. ADIO, GRINGO 1 : C r I n g a s 1 (17 38 81) orelor 15 30 — 18 — 20.15. TINEREȚE FĂRĂ BĂTRINEȚE I Viitorul (11 48 03) orele­ t 15,30 . Cos­mos (35 19 15) orele : 15 30 — 18 — 20.15. O CHESTIUNE DE ONOARE : Vii­torul orele t 18 — 20,30. CONTESA COSEL : Moşilor (12 52 93) orele ) 15,30 — 19. OMUL CU ORDIN DE REPARTI­ȚIE : Popular (35­­5 17) orele | 20,30. SHERLOCK HOLMES | Populat o­­rele : 15.30 — 18. O NOAPTE FURTUNOASĂ I Mun­ca (21 50 97) orele i 20. CREOLA, OCHII-ȚI ARD CA FLA­­CĂRA I Munca orele t 16 — 18 . Ra­­hova (23 91 00) orele : 15,30 — 18. GIOCONDA FĂRĂ SURIS : Raho­va orele­­ 20,30. OMUL, ORGOLIUL, VENDETA­­ Aurora (35 04 66) orele: 9 — 11,15 — 13,30 — 16 — 18,15 — 20 30 . Modern (23 71 01) orele: 10 — 13 — 16 — 18,15 — 20,30. OMUL MOMENTULUI 1 Vitan (21 39 82)­­ orele : 15,30 — 18 . Pa­cea (31 32 52) orele : 15,45 — 18 — 20,15. CAVALERII AERULUI : Ferentari (23 17 50) orele: 15 30 — 18 — 20,15. Programul I 18; Buletin de ştiri, 18,05; Studioul pionierilor... la Iaşi, 18,25; Criterii. Gene.; Festivalul national al teatre­lor in faza selecţiilor preliminare? 19. Avanpremieră? 19,15; Interpreţi îndrăgiţi de muzică populară? 19,30? Telejurnalul de seară ? 19,55; Actuali­tatea economică ? 20,10 : Seară de teatru TV : Rembrandt. Evocare de Anda Boldur? 20,40: Pe teme muzi­cale: Contemporaneitate si folclor . 21,05: ,,Chore-Studio" — balet con­temporan ? 21,30: Convorbiri literare: Literatura feminină ? 22,15: Jacqueline Midinette ? 22,35: Telejurnalul de noapte ? 22,45: Cronica ideilor : Mar­xismul secolului XX. Programul II 19,30: Telejurnalul de seară? 20: Concertul de deschidere a stagiunii Orchestrei Simfonice a Radiotelevi­­ziunii. Transmisiune din Studioul de concerte? 21,35: Film serial: Răzbu­nătorii: Furt în arhiva secretă. Pentru zilele de 10, 11 şi 12 octom­­brie se anunţă ur­mătorul timp pro­babil : Vremea se menţine frumoasă în prima parte a intervalului, apoi va deveni schim-­­ bătoare. Cerul mai mult senin la început se va înnoura treptat începînd din vestul ţării unde vor cădea ploi slabe locale. Vînt slab pînă la potrivit. Temperaturile minime vor oscila între 4—12 grade, iar maximele între 14—22 grade. Di­mineața ceaţă locală. La munte . Vremea schimbătoare cu cerul temporar noros. Vor cădea ploi slabe locale vînt potrivit, tem­peratura în creștere ușoară.

Next