România Liberă, ianuarie 1970 (Anul 28, nr. 7839-7863)

1970-01-29 / nr. 7861

ffl România liberă" nr. 7sei — 29.1.1970 — pag. a 7-a Hia muzicala. Un evenim al stagiunii: „ TUMNDOT“ In general, execuţia in concert a operelor din marele repertoriu dă rareori satisfacţie ; stînjeniţi de faptul că sînt constrînşi la o anume imobilitate în gest şi mişcare, cîntăreţii pot numai anevoie să-şi trăiască cu adevărat personajele pe care sunt chemaţi să le întruchipeze. Este nevoie de o pregătire foarte minuţioasă, de o anumită „redare“ a interpretării pentru ca frumuseţea, tensiunea dramatică, semnificaţiile unei lucrări aparţinînd domeniului teatrului muzical să se poată transmite prin simpla execuţie de concert pentru ca fantezia şi sensibilitatea auditoriului să fie stimulate în aşa măsură încît acesta să poată suporta lipsa evoluţiei scenice, a decorului, eventual a dansului etc Cu o asemenea fericită excepţie ne-am întîlnit în concertul oferit duminică seara în studioul Radioteleviziunii. Era, de fapt, înfăţişarea rezultatului unei munci de o calitate artistică deosebită depusă de o echipă de interpreţi de prima mină, de orchestra de studio şi corul Radioteleviziunii (— să nu uităm şi contribuţia corului de copii — ), sub conducerea dirijorului Carol Litvin, pentru a realiza înregistrarea unei opere de Puccini, TURANDOT. Ni s-a înfăţişat, de altfel, şi nouă, o imagine vie a apropiatului disc al „Electrecord“-ului, care, dacă este să judecăm după nivelul acestei versiuni de concert, va putea să înfrunte concurenţa cu cele — de altfel nu foarte multe la număr — existente anterior în circulaţia internaţională. Excelenta interpretare a operei Turandot este, de altfel, şi o „carte de vizită“ impresionantă a nivelului atins de unii dintre artiştii noştri lirici. In adevăr, partitura acestei din urmă creaţii a lui Giacomo Puccini include dificultăţi redutabile pentru echipa oricărui teatru de operă din lume. Urmărirea învingerii lor este însă deplin justificată de calităţile lucrării. Substanţa ei dramatică este de o mare nobleţe şi seriozitate, în paginile operei străbate geniul — purificat de unele dulcegării său manierisme —unui compozitor ajuns la limanul unei activităţi creatoare strălucite. Ideea învingerii, prin forţa dragostei, a întunericului iscat de cruzime şi îngheţ Sufletesc — idee aşezată de oamenii de artă la temelia a nenumărate creaţii — dobîndeşte în Turandot una din întruchipările ei cele mai împlinite. Ascuţimea conflictului îşi află, pe plan muzical, corespondentul în mari confruntări sonore. Dirijorul Carol Litvin s-a arătat a fi dintre cei ce sunt înclinaţi să descopere şi să valorifice din plin valorile muzicale ale unei asemenea opere. El a stăpînit cu mină sigură uriaşul aparat interpretativ pus în mişcare, a înţeles complexitatea simfonică a partiturii şi a ştiut să redea acea continuă tensiune a emoţiei care străbate — de la un cap la altul — lucrarea. In fruntea distribuţiei a strălucit tenorul Ludovic Spiess, care oferă din plin — spre cinstea sa — publicului românesc posibilitatea să-i admire calităţile ce îl situează la ora aceasta printre marii cîntăreţi ai lumii. Este o" voce de aur, plină, catifelată, ca un timbru specific de o calitate deosebită; ceea ce am preţuit cu deosebire este faptul că nu forţează niciodată dimensiunile sonorităţii, rămîne permanent cald, expresiv, slujind muzica. Alături de el, soprana Maria Slătinaru a dovedit că va putea îndreptăţi speranţele puse în calităţile ei vocale şi frumoasa ţinută muzicală. A înfruntat dificultăţile rolului titular cu demnitate şi bravură, glasul sunîndu-i cu o rezonanţă plină de nobleţe, dincolo de oboseala inerentă la capătul efortului presupus de înregistrarea operei. S-ar putea ca, prin culoarea glasului, Teodora Lucaciu să nu fie o ideală interpretă a micuţei sclave Liu. Dar nu te putem opri să apreciem — şi de astă dată — calitatea talentului unei cîntăreţe care conferă, prin pasiunea arzătoare împrumutată fiecărui cuvînt cîntat, o putere de convingere sparte contribuţiilor sale Salutăm de asemenea susţinerea trio-ului Ping-Pang-Pong de către artişti de prestigiul şi experienţa lui Octav Enigărescu, Valentin Teodorian şi Corneliu Fînăţeanu, care au rezolvat cu dezinvoltură problemele puse de virtuozitatea scriiturii pucciniene, de maturitate, amintind cîteodată de verva din Gianni Schichi. Iată că un concert-spectacol poate deveni un autentic eveniment artistic, atunci cînd eforturile susţinute pentru realizarea calităţii interpretării sînt încununate de succes. ALFRED HOFFMAN CĂLUGĂRIŢA" Florian Potra S -a scris despre Denis Diderot că nutreau pentru posteritate acelaşi respect pe care alţii îl au pentru nemurirea sufletului. Cu adaptarea cinematografică a romanului La Religieuse (Călugăriţa), ar fi să ne dăm seama, dacă posteritatea, prin regizorul Jacques Rivette, se comportă cu acelaşi respect faţă de Diderot şi de ideile sale. Aceste idei sunt foarte limpezi : într-o lume plină de prejudecăţi şi veleităţi mondene, de persecuţii şi despotisme regale sau religioase, Diderot se proclamă ,,om al naturii“ — adică potrivit firii, nu potrivnic ei —, ateu înverşunat, inamic al religiei, considerată imorală, şi al societăţii care a inventat, pe lîngă religie, deosebirile de clasă, ierarhiile, bogăţia unora şi mizeria altora, tirania şi corupţia. Tot ce e folositor omenirii e bine, tot ce e dăunător omenirii e rău. De aceea, singura virtute e facerea de bine şi de dreptate. Sînt ideile unui iluminist, autor al Enciclopediei. Limitîndu-ne la Călugăriţa, care nu trece drept o capodoperă a literaturii franceze şi tocmai de aceea putea fi abordată cu mai multă seninătate şi îndrăzneală de cinematograf, — importantă e, crect, polemica angajată de Diderot cu lumea contemporană, prin intermediul teribilei drame a Suzannei Simonin, văzută ca un caracter ce „trebuie să formeze obiectul expresiei literare". Diderot pleacă de la o situaţie tipică şi atît de acută, încît istoriile civilizaţiei franceze — referitoare la secolul al XVIII-lea — au înregistrat-o în paragrafe speciale : „vocaţii religioase forţate“ Numeroase familii nobile, din dorinţa de a-şi lăsa toată averea primului născut (asigurîndu-i o zestre mai substanţială), îi constrîngeau pe mezini să se călugărească. Intrînd în viaţa de clauzură, aceştia din urmă erau destinaţi, prin lege, unei veritabile „morţi civile", încetînd să mai existe pentru familiile lor şi neputînd să mai revendice nici o ■ parte din bunuri. Prin Călugăriţa, Diderot denunţa un asemenea caz şi descria cu indignare regimul din mănăstiri, nuanţat de la „casele monastice“ austere şi sărace, la cele nobile şi luxuoase. Consecvent cu propria sa gîndire de filozof al „firescului", scriitorul francez insista asupra imposibilităţii de a trăi împotriva naturii, în afara, oamenilor, şi făcea din Suzanne Simonin un simbol al luptei pentru „unica datorie (a omului) să fie fericit“. Adîncindu-şi raţionamentul, Diderot observa în La Religieuse : „Omul e născut pentru a trăi în societate : dacă e silit să trăiască izolat, i se vor încîlci ideile, i se va înăspri caracterul, o sumedenie de impulsuri ridicole i se vor isca în inimă, gîndurile cele mai năstruşnice îi vor încolţi în suflet, ca spinii pe un cîmp părăsit". Aşadar, în roman se rostesc răspicat cauzele social-economice care duc la segregarea Suzannei, iar finalul rămîne „deschis", punînd accentul pe dezvăluirea feminităţii ascunse a eroinei. Jacques Rivette se apleacă destul de puţin asupra acestor cauze iniţiale, declanşatoare ale dramei şi, în orice caz, se fereşte să le aşeze în contextul evident al moravurilor epocii, în plus, modifică finalul şi o azvîrle pe Suzanne într-un bordel de lux (din care scapă sărind pe fereastră), dînd astfel dreptate celor care o împiedecau pe fată să fugă de la mănăstire şi demonstrînd chiar — paradoxal şi desigur împotriva intenţiei lui Diderot — că de fapt Suzanne timonin avea vocaţia călugăriei ! Dincolo de aceste rezerve, la care s-ar adăuga şi atenuarea comportării mîndre, de răzvrătită, a eroinei, din carte, filmul lui Rivette are o anumită eleganţă, o anumită sobrietate în descrierea ambianţei monahale, a ipocriziei şi capcanelor ei psihice, în conturarea eficace a celor trei stareţe , înţeleaptă şi inimoasa De Moni (Micheline Presle), ascetica şi răutăcioasa Cristine (Francine Berger) şi , slaba, perversa „mamă superioară" de la Saint Eutrope (Liselotte Pulver), în ciuda faptului că un critic străin se întreba, în legătură cu ultima, dacă e un personaj descins dintr-o comedie de Marcel Aymé sau dintr-un film al lui Roger Vadim. Fireşte, efortul actoricesc cel mai interesant, mai profund, i-a revenit Annei Karina, care împrumută Suzannei Simonin o înfăţişare şi o sensibilitate, delicată, străbătută dacă nu de un necesar fior tragic, de nervul unui patetism reţinut, distribuit cu măsură şi emoţie de-a lungul împlinirii unui destin feroce. Decepţionată, în schimb, e apariţia lui FranciscoRabal (părintele Morel), despre care ştiam lucruri mai bune. Un film „frumos“, în oarecare măsură instructiv şi culturalmente util, de văzut fărăndoială, chiar dacă respectul faţă de Diderot şi de ascuţişul minţii sale nu e integral. Cadru din film ti bun coleg de manual I ncepînd cu acest an şcolar a fost pusă în aplicare transmisibilitatea manualelor, iniţiativă izvorîtă din propunerile făcute cu diverse prilejuri de cadrele didactice, părinţi şi elevi. Aşadar manualele şcolare, de acum înainte, vor fi folosite de două serii de elevi, preconizîndu-se ca unele care implică condiţii grafice mai complicate, să fie folosite chiar de trei serii. Această măsură este pe deplin întemeiată, căci experienţa dobîndită demonstrează că, după absolvirea clasei respective, bună parte din cărţile şcolare nu mai sînt utile elevilor. Şi nu este vorba de cîteva cărţi, ci de un vraf întreg care se adună la capătul anilor de studii. Aplicarea transmisibilităţii are o deosebită importanţă economică. Să ne gîndim la marile economii de fonduri băneşti ce se fac, la hîrtia cheltuită pentru tipărirea, la economisirea de spaţiu grafic. Transmisibilitatea nu va afecta cu nimic gratuitatea manualelor, căci elevii vor primi în continuare cărţile în aceleaşi condiţii, numai că folosinţa lor va fi pe termen de un an. Ideea aceasta îmbracă şi un caracter educativ. A deţine cu grijă un bun încredinţat de stat şi a-i transmite celor ce vin din urmă într-o stare la fel de frumoasă şi de îngrijită ca la început constituie o manifestare de respect, de atitudine înaintată, socialistă, faţă de valorile puse la dispoziţia tineretului şcolar, un act de adîncă înţelegere a îndatoririlor şcolare şi patriotice. După fiecare an de învăţătură, vor fi predate şcolilor toate manualele, cu cîteva excepţii. Nu intră în această categorie cărţile celor din clasa I, deoarece s-a considerat că micii şcolari nu au încă formate deprinderile de păstrare a cărţilor şcolare. Sunt exceptate de asemenea, manualele necesare elevilor pentru pregătirea la concursurile de admitere în licee, şcoli profesionale şi pentru examenul de Transmisibilitate a cărţilor şcolare bacalaureat. Şi aceştia, după susţinerea examenelor respective vor trebui sfătuiţi să predea manualele. în mod fortuit nu se încadrează în aceste prevederi cărţile elevilor care au fost în timpul anului contaminaţi de boli molipsitoare. Ministerul învăţămîntului a întocmit şi a făcut cunoscut şcolilor lista manualelor cuprinse în sistemul transmisibilităţii. Ne oprim asupra acestei măsuri nu numai pentru a consemna un fapt, ci mai cu seamă pentru a stimula opinia favorabilă ce trebuie creată în jurul lui. Dintr-o discuţie, avută cu un număr de inspectori generali şcolari din judeţe, rezultă că măsura este urmărită şi dusă la îndeplinire cu grijă în şcoli. Chiar din această toamnă au fost depozitate însemnate cantităţi de manuale vechi şi depuse la centrele de colectare. Cadrele didactice organizaţiile de pionieri şi de U.T.C. sunt angajate în mod activ la buna păstrare şi îngrijire a cărţilor de şcoală. Totuşi, este nevoie încă de pe acum să se observe mai îndeaproape îndeplinirea acestei îndatoriri, să se desfăşoare o activitate responsabilă, care să se soldeze la sfîrşitul anului cu rezultatele dorite. Desigur, mîndria de a lăsa colegilor mai mici o carte încă proaspătă de pe care să se poată învăţa cu plăcere, ca din primul an, presupune o intensă muncă educativă, un control zilnic. învăţătorii, profesorii, diriginţii au datoria de a înscrie între preocupările lor, ca pe un punct principal, controlul păstrării manualelor. Părinţilor le revine, de asemenea, această datorie nescrisă pentru ei. De dorit este să se organizeze un sistem de măsuri necesare pentru emulaţia elevilor, pentru explicarea sensului şi importanţei acestei măsuri. Se pot organiza de exemplu, adevărate întreceri în păstrarea manualelor, se pot organiza festivităţi de predare a manualelor de la o clasă la alta, de la un elev la altul. N-ar fi un ceremonial lipsit de raţiune, după cum şi transmiterea manualelor cu o scrisoare din partea înaintaşului, n-ar rămîne fără ecou în sufletul colegului de manual. Transmisibilitatea nu trebuie să însemne o măsură printre altele, căci lipsa de grijă faţă de îndeplinirea ei poate aduce nedorite perturbaţii în dotarea cu cărţi a elevilor celei de a doua serii ce,utilizează manualul. Apelul adresat şcolilor de Ministerul învăţămîntului, Comitetul Central al U.T.C. şi Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor trebuie să găsească un larg ecou, astfel ca transmiterea ştafetei manualelor să fie bine pregătită şi bine executată. CONST. SIRBU Luna cărţii la sate" 1i Intre 1 şi 28 februarie se desfăşoară „Luna cărţii la sate". Statornicită definitiv in viaţa spirituală a satelor, această amplă acţiune dovedeşte interesul larg pentru cultură al oamenilor muncii din mediul rural. De la ultimei ediţie, februarie 1969, aacestei manifestări şi pînă acum, de exemplu, cooperaţia de consum a pus la dispoziţia locuitorilor de la sate peste 2 300 titluri de cărţi într-un tiraj de circa 9 milioane exemplare. Ediţia jubiliară — a X-a — a „Lunii cărţii la sate“ programează şi în acest an o serie de manifestări: seri şi concursuri literare, prezentări de cărţi, recenzii, expuneri pe diverse teme ştiinţifice, Intruiri cu scriitori şi redactori de edituri etc.. N-a plecat chiar aşa cum a venit Este vorba de o tânără familie. Sunt căsătoriţi de trei ani şi jumătate şi au un copil. In aprilie 1968, ea a plecat cu fetiţa la ţară, la părinţi, pentru a-şi îngriji mama bolnavă. Soţul a apreciat acest gest ca firesc şi şi-a dat asentimentul. Potrivit, înţelegerii, urma să rămină la părinţi în satul Mereni, com Bărăşti, jud. Olt, numai două săptămini. Au trecut însă o lună, ■ două, trei, patru şi de la ţară — nici o veste. Aşteptarea fiind zadarnică, omul s-a deplasat să le aducă acasă. Dar... „După patru luni de despărţire — ne-a scris DUMITRU ADAMESCU din Bucureşti, eroul acestei păţanii — am făcut şase drumuri în comuna natală a soţiei. De fiecare dată mi-a promis că se întoarce peste două săptămini, pentru ca, pînă la urmă, să-mi spună că nu mai vine. Neavînd ce face, am plecat aşa cum am venit. Acum plătesc pensie alimentară pentru fetiţă, iar avocatul pe care l-am consultat mi-a indicat că singura cale de ieşire din această situaţie e divorţul. Oare nu se mai reface căminul meu ? Oare divorţul poate ţine loc de tată copilului ?“ Întrebarea pe care şi-o pune tov. Adamescu este foarte justa şi la locul ei. Numai că, foarte rar, din păcate, mintea sa e limpede şi judecă astfel. ..Soţia sa, în vîrstă de 23 ani, şi-a abandonat căminul din cauza condiţiilor insuportabile de trai pe care i le crease soţul. Veşnic în stare de ebrietate, el o transformase şi pe ea într-o victimă a viciului său, maltratind-o aproape zilnic, în mod barbar. Iar atunci cînd pleca s-o ia acasă, nu se întorcea chiar așa cum venea. Intr-unui din scurtele sale popasuri, a încercat s-o determine să prevină tot prin metoda de... convingere a bătăii. Și pentru că nu a izbutit, i-a administrat o sfîntă de bătaie şi soacrei. După cum ne informează un recent răspuns al Consiliului popular judeţean Dolj, aceste fapte huliganice sunt de notorietate publică, adică sunt cunoscute de toţi locuitorii satului. In concluzie, ne îngăduim să dăm şi noi un răspuns întrebărilor puse cu atîta „nevinovăţie" de tov. Adamescu. Căminul se poate reface; există şi altă cale de ieşire din această situaţie, în afara divorţului. Dar acest lucru nu se poate întîmpla decit în condiţiile unei schimbări fundamentale de comportare, de atitudine, schimbare prin care tinăra femeie să-şi recapete încrederea in soţul ei, iar acesta din urmă — demnitatea şi prestigiul de soţ, părinte şi om, compromise la ora actuală. Cînd adevărul e spus doar pe jumătate esizarea avea un ton vehement şi degaja o iritare la prima vedere, justificată — Vă fac cunoscut — ne scria tov. NICOLAE • DOROVEI din București — că am fost salariat al O.C.L. Universal București pînă la 1 septembrie 1969. La acea dată am devenit pensionar de invaliditate, conform deciziei nr. 9682 eliberată de O.P.M.O.S., sector IV Deși se împlinesc îndată trei luni de cînd am întrerupt munca, nu am primit încă nici un ban din pensia cuvenită. Cire poartă vina acestei situaţii ? vă veţi întreba desigur. Vina e a tov. Vancioda de la serviciul personal al O.C.L., care nu a trimis oficiului de pensii actul de desfacere a contractului de muncă“, in încheierea scrisorii, tov. Dorovei dădea lecţii de comportare funcţionarei respective, propunind chiar şi sancţiunile ce se cer aplicate in situaţia respectivă. Poziţia ascuţit critică a cititorului nostru ar fi fost intrutotul îndreptăţită şi întemeiată, dacă scrisoarea n-ar fi făcut o singură, dar destul de importantă omisiune. Astfel, după cum reiese dintr-un recent răspuns la această sesizare, el a... uitat să spună că la data de 8 septembrie 1969, O.C.L. Universal i-a înmînat două exemplare de desfacere a contractului de muncă, uinul din acestea urmind să-l predea, așa cum s-a angajat în scris, sub semnătură, oficiului de pensii. Ceea ce, deși era interesat, n-a făcut. Relatînd acest caz, rezolvat la ora actuală, n-am urmărit să absolvim de culpă serviciul personal al O.C.L. (decizia trebuia trimisă prin poştă sau printr-un delegat). Am socotit însă util să-l dăm publicităţii, pentru a atrage o dată în plus luarea aminte asupra obligativităţii de a se respecta în mod riguros adevărul, de a se dovedi maximă responsabilitate şi scrupulozitate pentru fiecare cuvînt aşternut pe hîrtie. Ce vreţi să găsiţi la „Universal“ T O T U (Urmare din pag. 1) cît şi prin introducerea unor forme mai operative de desfacere. Şi totuşi, în orele de după amiază, mai ales, în faţa diferitelor raioane sau tonete se pierde încă mult timp. Iar impresia de aglomeraţie te întîmpină încă de la intrare. — De luni şi luni de zile, aceeaşi poveste, ne spunea tehnicianul VICTOR POPOVICI, în timp ce stătea la o „coadă“ impunătoare în faţa unicului lift aflat în funcţiune De ce? Pentru că ascensoarele ori sunt în revizie, ori transportă marfă, ori pur şi simplu nu merg. Şi atunci, eşti silit fie să faci o excursie pe scări, ciocnindu-te de valuri de oameni, fie că pierzi o mulţime de vreme aşteptînd la rînd. Observaţia este întemeiată. Unul din şefii de etaj ne-a informat că de vină ar fi... întreprinderea „Ascensorul“, că la unul din lifturi — cel nou — lipseşte o piesă, că altul e în reparaţii capitale, că la cele două lifturi mai vechi s-a interzis — de către organele competente — folosirea transportului de persoane... Explicaţii, desigur, se găsesc, dar ele nu pot ajuta pe cumpărători să ajungă la etajele superioare şi nici nu pot evita neplăcuta şi eterna „coadă“ de la parter. Soluţia definitivă va fi instalarea unei scări rulante. Lucrările au început, dar într-un ritm foarte lent, care nu fac să se întrezărească o rezolvare apropiată a acestei probleme. — Ce propuneţi pentru asigurarea unei desfaceri mai rapide a mărfurilor — am întrebat pe cîţiva cumpărători. Şi iată răspunsurile pe care le-am primit : — Să se înlăture şi restul de tejghele existente, asigurinduse pretutindeni expunerea deschisă inclusiv la raionul de desfacere a unor sortimente de paltoane şi confecţii de blană pentru femei (VICTORIA OPRIŞ, soră medicală). — De ce noi, bărbaţii, să fim nedreptăţiţi ? Ar trebui să se introducă autoservirea şi la desfacerea pălăriilor — sistem existent la raionul de pălării pentru femei — ca şi la alte articole bărbăteşti“ (VASILE BULGĂR, maistru). — La raioanele de încălţăminte, expunerea sortimentelor şi modelelor pe numere — aşa cum se practică la confecţii — ar uşura mult atît alegerea, cît şi desfacerea“ (MIOARA VASILIU, funcţionară). Cumpărătorii sunt deci foarte dispuşi să-şi aducă contribuţia — prin părerile şi sugestiile lor — la îmbunătăţirea activităţii magazinului. Din păcate, aici — ca şi în alte unităţi — nu se vede o formă organizată, eficace, de sondare a acestor păreri. Şi e păcat, căci multe dintre acestea sunt valoroase şi merită atenţie. Formele avansate de desfacere nu sunt însă singurul antidot împotriva cozilor. Directorul T.C.S. Victoria, A. ASADURIAN, ne-a amintit și de un alt mijloc — după părerea sa — eficace : — Văzind că raioanele de parfumerie și mercerie de la parter — în urma reorganizării fluxului de vînzare — sunt foarte solicitate, am luat măsuri de dublare a numărului de vînzători. De îndată vînzările au sporit cu peste 50 la sută. Este o metodă pe care am folosi-o mai pe larg, dacă n-am fi îngrădiţi de anumite instrucţiuni. De aceea socotesc că ar trebui să se lase la latitudinea comitetului de direcţie să stabilească numărul de vînzători necesari, îndeosebi în locurile suprasolicitate. Mai ales că acest lucru se efectuează in cadrul fondului de salarii existent. Am adăuga noi și necesitatea repartizării mai echitabile a vînzătorilor pe cele două schimburi. Se știe că fluxul de cumpărători nu este egal pe întreaga zi , după amiază vînzările sunt cu circa 30 la sută mai mari decit în orele de dimineaţă. Or, vînzătorii sunt repartizaţi egal în cele două schimburi, o soluţie mai comodă, dar mai puţin eficace decit stabilirea unor grafice orare minuţioase, care să ţină seama de variaţia de afluenţă a publicului, însoţit de unele lămuriri suplimentare privind data cînd produsul va putea fi găsit, nemulţumirea clientului pentru faptul că nu a găsit ce-i trebuie va fi cu siguranţă atenuată. Şi vînzătorii magazinului ar trebui să cunoască şi să aprecieze că atare zicala „vorba dulce mult aduce“. Trebuie spus că la „Victoria“ vînzătorii cu vechi state de serviciu ştiu cît aduce „vorba dulce“ avînd o bună pregătire profesională. Dar sînt, şi mulţi alţii la care comportarea faţă de client lasă mult de dorit. Chiar la mult lăudatul raion cu articole de menaj, am asistat la o scenă neplăcută. In faţa Casei de marcat (funcţiona una singură, deşi există două) se făcuse coadă. Casiera MARIOARA CONSTANTIN, nu părea însă impresionată; cu spatele la cumpărători, ea ducea o vie discuţie cu cealaltă ■ casieră și cu ambalatoarea RADITA BORZA. La parter, o surprindem pe vînzătoarea SILVIA CAPITANU — bine pregătită profesional de altfel — adresîndu-se într-un mod nepotrivit arhitectului TEODOR SASU, care „îndrăznise“ să reclame că un întrerupător de veieuză pe care îl cumpărase, se dovedise defect... Atitudini care impresionează neplăcut cumpărătorii, îi îndepărtează, chiar dacă le întîlnești la o parte infimă din sutele de vînzători ai magazinului. Cînd Iidmea începe să se rărească, cînd — după 15 ore de activitate— porţile „Victoriei“ se pregătesc, pentru scurtă vreme, să se închidă, ne-am terminat şi noi lunga vizită prin standuri şi tonete. Vizită soldată cu constatări Interesante privind perfecţionarea activităţii cotidiene a marelui magazin bucureştean, dar şi cu impresia că modernizarea magazinului mai are încă numeroase resurse nefructificate. Căci „Victoria“, ca şi alte magazine universale, trebuie să devină cu adevărat un etalon al comerţului nostru, fapt care obligă în permanenţă la o neobosită căutare şi valorificare a noului. X „Ne lipseşte", un răspuns pe care n-am mai vrea să-l auzim In acest „universal“, care cuprinde — aşa cum spune un slogan publicitar — 100 de magazine intr-unul singur, impresia de abundenţă te însoţeşte de-a lungul tuturor raioanelor. Este ştiut că „Victoria“ este o unitate unde ai cele mai mari şanse să găseşti o marfă sau alta, — lucru pe deplin explicabil dacă ţinem seama de proporţiile magazinului. In mod deosebit ai acest sentiment la masivul raion cu articole de menaj, unde ochii gospodinei nu ştiu pe ce să se oprească mai întîi. Şi totuşi... Chiar la acest raion atît de bine asortat, am auzit de nu ştiu cite ori fatidicul „ne lipseşte“. Nu cu referire la cine ştie ce produs neobişnuit, cerut de un cumpărător cu fantezie, ci privind nişte banale ibrice, capace de vase sau cleme pentru perdele. Desigur, aşa cum ni s-a confirmat şi de la Î.C.R.M.-Bucureşti, vina în această privinţă nu aparţine conducerii magazinului, ci unor furnizori nepunctuali. Fapt este însă că „blazonul“ magazinului este serios lezat, întrucît cetăţenilor le este pe deplin indiferent cine e de vină ; ei doresc doar să găsească tot ce le trebuie şi atunci cînd au nevoie de un lucru sau de altul. Să sperăm că noua reglementare a contractelor economice îi va determina pe furnizorii nepunctuali să-şi revizuiască poziţiile. Bunăoară, întreprinderea de industrie locală din Mediaş, care îi privează pe cumpărătorii bucureşteni de găsirea unor „mărunţişuri“ utile ca prize, ştechere, întrerupătoare, fabrica „Steaua electrică“ — Fieni care continuă să rămină datoare cu un mare număr de becuri de 120 V şi multe alte întreprinderi. Dar şi acest „ne lipseşte“, poate fi spus un fel şi chip. Cînd e rostit pe un ton îndatoritor. Filmoteci didactice judeţene Pentru ca filmele să fie cît mai bine şi mai operativ folosite, Ministerul Invăţămîntului a înfiinţat, cu sprijinul consiliilor populare judeţene, filmoteci didactice pe lîngă fiecare inspectorat şcolar. Asigurarea fondului de filme se face atît prin dotarea din partea ministerului cît şi prin achiziţii efectuate de inspectorate pe baza unui catalog aprobat de forurile superioare şcolare. Filmoteca va aduce la cunoştinţa şcolilor ce au aparate de proiecţie, lista filmelor de care dispune. Filmele solicitate se împrumută în mod gratuit tuturor şcolilor, caselor de copii, caselor pionierilor, instituţiilor preşcolare. Acestea nu au voie să perceapă nici o contribuţie bănească de la elevi. Durata împrumutului este de cinci zile de la primirea filmelor. Oxigenul pur l a salvat de la moarte La clinica de urologie din Tg. Mureş, în timpul unei operaţii de prostatoctemie s-a întîmplat un caz cu totul neobişnuit. Un pacient în vîrsta de 62 de ani, a suferit o sincopă cardiorespiratorie rapidă, la scurt timp după începerea operaţiei. S-au încercat manevrele clasice de resuscitare : masaj cardiac extern şi apoi intern, defibrilare electrică. Toate acestea au rămas ineficace, în această situ-laţie, medicul Kesztenbaum Ervin, şeful serviciului de anestezie-reanimare, care studiază de mai mulţi ani experimental şi clinic noi metode eficiente de reanimare, a administrat pacientului 200 mililitri de oxigen pur intravenos. La numai un minut după administrarea oxigenului, cordul fibrilat a început să funcţioneze cu o ritmicitate normală. A apărut apoi respiraţia pulmonară normală şi, odată cu aceasta, a fost înlăturat orice pericol. Specialiştii apreciază că oxigenul pur, utilizat în resuscitări cardiorespiratorii, prezintă o mare eficienţă. (Agerpres) UNA PE ZI de MATTY Draga mea, ce-ar fi sa profiţi si sa speli si vasele ?