România literară, octombrie-decembrie 1969 (Anul 2, nr. 40-52)

1969-10-09 / nr. 41

voci din p­ urori biografice In ultimii ani, Poşta română a emis şi difuzat prin filiala filatelică, mai multe serii de mărci, de diferite formate, ilustrînd personalităţi remarcabile ale culturii şi ştiinţei ro­mâneşti şi străine. Cităm în acest sens seriile : A­­niversări culturale (serie cuprinzînd efigiile scrii­torilor şi savanţilor ro­mâni : M. Eminescu, I. Creangă, C. Negruzzi, G. Coşbuc, I. Cantacuzino, P. Poni etc.), Mari ani­versări culturale 1956— 1965 (trei serii cuprinzînd personalităţi ca : P. Curie, W. Blake, Şalom Alehem, M. Kogălniceanu, Gr. Antipa, D. Lipatti, G. Verdi etc.). Pînă aici, to­tul e lăudabil. Prin co­loritul lor, prin format şi varietate, seriile de mărci citate au constituit piese preţioase pentru colecţionarii filateli­şti, fiind mult apreciate. Cercetînd, insă, cu a­­tenţie unele timbre, con­staţi cu mîhnire că ele conţin erori privind da­tele biografice ale perso­nalităţilor ilustrate. De pildă, timbrul emis în 1960 (valoare 1 leu, cu­loare violet) înscrie ca ani de naştere şi moarte ai scriitorului C. Negruz­zi : 1809 şi 1869 (?!). Is­toriografia literară a pre­cizat de multă vreme a­­ceste date : 1808 şi 1868 (cf. Istoria literaturii ro­mâne de G. Călinescu, Is­toria literaturii române elaborată de Academia R.S.R., Istoria literaturii române de G. Ivaşcu, precum şi o serie de en­ciclopedii şi dicţionare). Am mai putea cita şi alte exemple de erori similare, dar ne oprim aici, atrăgînd atenţia ce­lor care răspund de edi­tarea acestor serii de mărci poştale, asupra pe­ricolului pe care-l con­stituie astfel de erori, in dezinformarea colecţiona­rilor — în mare parte elevi — timbrele avînd, neîndoios, şi o valoare instructivă. DUMITRU ANGHEL (Profesor — Costeşti) Din nou despre Radu Tempea Culegînd material şi in­formaţii pentru alcătui­rea unei monografii a şcolii din Feldioara, am cercetat şi lucrarea ex­trem de utilă „Coordona­te ale culturii româneşti in secolul XVIII“, sem­nată de Alexandru Duţu. In cuprinsul cărţii am întîlnit numele Radu Tempea de două ori. La pagina 126 autorul a­­minteşte despre relaţiile episcopului Climent al Rîmnicului cu Braşovul, evidenţiind faptul că e­­piscopul se afla în co­respondenţă cu Radu Tempea. Ştim că renumita fami­lie de popi şi cărturari din Braşov a avut mai mulţi membri care pur­tau acelaşi nume (Radu Tempea). Care din ei este cel amintit de Alexan­dru Duţu la pagina 126 a cărţii sale ? Ceva mai departe (la pagina 154) întîlnim din nou nume­le lui Radu Tempea care „va trece în prefaţa la Gramatica sa din 1797...“ Din nou autorul nu pre­cizează despre care Radu Tempea e vorba. Indi­cele de nume al lucrării nu clarifică lucrurile. Radu Tempea cel aflat in corespondenţă cu Cli­ment al Râmnicului, este trecut simplu „Tempea, Radu 126“, iar autorul Gramaticii „Tempea, Ra­du II. 154“. Alăturarea ci­frei dai roman acestuia din urmă înseamnă o mare inexacitate. Pentru argumentare vom apela la „Documentele privi­toare la trecutul româ­nilor din Scheei“ (1708- 1783) publicate de dr. Ste­­rie Stinghe şi la „Istoria uia besericii Şcheilor Bra­şovului (manuscript de la Radu Tempe)“, publicată tot de S. Stinghe. Ambe­le conţin scrisorile adre­sate de episcopul Cli­ment, părintelui Radu­­ Tempe (Istoria bisericii... p. 134). Aceeaşi lucrare informează că protopo­pul Radu Tempe (din text reiese că e al II- lea) „s-a pristăvit“ la 14 mai 1742. Prin urma­re nu poate fi el auto­rul Gramaticii din 1797, care este scrisă de Radu al VI-lea Tempea. (Pre­cizări şi în „Dicţionarul enciclopedic român“). VIOREL MAILAT (Profesor — Feldioara) Dăunătorii Se găsesc în natură şi acţionează din instinct după legi care par în con­trast cu puterea de înţele­gere a oamenilor, deşi in realitate sunt factori pre­­cişi in echilibrul total. In societatea umană, însă, s-au format şi alte so­iuri de dăunători, care au lucrat şi lucrează in mai toate sectoarele de activitate. Dăunătorul din societate nu are nici o le­gătură cu echilibrul din natură, este de o can­doare perfidă şi mani­festarea lui se face cu e­­forturi, cu transpiraţie, incit oamenii din jur, uimiţi de „munca“ şi „calităţile“ lui, nu-i văd sau refuză să-i vadă şi latura negativă. Unul din domeniile bine conturate, unde activi­tatea dăunătorului este vizibilă cu ochiul liber, unde dăunătorul este la tot pasul şi nimeni nu se leagă de el, îl constituie domeniul tăcut al căr­ţilor. La bibliotecile pu­blice — avem în vedere pe cele mai mari din Ca­pitală — activitatea de consultare este pe zi ce trece tot mai vie şi aria cititorilor tot mai vastă. Ei bine, aici apar dău­nătorii ! Printre cititori şi iubitori ai cărţii se strecoară dăunătorul, la început — poate — incon­ştient, apoi fără jenă, neimpresionat de nimeni şi de nimic. Dăunătorul începe cu o simplă în­doire a colţului unei fi­le, cu aşezarea cărţii pe masă cu coperţile in sus — pare-se pentru o cli­pă de odihnă a ochilor. Mai departe, îndoaie o pagină întreagă şi asis­tă, poate, la detaşarea unei foi care pină la ur­nă se desprinde cu totul, in fine apar obiectele de scris, de şters, sau care ajută la rupere. De fapt, au orice obiect, inclusiv cu un pieptene, se poate face răul. Primele mă­suri de distrugere încep cu aparent nevinovatale sublinieri ale rândurilor, uneori puţine, alteori pagini întregi. De regulă se fac cu creionul, însă, de cca 10-15 ani, se uti­lizează pixul cu­­pastă şi nu rareori stiloul. Vin apoi semnele de între­bare sau de exclamare de pe marginea paginilor, apoi cuvinte sau chiar propoziţiuni adăugate. Alţii schiţează mici de­sene fugare, după caz, după imaginaţie. Din ne­norocire înseilarea rămî­ne şi contribuie şi ea la distrugere. Apar apoi un soi de dăunători care rup foile din cărţi sau din reviste, le detaşea­ză cu briceagul, cu la­ma. Nu-şi poate închi­pui dăunătorul că mate­rialul însuşit de el are text şi pe pagina cea­laltă, care text poate avea o valoare nepreţuită ? In cea mai mare bi­bliotecă publică a patri­ei — Biblioteca Acade­miei — există, printre al­te rarităţi, o colecţie com­pletă a „Biletelor de pa­pagal“ scoase de Tudor Arghezi în trei serii : 1928-1929, 1937-1938 şi 1944-1945. La „Biletele de papagal“ unde au scris Arghezi, Aderca şi alţii (unde a fost publicat şi Urmuz !), au debutat ori s-au afirmat condeieri de marcă ai literaturii noastre, ca să nu cităm decit pe : Geo Bogza, Mihai Beniuc, Virgil Te­odorescu, Aurel Baran­­ga, Constantin Nisipea­­nu, Mircea Pavelescu, Simion Stolnicu, Iona­­than X. Uranus etc. Ei bine, un astfel de dăună­tor a tăiat cu lama părţi din file la numerele ur­mătoare : nr. 45 din 24. III. 1928, cca 15 rînduri intitulate : „Vorbe pen­tru toată lumea“ de Cham­­fort ; nr. 49 din 29. III. 1928, cca 5 rinduri, dis­cuţii între vînători, tot La rubrica „Vorbe“ ; nr. 79/7. V. 1928, idem; nr. 111/16. VI. 1928, idem ; nr. 115/21. VI. 1928, idem; nr. 116/22. VI. 1928, idem , nr. 118/24. VI. 1928, idem, cca o jumătate de pagină. In general, textele de­cupate cuprind pe verso articole scrise de Arghe­zi, Aderca, Mircea Pave­lescu şi alţii. Dăunăto­rul care a făcut această crimă, se vede treaba că era amator de glume despre vinătoare sau îl interesau poante cu care să-şi amuze prietenii. In altă mare bibliote­­că publică se găseşte o mică colecţie din revista „Ghiara“ care apărea în anul 1921. Pe vremea ace­ea Nicolae Titulescu era ministru de finanţe şi a iniţiat o măsură fiscală — se vede treaba ne­populară — denumită a­­tunci „cedulă“. Or, dău­nătorul nostru, luînd ca pretext „cedula“ şi une­­le glume care circulau despre Titulescu, a scris cu creion chimic o epi­gramă licenţioasă în nr. 2 din oct. 1921. De la aceeaşi bibliotecă dispar fotografii de artişti din ■eviste şi uneori chiar reviste în întregime. Stai şi te întrebi : cum este posibil aşa ceva ? Iată, de exemplu, colecţia mu­tilată a „Biletelor de pa­pagal“. Ce vor zice des­pre noi generaţiile vii­toare, care nu le vor mai avea complete la indemînă ? Ce vor face cercetătorii şi atâţia alţi îndrăgostiţi de carte ? Faţă de această situa­ţie, rindurile mele au ros­tul să apeleze la toată lumea , să se ia iniţia­tiva unui curent perma­nent de opinie. Dăună­torii să fie arătaţi cu de­getul, să fie reeducaţi dacă e cazul, in fine pro­blema să rămină in per­manentă actualitate. In 1941 apărea la Constan­ta o revistă de literatu­ră denumită „Literal“. Aici poetul Ion Lelu a scris un text cu titlul „Bibliofilie“, în care îşi învăţa copilul cum să aibă grijă de cărţi. Iată ultima strofă : Cheutoarea cărţii-i lu­crată în Arabia Şi nimeni n-o des­chide făr’numai cu evlavie... Tu ştii că omul din slovă nu moare, închide încet cartea, Căline, că doare... ION RIMBU O propunere Din 1962 şi pînă în 1966 Editura politică a izbutit să pună la îndemîna ci­titorilor un instrument de informaţie unic şi pentru prima dată în analele culturii româ­neşti, „Dicţionarul enci­clopedic român“ în patru volume. Nu pot spune bucuria ce am simţit-o cînd am avut în mină primul vo­lum, obţinut prin înscrie­re anticipată şi cu avans bănesc depus la librărie. Dacă azi multe din ar­ticolele din volumul prim au nevoie de o comple­tare, propun editurii să o facă neîntîrziat şi a­­ceasta nu prin scoaterea unei noi ediţii a acestui volum, ci prin tipărirea unei anexe, care să co­respundă actualei orto­grafii. In felul acesta am găsi inserat la litera din alfa­bet respectivă pe Brân­­cuşi, nemaifiind puşi în situaţia de a aduce în­vinuiri editurii că l-a omis, aşa cum a făcut re­vista „Argeş“ în nr. 5 din mai 1967, pag. 19, artico­lul „Intersecţii — inter­pretări“, la care de altfel a revenit în numărul ur­mător cu „erata“. Dar nu numai acesta ar fi scopul unei anexe. Bănuim că la o nouă ediţie conţinutul fiecărui volum va fi sporit cu o serie de nume proprii, care actualmente lipsesc. Suntem­ pe deplin conş­tienţi de ceea ce trebuie să cuprindă un dicţionar enciclopedic, nu solicităm micromonografii, ci pur şi simplu cîteva date in­formative care să ducă la găsirea materialului do­cumentar respectiv. Aşa de exemplu lip­seşte din dicţionar „cu­vântul Bellu sau Belu, nu ştiu precis dacă se scrie cu doi ll sau numai cu unul. Numele cimitirului unde odihnesc rămăşiţele pămînteşti ale Luceafăru­lui poeziei româneşti, ale lui Caragiale, Rebreanu, ale marilor actori ai sce­nei naţionale ar avea, după părerea mea, dreptul la o mică explicaţie. Nu se dă nici o expli­caţie cuvîntului Brădet, staţiune balneoclimate­rică pe riul Vilsan din nordul judeţului Argeş. Cu ocazia a cincizeci de ani de învăţămînt e­­conomic superior, s-au pronunţat numele unor economişti de seamă ca : Victor Slăvescu, D. R. Ioaniţescu, Costin Enescu etc., despre care dicţio­narul nu vorbeşte. De a­­semenea, despre genera­lul Ion Dragalina, despre profesorul universitar, de origine italiană, care a făcut interesante şi pre­ţioase incursiuni în cul­tura românească, Ramiro Ortiz. Despre mînăstirile Vo­­diţa, Vieroşi etc., care au jucat un rol însemnat in începuturile culturii ro­mâneşti, de asemenea nu se spune nimic. Putem a­­dăuga (răsfoind la întîm­­plare un ziar) şi alte exemple la şirul lipsuri­lor din dicţionar : Samuil Vulcan (din mesajul tov. N. Ceauşescu, adresat Liceului nr. 1 din Beiuş, rezultă că a fost un ne­obosit „animator şi patriot“ Filarmonica „George Enescu“ ; Basa­rab Mircea, dirijorul Fi­larmonicii „George E­­nescu“; Sala Kalinderu etc. etc. în altă ordine de idei, trebuie revizuite, com­plet, toate explicaţiile geografic—administrative legate de unele localităţi, care în urma reorganiză­rii administrativ-terito­­riale au căpătat cu totul alte explicaţii. O dată cu aceasta ar fi de dorit să se revină asupra unor ex­plicaţii eronate, ca de ex. : „Rucăr, localitate de tip urban“. Nici azi aşe­zarea din munţii Musce­lului nu este declarată oraş. Am luat cunoştinţă, dintr-un interviu luat la Televiziune profesorului Ion Coteanu, că se lu­crează, in prezent, la un nou dicţionar enciclope­dic, gen Larousse. Găsesc că iniţiativa este bineve­nită. Dar, mă întreb, ce vom face noi cu cele pa­tru volume din Dicţiona­rul enciclopedic român, dacă el nu va fi comple­tat printr-o anexă ? II ţi­nem „mobilă“ în biblio­tecă, aşa cum stă şi Dic­ţionarul limbii române în patru volume ? Cine are interesul ca larga masă de cititori să scoată me­reu bani din buzunar şi să cumpere acelaşi in­strument de lucru, pre­zentat la cîţiva ani după apariţie în altă formă şi cu acelaşi conţinut, dar expus grafic altfel ? Noua formă a viitorului dicţionar enciclopedic va fi, desigur, mult căutată de marea masă de oa­meni de cultură, de elevi şi studenţi etc. şi-i urăm mult succes de editură şi să fie şi mai complet edi­tat. Rămîn însă la părerea mea. Solicit Editurii po­litice un mijloc de com-piletare a celor patru vo­­ume, care in stadiul de azi formează o bază bună de informaţie pentru toţ oamenii patriei noastre. ION NICOLAE (Economist — Piteşti) 2 România literară — V. Circumstanţe » BUSTUL de la Nămăieşti Aşadar, dacă vei cobori de sub crestele că­runte ale Mateiaşului, pe şoseaua ce vine din­spre Rucăr sau dacă, — un sens invers — vei sui străvechiul drum roman slobozit astăzi din sub­lima aşezare a întîiei cetăţi de scaun, Cîmpu­­lungul, vei întîlni, desigur, în plaiul numit „Costiţa“, un indicator obişnuit care cu braţul întins, în sus,­­ pe valea Argeşului te invită să vizitezi muzeul memorial „George Topîr­­ceanu“. Aproape, toate vehiculele mari sau mici se abat din drum spre inima comunei Nămăieşti, spre locurile unde a copilărit poetul român atît de popular, autorul „Migdalelor amare“, al rap­sodiilor, al parodiilor, al baladelor şi vesele şi triste ; poetul care in ultimii ani a fost editat în milioane de exemplare, în căsuţa cu pridvor munte sec, gătită în strai alb, pe trepte bătrine, uşor şerpuinde, urcă şiruri nesfîrşite de vizitatori. O săliţă şi două camere îţi aşează sub retină, testimonii de preţ din viaţa şi munca poetului: obiecte, măsuţe, tablouri, manuscrise, fotografii, bibelouri, toate orinduite cu grijă şi cu un remarcabil simţ muzeistic. Predomină sala portretele poetului fi fru­moasei sale sofii Victoria Topirceanu, născută Iuga,­ autoarea unor schițe triste publicate in ziarele anilor de dinaintea întîiului dezastru mondial, cea căreia poetul aflat undeva, departe ii amintea in numeroasele sale epistole, că... „tot tu mi-ai rămas singura icoană nedespărţită, fiindcă eşti iubirea mea dinţii şi negreşit cea din urmă. Toate celelalte sunt imitaţii palide“. Tablouri, obiecte, cărţi... şi pretutindeni pri­viri sfioase, peste care se aştern cuvintele pro­fesorului G. G. Topirceanu, îndrumătorul muzeu­lui. Aşadar căsuţa musceleană, miniaturală mos­tră a arhitectonicii populare de aici, împrăştie din abundenţă, frumuseţe, savoare, comunicare patetică. Dar... fiindcă nu putem fi lipsiţi de acest imuabil „dar“, există la acest muzeu memorial ceva care spulberă toată impresia plăcută din timpul vizitei: o statuie — bustul poetului — monstruoasă realizare şi care pe deasupra a costat şi mulţi bani. „Sculptura“, al cărei „crea­tor“ nu a putut fi încă identificat, înseamnă o profanare a personalităţii poetului, o gravă im­pietate. „Sculptura“, rămîne pe mai departe în pi­cioare. Vizitatorii vin, înconjoară „opera“ şi nu cred. Ajunşi in faţa caietului de vizite, ei îşi ex­primă amărăciunea. Iată printre rindurile scrise epigrama unui vizitator care, constatind că mu­zeul memorial se află peste drum de schitul maicilor, notează: Credeam că se închină către schit Drumeţii ce treceau harababura. Dar iată, mi-am dat seama c-am­ greşit. Ei se cruceau. Zăriseră... „sculptura“. Nicolae NASTA­ ION MICLEA : ROMANIA ANTIQUA­GETATEA DACICĂ — trepte de piatră

Next