România literară, octombrie-decembrie 1969 (Anul 2, nr. 40-52)
1969-10-09 / nr. 41
voci din p urori biografice In ultimii ani, Poşta română a emis şi difuzat prin filiala filatelică, mai multe serii de mărci, de diferite formate, ilustrînd personalităţi remarcabile ale culturii şi ştiinţei româneşti şi străine. Cităm în acest sens seriile : Aniversări culturale (serie cuprinzînd efigiile scriitorilor şi savanţilor români : M. Eminescu, I. Creangă, C. Negruzzi, G. Coşbuc, I. Cantacuzino, P. Poni etc.), Mari aniversări culturale 1956— 1965 (trei serii cuprinzînd personalităţi ca : P. Curie, W. Blake, Şalom Alehem, M. Kogălniceanu, Gr. Antipa, D. Lipatti, G. Verdi etc.). Pînă aici, totul e lăudabil. Prin coloritul lor, prin format şi varietate, seriile de mărci citate au constituit piese preţioase pentru colecţionarii filatelişti, fiind mult apreciate. Cercetînd, insă, cu atenţie unele timbre, constaţi cu mîhnire că ele conţin erori privind datele biografice ale personalităţilor ilustrate. De pildă, timbrul emis în 1960 (valoare 1 leu, culoare violet) înscrie ca ani de naştere şi moarte ai scriitorului C. Negruzzi : 1809 şi 1869 (?!). Istoriografia literară a precizat de multă vreme aceste date : 1808 şi 1868 (cf. Istoria literaturii române de G. Călinescu, Istoria literaturii române elaborată de Academia R.S.R., Istoria literaturii române de G. Ivaşcu, precum şi o serie de enciclopedii şi dicţionare). Am mai putea cita şi alte exemple de erori similare, dar ne oprim aici, atrăgînd atenţia celor care răspund de editarea acestor serii de mărci poştale, asupra pericolului pe care-l constituie astfel de erori, in dezinformarea colecţionarilor — în mare parte elevi — timbrele avînd, neîndoios, şi o valoare instructivă. DUMITRU ANGHEL (Profesor — Costeşti) Din nou despre Radu Tempea Culegînd material şi informaţii pentru alcătuirea unei monografii a şcolii din Feldioara, am cercetat şi lucrarea extrem de utilă „Coordonate ale culturii româneşti in secolul XVIII“, semnată de Alexandru Duţu. In cuprinsul cărţii am întîlnit numele Radu Tempea de două ori. La pagina 126 autorul aminteşte despre relaţiile episcopului Climent al Rîmnicului cu Braşovul, evidenţiind faptul că episcopul se afla în corespondenţă cu Radu Tempea. Ştim că renumita familie de popi şi cărturari din Braşov a avut mai mulţi membri care purtau acelaşi nume (Radu Tempea). Care din ei este cel amintit de Alexandru Duţu la pagina 126 a cărţii sale ? Ceva mai departe (la pagina 154) întîlnim din nou numele lui Radu Tempea care „va trece în prefaţa la Gramatica sa din 1797...“ Din nou autorul nu precizează despre care Radu Tempea e vorba. Indicele de nume al lucrării nu clarifică lucrurile. Radu Tempea cel aflat in corespondenţă cu Climent al Râmnicului, este trecut simplu „Tempea, Radu 126“, iar autorul Gramaticii „Tempea, Radu II. 154“. Alăturarea cifrei dai roman acestuia din urmă înseamnă o mare inexacitate. Pentru argumentare vom apela la „Documentele privitoare la trecutul românilor din Scheei“ (1708- 1783) publicate de dr. Sterie Stinghe şi la „Istoria uia besericii Şcheilor Braşovului (manuscript de la Radu Tempe)“, publicată tot de S. Stinghe. Ambele conţin scrisorile adresate de episcopul Climent, părintelui Radu Tempe (Istoria bisericii... p. 134). Aceeaşi lucrare informează că protopopul Radu Tempe (din text reiese că e al II- lea) „s-a pristăvit“ la 14 mai 1742. Prin urmare nu poate fi el autorul Gramaticii din 1797, care este scrisă de Radu al VI-lea Tempea. (Precizări şi în „Dicţionarul enciclopedic român“). VIOREL MAILAT (Profesor — Feldioara) Dăunătorii Se găsesc în natură şi acţionează din instinct după legi care par în contrast cu puterea de înţelegere a oamenilor, deşi in realitate sunt factori precişi in echilibrul total. In societatea umană, însă, s-au format şi alte soiuri de dăunători, care au lucrat şi lucrează in mai toate sectoarele de activitate. Dăunătorul din societate nu are nici o legătură cu echilibrul din natură, este de o candoare perfidă şi manifestarea lui se face cu eforturi, cu transpiraţie, incit oamenii din jur, uimiţi de „munca“ şi „calităţile“ lui, nu-i văd sau refuză să-i vadă şi latura negativă. Unul din domeniile bine conturate, unde activitatea dăunătorului este vizibilă cu ochiul liber, unde dăunătorul este la tot pasul şi nimeni nu se leagă de el, îl constituie domeniul tăcut al cărţilor. La bibliotecile publice — avem în vedere pe cele mai mari din Capitală — activitatea de consultare este pe zi ce trece tot mai vie şi aria cititorilor tot mai vastă. Ei bine, aici apar dăunătorii ! Printre cititori şi iubitori ai cărţii se strecoară dăunătorul, la început — poate — inconştient, apoi fără jenă, neimpresionat de nimeni şi de nimic. Dăunătorul începe cu o simplă îndoire a colţului unei file, cu aşezarea cărţii pe masă cu coperţile in sus — pare-se pentru o clipă de odihnă a ochilor. Mai departe, îndoaie o pagină întreagă şi asistă, poate, la detaşarea unei foi care pină la urnă se desprinde cu totul, in fine apar obiectele de scris, de şters, sau care ajută la rupere. De fapt, au orice obiect, inclusiv cu un pieptene, se poate face răul. Primele măsuri de distrugere încep cu aparent nevinovatale sublinieri ale rândurilor, uneori puţine, alteori pagini întregi. De regulă se fac cu creionul, însă, de cca 10-15 ani, se utilizează pixul cupastă şi nu rareori stiloul. Vin apoi semnele de întrebare sau de exclamare de pe marginea paginilor, apoi cuvinte sau chiar propoziţiuni adăugate. Alţii schiţează mici desene fugare, după caz, după imaginaţie. Din nenorocire înseilarea rămîne şi contribuie şi ea la distrugere. Apar apoi un soi de dăunători care rup foile din cărţi sau din reviste, le detaşează cu briceagul, cu lama. Nu-şi poate închipui dăunătorul că materialul însuşit de el are text şi pe pagina cealaltă, care text poate avea o valoare nepreţuită ? In cea mai mare bibliotecă publică a patriei — Biblioteca Academiei — există, printre alte rarităţi, o colecţie completă a „Biletelor de papagal“ scoase de Tudor Arghezi în trei serii : 1928-1929, 1937-1938 şi 1944-1945. La „Biletele de papagal“ unde au scris Arghezi, Aderca şi alţii (unde a fost publicat şi Urmuz !), au debutat ori s-au afirmat condeieri de marcă ai literaturii noastre, ca să nu cităm decit pe : Geo Bogza, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Aurel Baranga, Constantin Nisipeanu, Mircea Pavelescu, Simion Stolnicu, Ionathan X. Uranus etc. Ei bine, un astfel de dăunător a tăiat cu lama părţi din file la numerele următoare : nr. 45 din 24. III. 1928, cca 15 rînduri intitulate : „Vorbe pentru toată lumea“ de Chamfort ; nr. 49 din 29. III. 1928, cca 5 rinduri, discuţii între vînători, tot La rubrica „Vorbe“ ; nr. 79/7. V. 1928, idem; nr. 111/16. VI. 1928, idem ; nr. 115/21. VI. 1928, idem; nr. 116/22. VI. 1928, idem , nr. 118/24. VI. 1928, idem, cca o jumătate de pagină. In general, textele decupate cuprind pe verso articole scrise de Arghezi, Aderca, Mircea Pavelescu şi alţii. Dăunătorul care a făcut această crimă, se vede treaba că era amator de glume despre vinătoare sau îl interesau poante cu care să-şi amuze prietenii. In altă mare bibliotecă publică se găseşte o mică colecţie din revista „Ghiara“ care apărea în anul 1921. Pe vremea aceea Nicolae Titulescu era ministru de finanţe şi a iniţiat o măsură fiscală — se vede treaba nepopulară — denumită atunci „cedulă“. Or, dăunătorul nostru, luînd ca pretext „cedula“ şi unele glume care circulau despre Titulescu, a scris cu creion chimic o epigramă licenţioasă în nr. 2 din oct. 1921. De la aceeaşi bibliotecă dispar fotografii de artişti din ■eviste şi uneori chiar reviste în întregime. Stai şi te întrebi : cum este posibil aşa ceva ? Iată, de exemplu, colecţia mutilată a „Biletelor de papagal“. Ce vor zice despre noi generaţiile viitoare, care nu le vor mai avea complete la indemînă ? Ce vor face cercetătorii şi atâţia alţi îndrăgostiţi de carte ? Faţă de această situaţie, rindurile mele au rostul să apeleze la toată lumea , să se ia iniţiativa unui curent permanent de opinie. Dăunătorii să fie arătaţi cu degetul, să fie reeducaţi dacă e cazul, in fine problema să rămină in permanentă actualitate. In 1941 apărea la Constanta o revistă de literatură denumită „Literal“. Aici poetul Ion Lelu a scris un text cu titlul „Bibliofilie“, în care îşi învăţa copilul cum să aibă grijă de cărţi. Iată ultima strofă : Cheutoarea cărţii-i lucrată în Arabia Şi nimeni n-o deschide făr’numai cu evlavie... Tu ştii că omul din slovă nu moare, închide încet cartea, Căline, că doare... ION RIMBU O propunere Din 1962 şi pînă în 1966 Editura politică a izbutit să pună la îndemîna cititorilor un instrument de informaţie unic şi pentru prima dată în analele culturii româneşti, „Dicţionarul enciclopedic român“ în patru volume. Nu pot spune bucuria ce am simţit-o cînd am avut în mină primul volum, obţinut prin înscriere anticipată şi cu avans bănesc depus la librărie. Dacă azi multe din articolele din volumul prim au nevoie de o completare, propun editurii să o facă neîntîrziat şi aceasta nu prin scoaterea unei noi ediţii a acestui volum, ci prin tipărirea unei anexe, care să corespundă actualei ortografii. In felul acesta am găsi inserat la litera din alfabet respectivă pe Brâncuşi, nemaifiind puşi în situaţia de a aduce învinuiri editurii că l-a omis, aşa cum a făcut revista „Argeş“ în nr. 5 din mai 1967, pag. 19, articolul „Intersecţii — interpretări“, la care de altfel a revenit în numărul următor cu „erata“. Dar nu numai acesta ar fi scopul unei anexe. Bănuim că la o nouă ediţie conţinutul fiecărui volum va fi sporit cu o serie de nume proprii, care actualmente lipsesc. Suntem pe deplin conştienţi de ceea ce trebuie să cuprindă un dicţionar enciclopedic, nu solicităm micromonografii, ci pur şi simplu cîteva date informative care să ducă la găsirea materialului documentar respectiv. Aşa de exemplu lipseşte din dicţionar „cuvântul Bellu sau Belu, nu ştiu precis dacă se scrie cu doi ll sau numai cu unul. Numele cimitirului unde odihnesc rămăşiţele pămînteşti ale Luceafărului poeziei româneşti, ale lui Caragiale, Rebreanu, ale marilor actori ai scenei naţionale ar avea, după părerea mea, dreptul la o mică explicaţie. Nu se dă nici o explicaţie cuvîntului Brădet, staţiune balneoclimaterică pe riul Vilsan din nordul judeţului Argeş. Cu ocazia a cincizeci de ani de învăţămînt economic superior, s-au pronunţat numele unor economişti de seamă ca : Victor Slăvescu, D. R. Ioaniţescu, Costin Enescu etc., despre care dicţionarul nu vorbeşte. De asemenea, despre generalul Ion Dragalina, despre profesorul universitar, de origine italiană, care a făcut interesante şi preţioase incursiuni în cultura românească, Ramiro Ortiz. Despre mînăstirile Vodiţa, Vieroşi etc., care au jucat un rol însemnat in începuturile culturii româneşti, de asemenea nu se spune nimic. Putem adăuga (răsfoind la întîmplare un ziar) şi alte exemple la şirul lipsurilor din dicţionar : Samuil Vulcan (din mesajul tov. N. Ceauşescu, adresat Liceului nr. 1 din Beiuş, rezultă că a fost un neobosit „animator şi patriot“ Filarmonica „George Enescu“ ; Basarab Mircea, dirijorul Filarmonicii „George Enescu“; Sala Kalinderu etc. etc. în altă ordine de idei, trebuie revizuite, complet, toate explicaţiile geografic—administrative legate de unele localităţi, care în urma reorganizării administrativ-teritoriale au căpătat cu totul alte explicaţii. O dată cu aceasta ar fi de dorit să se revină asupra unor explicaţii eronate, ca de ex. : „Rucăr, localitate de tip urban“. Nici azi aşezarea din munţii Muscelului nu este declarată oraş. Am luat cunoştinţă, dintr-un interviu luat la Televiziune profesorului Ion Coteanu, că se lucrează, in prezent, la un nou dicţionar enciclopedic, gen Larousse. Găsesc că iniţiativa este binevenită. Dar, mă întreb, ce vom face noi cu cele patru volume din Dicţionarul enciclopedic român, dacă el nu va fi completat printr-o anexă ? II ţinem „mobilă“ în bibliotecă, aşa cum stă şi Dicţionarul limbii române în patru volume ? Cine are interesul ca larga masă de cititori să scoată mereu bani din buzunar şi să cumpere acelaşi instrument de lucru, prezentat la cîţiva ani după apariţie în altă formă şi cu acelaşi conţinut, dar expus grafic altfel ? Noua formă a viitorului dicţionar enciclopedic va fi, desigur, mult căutată de marea masă de oameni de cultură, de elevi şi studenţi etc. şi-i urăm mult succes de editură şi să fie şi mai complet editat. Rămîn însă la părerea mea. Solicit Editurii politice un mijloc de com-piletare a celor patru voume, care in stadiul de azi formează o bază bună de informaţie pentru toţ oamenii patriei noastre. ION NICOLAE (Economist — Piteşti) 2 România literară — V. Circumstanţe » BUSTUL de la Nămăieşti Aşadar, dacă vei cobori de sub crestele cărunte ale Mateiaşului, pe şoseaua ce vine dinspre Rucăr sau dacă, — un sens invers — vei sui străvechiul drum roman slobozit astăzi din sublima aşezare a întîiei cetăţi de scaun, Cîmpulungul, vei întîlni, desigur, în plaiul numit „Costiţa“, un indicator obişnuit care cu braţul întins, în sus, pe valea Argeşului te invită să vizitezi muzeul memorial „George Topîrceanu“. Aproape, toate vehiculele mari sau mici se abat din drum spre inima comunei Nămăieşti, spre locurile unde a copilărit poetul român atît de popular, autorul „Migdalelor amare“, al rapsodiilor, al parodiilor, al baladelor şi vesele şi triste ; poetul care in ultimii ani a fost editat în milioane de exemplare, în căsuţa cu pridvor munte sec, gătită în strai alb, pe trepte bătrine, uşor şerpuinde, urcă şiruri nesfîrşite de vizitatori. O săliţă şi două camere îţi aşează sub retină, testimonii de preţ din viaţa şi munca poetului: obiecte, măsuţe, tablouri, manuscrise, fotografii, bibelouri, toate orinduite cu grijă şi cu un remarcabil simţ muzeistic. Predomină sala portretele poetului fi frumoasei sale sofii Victoria Topirceanu, născută Iuga, autoarea unor schițe triste publicate in ziarele anilor de dinaintea întîiului dezastru mondial, cea căreia poetul aflat undeva, departe ii amintea in numeroasele sale epistole, că... „tot tu mi-ai rămas singura icoană nedespărţită, fiindcă eşti iubirea mea dinţii şi negreşit cea din urmă. Toate celelalte sunt imitaţii palide“. Tablouri, obiecte, cărţi... şi pretutindeni priviri sfioase, peste care se aştern cuvintele profesorului G. G. Topirceanu, îndrumătorul muzeului. Aşadar căsuţa musceleană, miniaturală mostră a arhitectonicii populare de aici, împrăştie din abundenţă, frumuseţe, savoare, comunicare patetică. Dar... fiindcă nu putem fi lipsiţi de acest imuabil „dar“, există la acest muzeu memorial ceva care spulberă toată impresia plăcută din timpul vizitei: o statuie — bustul poetului — monstruoasă realizare şi care pe deasupra a costat şi mulţi bani. „Sculptura“, al cărei „creator“ nu a putut fi încă identificat, înseamnă o profanare a personalităţii poetului, o gravă impietate. „Sculptura“, rămîne pe mai departe în picioare. Vizitatorii vin, înconjoară „opera“ şi nu cred. Ajunşi in faţa caietului de vizite, ei îşi exprimă amărăciunea. Iată printre rindurile scrise epigrama unui vizitator care, constatind că muzeul memorial se află peste drum de schitul maicilor, notează: Credeam că se închină către schit Drumeţii ce treceau harababura. Dar iată, mi-am dat seama c-am greşit. Ei se cruceau. Zăriseră... „sculptura“. Nicolae NASTA ION MICLEA : ROMANIA ANTIQUAGETATEA DACICĂ — trepte de piatră