România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)

1970-01-29 / nr. 5

raarrh­iTaMiMLUz-VTz tmsft- voci din public Eminescu şi Byron sau despre comparativism Punînd în lumină di­versele raporturi dintre literatur­ile naţionale, stu­diile de literatură compa­rată contribuie, prin sis­temul logic de asociaţii şi deducţii întreprins, la elucidarea progresivă a construcţiei, sensului unei opere literare, a tendin­ţei originale, aşază, în lumina adevărului ştiin­ţific, tipul şi cantitatea interferenţelor, disociază ceea ce se datoreşte pro­priei personalităţi a unuia sau altuia dintre creatori, de ceea ce este împrumu­tat, chiar dacă acest îm­prumut e restrîns în uti­lizare la un primum mo­­vens Studiile de compa­­rativistică cunosc la noi tradiţie şi continuitate, justificate de faptul că ele corespund, cu adevă­rat, unei realităţi obiec­tive. Asistăm însă une­ori la o convertire a inte­resului faţă de realitate în crearea de realităţi — mai precis aşa-zise rea­lităţi­­, iar instrumentele sînt mînuite pentru moti­varea acestora. O carte frumos primită (vezi în această privinţă recenzia din „Luceafărul“, 9 au­gust 1969). Explorări în istoria literaturii române, aparţinînd lui Al. Duţu, cuprinde în paginile ei şi studiul publicat anterior într-un număr comemora­tiv al „Vieţii româneşti“, Eminescu şi romantismul englez, purtător al unor constatări şi ipoteze ce se reţin. Cronicarul de la „Luceafărul“ acordă a­­mintitului studiu — mai degrabă unui capitol al acestuia : „Şi din adine necunoscut / Un mîndru tînăr creşte“ — un plus de interes, pe motivul că pronune „unele analogii frapante între Luceafă­rul şi poemul dramatic byronian Heaven and Earth (Cerul şi pămîn­­tul)“ iar întrebuinţarea adjectivului „frapante“ ne lasă cu un aer uşor încurcat în faţa ţinutei de conjectură a concluziei : „...poetul nostru l-a putut citi (poemul byronian, n. n.) în versiunea lui Eli­­ade“ Aşadar, o aderare fără nici o reticenţă la ipoteza Care mai trans­portă în subsolul Lucea­fărului, pe lîngă izvoarele folclorice, Arthur Scho­penhauer, La chute d’un ange. Elea, Demonul (şi aici s-a procedat în felul următor : unde Boden­­stedt l-a tradus în limba germană, Eminescu, cu­noscător al acestei limbi şi student la Viena şi Berlin, l-a putut cunoaşte şi folosi) etc., şi opera lui Byron, incit sîntem ispi­tiţi de gîndul dacă n-ar fi convenabil să se caute mai întîi, printre­ hîrtiile rămase de la Eminescu, o eventuală bibliografie, pe care şi-a conceput-o îna­inte de a începe elabora­rea poemului în­ discuţie. Oricum, încă o nouă o­­peră, încă o nouă sursă, în acreditarea căreia nu se aduc argumente de fond, ci similitudini­­ de­ suprafaţă depistate în lu­crări cu care corespon­denţa s-a stabilit de mult, un nou izvor ale cărui apt sîrb­ strînse pentru a li se oferi o singură al­bie, aceea a poemului e­­minescian, atît de largă incit, indubitabil, va mai îngădui noi descoperiri. In general, argumentarea nu ţine seama de exigen­ţele ştiinţei, transferînd cu uşurinţă cursul comu­nicării de pe planul posi­bilităţii, al incertitudinii, în acela al realităţii, al siguranţei, dacă nu de contestat, cel puţin îngă­duitoare a ducerii mai departe a ipotezei. Nu credem că o investigaţie ştiinţifică se poate dis­pensa de consecvenţă în terminologie şi atitudine. Acest fapt dorim să-l sem­nalăm, întrucît asemănă­rile pe care le invocă au­torul se pot face cu iz­voarele atestate ale Lu­ceafărului. Poemul byro­nian, Eminescu l-a putut (s.n.) citi în versiunea E­­liade... „şi din el“... a putut (s.n.) reţine chema­rea lui Ahd­ibamah, mai pămînteal­ă ca Anah şi deci mai apropiată de e­­roina sa (Cătălina, n.n.). „...atenţia a putut (s.n.) fi captată de intervenţia lui Rafael care cere celor doi îngeri să revină la lo­cul lor ceresc...“ Din do­meniul probabilităţii în­nodate — şi sublinierile noastre aceasta au vrut să accentueze — sîntem transportaţi în certitudi­ne : „Sugestia aflată (s.n.) în poemul byronian a in­trat (s.n.) în laboratorul poetului român care a şle­fuit opera sa timp de 8 ani...“ Cum am putea să-i dăm crezare, cînd trep­tele care susţin construc­ţia sînt şubrede? Al. Duţu socoteşte că a descoperit astfel o „sursă suplimen­tară“, dar cu ea nu se a­­duce nici o rezolvare, nu se explică o faţă altfel obscură, şi ca urmare pre­ocupar­ea rămîne super­fluă. Nu căutarea cu tot dinadinsul a unor ase­mănări şi supralicitarea ier, nu echivalarea unor analogii — posibil a fi motivate şi prin încadra­re în timp ori într-o te­m­ă — cu influenţe trebuie să formeze obiectul lite­raturii comparate. O ata­re metodă — ilustrată, spunem noi, şi de cazul sus-amintit — înseamnă comparativisn­ excesiv şi nu aduce servicii cunoaş­terii scriitorului. CORNELIU] CRĂCIUN (Profesor — Beiuş) Data morfii Veronicai Micle Este regretabil faptul că, uneori, se mai stre­coară erori în referirile făcute asupra unor lu­cruri, fapte sau date bi­necunoscute. Bunăoară, cum este cazul în Cărţi noi — buletinul lunar de informare bibliografică, numărul din octombrie 1969, — unde se anunţă, în pagina a patra, apariţia poeziilor Veronicăi Micle. Gestul Editurii pentru li­teratură este meritoriu, dar referirea din Cărţi noi conţine o mare eroa­re căci se afirmă acolo : „La 4 august 1969 s-au împlinit 110 ani de la moartea Veronicăi Micle“ (!). Dacă ar fi aşa, ar în­semna că poeta, murind acum 110 ani (1859), Emi­nescu să fi avut, la moar­tea ei, numai 9 ani? Data exactă este următoarea : Veronica Micle a murit în seara de 3 spre 4 au­gust 1889, cum rezultă şi din lucrarea lui Augustin Z. N. Pop „Contribuţii documentare la biografia lui M. Eminescu“, pagina 544 , deci, acum 80 de ani. Am considerat necesară această observaţie, chiar dacă este întrucîtva tar­divă. ION A. CHIRAN tregime. Mai ziceţi — tot spre amuzamentul nostru — că acesta ar fi „un procedeu regretabil, de mult sancţionat“. Vă în­treb : sancţionat ăsta e tot una cu consfinţit, a­­probat, sau vine de la al doilea sens al verbului a sancţiona, adică a pe­depsi ? Iată cită slăbi­ciune aveţi pentru expri­mările echivoce. Ceea ce dublează desfătarea. 4) îmi atrageţi atenţia că : ....în limba română forma «a fi lovit» este pa­sivă, indicînd deci, în mod obişnuit, că subiec­tul suportă el o acţiune exterioară“. Aşa o fi. La gramatică nu mă pricep, că nu sînt inginer. To­tuşi, mă întreb dacă tot pasivă e şi forma aceasta­­„Invitat la masă, Ionescu a plecat fără a fi mîn­­cat“ ? Adică , nu l-a mîn­­cat gazda ori alt invitat, ori puricii care vor fi mi­şunat prin casă ? In orice caz e limpede că a putut să plece tocmai fiindcă n-a fost mincat de ni­meni. Dar oare nu aici e tot secretul ? Că adică forma aceasta nu e nu­mai pasivă, ci şi activă, şi că depinde de cum o foloseşti ca să reiasă lim­pede sensul pe care-l ur­măreşti ? 5) Insă finalul scrisorii dv. este cu adevărat de tot hazul. Mă întrebaţi „sincer“ : „.... cum de aţi «intuit» acest sens că ro­mânul nu loveşte fără să fi lovit el însuşi ? ! Şi, culmea, fără să fi lovit primul ? „ Zău, nu vi se pare alambicat, incoerent absurd ? Aşa gîndiţi dv. ?“. Eu nu gîndesc ni­mic. Dar că nefericita dv. exprimare mi-a apărut a­­lambicată, incoerentă, ab­surdă — asta da ! Că ea e aceea care dă loc la o „intuiţie“ absurdă — ia­răşi da! Iată însă că toată absurditatea expri­mării dv mi-o aruncaţi mie în circă. Să nu rîzi ? Recunosc că raţionamen­tul pe care mi-l propu­neţi şi care-i o splendi­dă sofisticărie izbuteşte totuşi să demonstreze ab­surdul exprimării dv., şi nu al interpretării ce i se poate da. Dar numai exprimarea? Să luăm „cugetarea“ in sine. Susţineţi că româ­nul nu loveşte primul fără să fie lovit în prea­labil de altcineva, că adi­că n-are niciodată iniţia­tiva bătăii. Generaliza­rea aceasta nu e riscantă? Nu vi s-a întîmplat oare să asistaţi, într-o circiu­mă, într-un bal, pe stra­dă, la încăierarea între doi, trei, ori patru ro­mâni ? Fireşte, miliţia poate stabili cine a dat primul. Dar pentru ce discutăm noi acum, nu e perfect indiferent ? Cu aceste zise, vă mul­ţumesc de petrecere şi ră­­mîn al dv. veşnic etern. Profesorul HADDOCK O impietate Intr-o emisiune a tele­viziunii dedicată tinere­tului studios, în cadrul „Student-clubului“, doi interpreţi au avut inge­niosul gînd de a drama­tiza poezia Rar a lui G. Bacovia. Decorul voia să sugereze o masă „într-un han departe“, la care e­­rau cei doi interpreţi, re­citind alternativ cite o strofă din poezie şi mi­nţind un dialog al spiritu­lui bacovian dedublat. I­­postaza în care se trans­figuraseră interpreţii era aceea a doi beţivi, care, deşi erau doi, îşi deplîn­­geau amarnic singurătatea. Versurile sunau fals în vocea lor, fără nici o con­tingenţă cu substanţa sin­gurătăţii bacoviene. Sunau ridicol şi revoltător. A da o astfel de formă exteri­oară profundei singurătăţi bacoviene este o impie­tate Nu este cazul să stă­ruim asupra sensului du­rerii marelui poet, dar interpretarea ei necontro­lată nu poate fi lăsată să circule, mai ales pe cana­lele televiziunii De ce să-l facem pe Bacovia să sufere şi în mormînt, cînd a suferit atît de mult în viaţă ? Prof. emerit FLORIAN CREŢEANU (Turnu-Măgurele) Cum ? De ce ? Pina cînd ? • Supun atenţiei e­­diturilor noastre reti­părirea prozei umoris­tice a lui D. D. Pătrăş­­canu. A apărut, e drept, in urmă cu ciţiva ani, volumul Un prinz de gală, insă con­sider binevenită o re­editare mai amplă a admirabilelor sale nu­vele, de o incontesta­bilă valoare literară. — Traian Antohi (Bucu­reşti) • Un vizitator al Si­­naiei, care ar trece prin parcul din centrul staţiunii, va descoperi, printre alte busturi ale unor oameni iluş­tri ai ţării noastre, un bust al lui Eminescu. Remarcind, în primul rind, totala neinspira­­ţie a sculptorului ano­nim, vizitatorul va pu­tea citi, pe soclu, a­­ceastă inscripţie : MI­NAI EMINESCU, POET Evident, bustul cu o atît de incredibi­lă inscripţie este o moştenire a unor alte vremuri. Dar astăzi, cînd sîntem preocu­paţi de crearea unui monument naţional al lui Eminescu, n-ar trebui, oare, în acelaşi timp, să verificăm ne­­intirziat gradul de uzu­ră materială — şi în primul rind, artistică şi spirituală — a nu­meroaselor statui ori simple busturi emi­nesciene, aflate în mai toate oraşele ţării ? — Şerban Teodoru (Bra­şov). • In „România lite­rară“ nr. 51, la „Pa­gina şcolii“, Victor Iva­­novici aduce o bine­meritată laudă trudei depuse de trei profe­sori pentru alcătuirea manualelor de literatu­ră neogreacă. îmi în­gădui să propun ca acei cărturari — sau alţi specialişti compe­tenţi — să redacteze şi o istorie a poporului şi statului grec, după 1453. Subiectul e prea puţin cunoscut la noi, şi nu ştiu dacă în alte ţârî ar exista expuneri marxiste ale acestei jumătăţi de mileniu neogrec. Nu numai că o astfel de lucrare ar lumina brazdele pe care a înflorit literatu­ra neoelenă, dar vom putea descoperi, de a­­semenea, multe şi ne­bănuite momente de interferenţă cu istoria şi cultura românească, — E. Victor (Craiova). 2 România literară Stimate domnule inginer Da­ea Am citit cu osebită desfătare epistola dv. din „România literară“ nr 3. Ţin să vă mulţumesc, a­­rătînd aici ce şi cite m-au desfătat : 1) Intr-un articol al dv. aţi scăpat o exprimare nefericită, echivocă, am­biguă. Şi anume : „Ro­mânul nu loveşte fără a fi lovit el însuşi“. De unde — am zis eu — „ar reieşi că tot românul în­cepe el bătaia“. Şi recomandam ca exprima­re corectă, logică, limpe­de : „...pînă nu-i lovit el însuşi“, fiindcă acesta era gîndul dv., cum reieşea din context. Insă, dacă n-o ştiaţi, aflaţi-o acu­ma, niciodată o exprima­re nefericită nu e salva­tă de nici un context , rămîne exprimare nefe­ricită, chiar dacă ascul­tătorii sau cititorii înţe­leg just. 2) M-a desfătat efortul pe care-l faceţi zadarnic, dar cu scop, de-a da altă interpretare decit aceea care se cuvinte spuselor mele. Cînd am folosit ex­presia „tot românul“, n-am voit să înţeleg ceea ce, forţat, înţelegeţi dv. , am înţeles ceea ce înţele­ge... tot românul. Expre­sia e consacrată şi n-are paisprezece sensuri. Des­fătătoare este şi preten­ţia dv. că totuşi — deşi eu m-aş fi exprimat a­­landata — dv. aţi înţe­les cum se cuvine. De fapt, refuzaţi a înţelege, numai ca să lăsaţi impre­sia că m-aţi prins cu o­­caua mică. Jocul e amu­zant. 3) Mă acuzaţi că am luat o frază de-a dv.­­şi am trunchiat-o. Aş! Nu am făcut decit să pescuiesc o perlă. Oricît de inte­resant, articolul dv. nu putea fi reprodus în în­ circumstanţe Ce este ceaţa? Ce este ceaţa ? Ce duh al iernii trimite între pămînt şi cer această echivocă respiraţie, care ne face uneori posomoriţi şi alteori plini de spe­ranţe. Un zeu al ambiguităţii atîrnă aceste fal­duri schimbătoare sub rival­ele cerului. Cînd ne e urît, cînd ne amintim de bătrîneţe sau cînd soarta ne-a dat motive să disperăm, ceaţa ne vine la geam cu surîsul ei insinuant. Faţa ei mărită de somn, abrutizată de complexe, se loveşte de sticla neputincioasă şi fragilă. Pe alte meridiane e zăpadă, lunecă săniile şi sună clopoţeii, dar în fereastra noastră se lăţeşte ea, cu toată mafia de reumatisme, de pesimism şi spaimă. Nu mai vedem cerul, nu mai vedem mîinele, nu ne mai găsim pe noi înşine. Urîm ceaţa. Dar cînd sîntem veseli, cînd îndrăgostitul a zărit într-un chenar de geam un profil, cînd străzile s-au îndesat, seara, cu lumea cinemato­grafelor, cînd în crengile bulevardelor au apărut alte cetini, de becuri colorate, ceaţa se arată şi atunci. E languroasă, promite, surîde. Ne intră în plămîni ca ozonul unor păduri, ca briza unei mări. In alte locuri ninge, e frig, e ger; circu­laţia metropolelor e blocată, satele sînt rupte de lume. La noi, ceaţa ne mîngîie şi ne face fe­riciţi că braţul iubitei ne e mai aproape. Lău­dăm ceaţa. Dar, la urmă urmei, ce este, cine este ea ? Cine ne-o oferă, ce nesiguranţă a lumii o patro­nează, cine i-a dat dreptul să ne amărască şi să ne destindă, cine ne-a dat nouă ideea să-i luăm în seamă fiecare gest ? N-ar fi cu mult mai bine s-o neglijăm, s-o lăsăm pe ea să ne pîndească buna dispoziţie ? Romulus RUSAN Cascadori Cam în septembrie, anul trecut, m-am întîlnit cu un tip de 1,90, proporţional dezvoltat, deci un colos, care fără prea multe vorbe, m-a între­bat dacă n-am chef să revin. „Unde să revin ?“ l-am întrebat destul de surprins. „La cai, poate nu-ţi aduci aminte ?“ Fireşte, glumesc. Pe tip îl cunosc foarte bine şi-l cheamă Florin Codre şi-i unul din cei mai buni cascadori de la Buftea. Am acceptat şi am luat din nou drumul cailor, intrînd deci printre cascadori. Antrenamente de sală, de călărie, ghionturi, povestiri despre filme, adică o gră­madă de lucruri admirabile despre care voi scrie un reportaj serios. Dar asta cine ştie cînd, şi mai ales cine ştie dacă n-o să uit datorită unei aven­turi mai tari. Pînă atunci, deci, imi vine să vă spun cite ceva despre aceşti băieţi minunaţi, despre aceşti disperaţi adevăraţi, care-şi caută izbăvirea, în cele cîteva secunde de cădere rea­lă, cînd sînt suspendaţi pur şi simplu între şansă şi nonşansă. In echipă erau zece inşi, dar numai trei con­tau, sau chiar patru, dar toţi, absolut toţi, şi a fost grozav să fiu al zecelea, ştiau că cifra nouă este mult mai frumoasă, chiar opt îi tenta, ce să mai vorbim de şapte. N-am întîlnit nicăieri mai multă ură şi dra­goste într-un punct. N-am întîlnit niciodată un grup de zece oameni mai uniţi în răutate, cru­zime, viclenie, pentru a cîştiga mai mult şi mai uşor un ban. Cînd am primit caii, nişte superbi arabi, ochii tuturor luceau barbar, iar cînd au fost necesare cîteva schimbări, duşmăniile s-au semnat pe veci. Zece oameni, zece caractere cla­re, fireşte dure, de o intransigenţă demnă pen­tru scriere de proză, zece oameni disperaţi şi buni dacă nu-i vede nimeni, formau un grup de CASCADORI, şi-am devenit mic, mic, mic de tot. Da, băieţi, o să scriu ceva despre voi, sunt si­gur c-o să izbutesc un text bun şi că n-o să deranjez ura goală pentru ceva ce nu v-a stat sub ochi, pentru ceva neclar, dar dureros ca o lovitură de copită. * S. M. trebuia să cadă de pe o cracă. Erau poate şapte metri. Am întins lăzile, am întins prelata, apoi cineva s-a temut şi-a cerut haine, cu­ mai multe haine, pentru a fi puse sub pre­lată. Haine au adus şi ciţiva ţipi de la regie, dar asta nu conta, dar asta nu conta, de loc nu conta, iar S.M. după căzătură mi-a spus: ştii, la înce­put am văzut pămîntul negru şi rece, şi dur, fascinant poate, apoi a venit izbitura ca un ceai cald. Chiar atunci regizorul a întrebat: se poate repeta? A urmat un moment penibil şi ura aceea din nimic pentru nimic a răbufnit din nou în ochii băieţilor. S. A­. a urcat, iar un altul mi-a spus, mai mult la ureche : un cascador spaniol ne-a sfătuit să nu ne mirăm niciodată. E-n ordine, băiatule, n-o să mă mir, promit că n-o să mă mai mir. Mircea POPA

Next