România literară, iulie-septembrie 1970 (Anul 3, nr. 27-39)
1970-09-16 / nr. 38
1 Lucian Blaga: Aforisme şi însemnări Despre un secret al poeziei. — S-a spus că poezia ar fi o artă a cuvîntului. Dar poezia e o artă a cuvîntului numai în măsura în care e şi o artă a necuvîntului. Intr'adevăr tăcerea trebuie să fie pretutindeni prezentă în poezie, cum moartea e necurmat prezentă în viaţă. Problema mîntuirii. — A muta moartea în viaţă, a muta viaţa în moarte, a face legătură între viaţă şi moarte după principiul vaselor comunicante, iată ce vor în ultimă analiză marii veleitari, cari îşi pun problema mîntuirii. Puterea imaginei. — O „imagine“ nu este niciodată un „argument", nici bun, nici prost, dar poate fi un bun sau un prost „advocat“. Ideea de evoluţie, — Ciudat ! Ideea de „evoluție" a apărut întîia oară la popoarele cari cultivă o ortografie etimologică : la francezi, la englezi. Ultimele întrebări, — La ultimele, la cele mai adîncî întrebări — realitatea nu ne răspunde decît cu ecourile acestor întrebări. Dar cine crede că ecoul e un răspuns ? Neam mare. — E din neamul mare al licuricilor — omul , un vierme ce se transformă în lumină, cînd iubește. Cuvîntul cel mai echivoc. — în orice limbă, ce! mai echivoc cuvînt este cuvîntul „este“. Oameni. — Omul occidental are în sine „prăpăstii", omul răsăritean are „adîncimi“. Despre istorie. — în Hades continuă a exista subt o formă oarecare tot ce a fost şi astăzi nu mai este. Nu cumva Istoria, avînd ca obiect trecutul, este o ştiinţă despre Hades ? Avertisment. — Cel ce se iniţiază cu adevărat în metafizică — amuţeşte Moduri de îmbătrînire. — Omul poate îmbătrîni în două feluri, şi anume : fie făcîndu-se tot mai asemenea unei maimuţe, fie alegîndu-se tot mai asemenea unei statui. Creaţie şi iubire. — Creaţia şi iubirea sunt pasiuni care se leagă şi se condiţionează reciproc, într’un fel care nu este şi al altor pasiuni. Dar în acelaşi timp pasiunea creaţiei şi aceea a iubirii îşi dispută cu hotărîre întîietatea, fiecare căutînd să atragă asupra sa accentul suprem întru alcătuirea unui sens de viaţă. E un semn de feminitate să pui acest accent suprem pe iubire şi un semn de bărbăţie să-l pui pe creaţie. A organiza vîntul. — Cîntecul de fluier e un vînt organizat. Cîntare unanimă. — Cînd iarba a crescut pe cîmp ajungînd pînă la coapsele iubitei, toate fiinţele cîntă preamărind verdele şi frumuseţea. Numai lăcustele par a se opune. „Noi n’avem glas I* — „Cîntafi din aripi I* le răspunde cineva de sus. Pămîntul e şi el nedumerit . „Eu n-am cuvînt I' — „Cîntă cu izvoarele I' îl îndeamnă nu ştiu cine. Florile — în ţara unde nu e vînt, nu este Dumnezeu. Aşa gîndesc florile, obişnuite a vedea totul în perspectiva fecundării şi a rodului, înstrăinare şi regăsire. — Cind eşti prea mult singur, te înstrăinezi şi de tine însuţi. Te regăseşti, devenindu-ţi mai familiar, cînd eşti cu alţii. îmblînzitorii. — Cei mai mari îmblînzitori sunt matematicienii. Ei au domesticit infinitul. Celor şapte minuni. — Cele şapte minuni ale lumii sunt cele şapte culori. începutul morţii. — începi să mori atunci, cînd pe nici un plan de activitate nu te mai poţi depăşi Consecvenţa. — Consecvenţa are ceva drăcesc în felul ei. Chiar şi atunci cînd o practică sfinţii Suveranitate. — Fiecare copac îşi pune singur coroana pe cap. Ca Napoleon. Metafizicianul. — Metafizicianul este un om care captează toate izvoarele, cu gîndul de a conduce toate apele la vatra sa. Limite. — Puţini oameni au crescut şi cresc pînă la înălţimea frunţii lor ! Miturile. — Miturile sunt fără îndoială un produs al imaginaţiei, dar în raport cu realităţile, cari le sugerează, ele au ceva din evidenţa unor axiome. Utilul — Utilul stă în serviciul — nu al omului, ci al animoflului din om. O erezie. — Judecat în perspectiva animalităţii, adică în cadrul strict al Naturii, omul este o erezie, lată de ce nu i se poate spune, sub* nici un cuvînt: întoarce-te la natură ! Hamlet. — Tragedia lui Hamlet este proiecţiunea în afară’a unui monolog. * în numele iubirii. — în numele iubirii faţă de aproapele, ni se cere la fiecare pas să lucrăm şi să ne sacrificăm pentru „egoîsmele“ altora. Dar nu acesta a putut să fie tîlcul cuvintelor predicatorului de pe muntele cu crini. Inscripţie pe poarta raiului. — „Lumina naşte vina“. Vase comunicante. — Istoria şi utopia sunt vase comunicante. Cel mai mare despot. — Dacă s-ar declara undeva şi cîndva în condiţii umane, „Adevărul“ ar fi un despot, cum nu a fost altul în istoria omenirii. Simplă remarcă. — Genialităţile sunt pentru spiritul unui popor ceea ce idiotismele sunt pentru limba sa. Lupta care consacră. — Poetul se luptă cu cuvîntul ca lacob cu îngerul. Despre inimă şi altceva. — Inima e în centrul fiinţei noastre, dar nu în centrul trupului, lată un argument, dacă mai era nevoie de vreunul, că fiinţa noastră nu e congruentă cu trupul Lupta pentru idealuri. — Condiţii cît de ireale şi elemente cît de utopice se amestecă în orice luptă pentru un ideal ! Totul se petrece ca şi cum ai vrea să laşi moştenire averea ta materială, mobilă şi imobilă, unui înger. Pentru a ajunge. — Pentru ca să ajungi la conştiinţa de tine însuţi, nu e suficient să te împlineşti — pentru aceasta trebuie în prealabil, să te şi depăşeşti Distanţa între viaţă şi moarte. — Corpurile inerte, anorganice, se adaptează la mediu, desfiinţîndu-se încetul cu încetul, ca muntele care-şi depune sedimentele în văi. Corpurile vii se adaptează la mediu pentru a-şi conserva ceva din esenţa naturii lor. Această distincţie măsoară distanţa între viaţă şi moarte. Barocul. — Barocul este stilul norilor. Frumuseţea. — O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în paradis. Fapt divers. — Citesc că s-ar putea lansa semnale pe care Luna ni le trimite sub formă de ecouri. E aci întîia dovadă materială că omul va deveni tot mai mult, ceea ce dintotdeauna a fost: o fiinţă cosmică, iar nu numai terestră. Colaboratorul desăvîrşirei. — In orice artă colaboratorul cel mai rodnic al desăvîrşirei este o virtuozitate încă nu tocmai desăvîrşită. Altă notă despre virtuozitate. — De ce, cînd este a spiritului, o virtuozitate excesivă ne displace ? Fiindcă această virtuozitate e un semn că spiritul a fost invadat şi copleşit de mecanisme, cari nu sunt ale lui. Psihanaliză. — Ţii în mînă un trandafir, şi dintr’odată eşti ispitit să-i despoi petalele. Speranţa secretă cu care degetele purced la această despoiere este de a găsi subt petale un trup de faţă. Lucrurile şi importanţa lor. — Orice lucru poate dobîndi o importanţă, lată acest ochi de apă. De milioane de ani steaua de sus îşî caută în univers o oglindă, şi în sfîrşit a găsit-o. Interese şi sinceritate. — între interesele noastre mărunte, periferiale, şi sinceritatea noastră, se declară foarte lesne o incompatibilitate. Sinceritatea ne-o regăsim mai degrabă pe linia intereselor noastre mari, întemeiate pe instincte fundamentale. Sectarii. — Sectarul are tendinţa de a reduce toate credinţele, ce nu sunt ale sale, la un numitor comun, şi să vadă în restul lumii o altă sectă. Materie delicată. — Unul dintre cele mai delicate lucruri de pe pămînt sunt pleoapele : o materie care apără sufletul de imagini. Altă lumină. — Mai există şi o altă lumină. O lumină care necurmat luminează, şi pretutindeni. O lumină care, trecînd prin noi, nu îngăduie niciodată umbrei să se nască. Adîncimile prezentului. — Cele mai multe aspecte ale prezentului sunt accesibile numai profeţiei. Căderea în lume. — Dumnezeu, cînd şi-a cernut îngerii din cer pe pămînt, a rămas cu tărîţa in mîini. Ce-a fost bun, a căzut. Fanatismul. — O piatră care stăruie în mişcare, în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză, îşi are oarecum fanatismul ei. Fanatismul, de orice natură, nu este oare în cele din urmă simptomul unei mecanicităţi . Despre filosofîe. — O filosofîe are, în principiile şi în temeiurile ei, totdeauna ceva din caracterul unei proclamaţii. Iar argumentul ultim al unui filosof seamănă cu acela pe care regii Franţei îl foloseau încheindu-şi edictele şi manifestele cu cuvintele: car c’est mon plaisir. Monade. — Monada un sens leibnizian este o unitate spirituală, care oglindeşte într-un mod sui generis universul. în această accepţie toţi copiii sunt — monade. Dar dincolo de copilărie — monade nu mai rămîn decît geniile. Călătorie prin Spania. — Gnd au căzut din ceruri pe pămînt îngerii pe aici s-au prefăcut un mort de vînt. Ce-au devenit într-altă parte, vom afla pe unde trecem către moarte. Corpurile şi spaţiul. — Un corp mort îşi ocupă just spaţiul ce i se cuvine. Ce risipă de spaţiu fac însă corpurile vii ! S-ar putea presupune că risipa de spaţiu e un termen ce intră nu chiar definiţia vieţii. îndrumare. — Poetul, care se sileşte să convertească în cuvinte toată substanţa unei poezii, ce-l încearcă, şi-o distruge. în faţa unei poezii In stare născîndă, poetul trebuie să devină, dintr’odată un om foarte tăcut. România literară 3