România literară, iulie-septembrie 1970 (Anul 3, nr. 27-39)

1970-09-16 / nr. 38

1 Lucian Blaga: Aforisme şi însemnări Despre un secret al poeziei. — S-a spus că poezia ar fi o artă a cuvîntului. Dar poezia e o artă a cuvîntului nu­mai în măsura în care e şi o artă a necuvîntului. Intr'a­­devăr tăcerea trebuie să fie pretutindeni prezentă în poezie, cum moartea e necurmat prezentă în viaţă. Problema mîntuirii. — A muta moartea în viaţă, a muta viaţa în moarte, a face legătură între viaţă şi moarte după principiul vaselor comunicante, iată ce vor în ultimă analiză marii veleitari, cari îşi pun problema mîntuirii. Puterea imaginei. — O „imagine“ nu este niciodată un „argument", nici bun, nici prost, dar poate fi un bun sau un prost „advocat“. Ideea de evoluţie, — Ciudat ! Ideea de „evoluție" a apărut întîia oară la popoarele cari cultivă o ortografie­­ etimologică : la francezi, la englezi. Ultimele întrebări, — La ultimele, la cele mai adîncî întrebări — realitatea nu ne răspunde decît cu ecourile acestor întrebări. Dar cine crede că ecoul e un răspuns ? Neam mare. — E din neamul mare al licuricilor — omul , un vierme ce se transformă în lumină, cînd iu­bește. Cuvîntul cel mai echivoc. — în orice limbă, ce! mai echivoc cuvînt este cuvîntul „este“. Oameni. — Omul occidental are în sine „prăpăstii", omul răsăritean are „adîncimi“. Despre istorie. — în Hades continuă a exista subt o formă oarecare tot ce a fost şi astăzi nu mai este. Nu cumva Istoria, avînd ca obiect trecutul, este o ştiinţă despre Hades ? Avertisment. — Cel ce se iniţiază cu adevărat în me­tafizică — amuţeşte Moduri de îmbătrînire. — Omul poate îmbătrîni în două feluri, şi anume : fie făcîndu-se tot mai asemenea unei maimuţe, fie alegîndu-se tot mai asemenea unei statui. Creaţie şi iubire. — Creaţia şi iubirea sunt pasiuni care se leagă şi se condiţionează reciproc, într’un fel care nu este şi al altor pasiuni. Dar în acelaşi timp pasiunea creaţiei şi aceea a iubirii îşi dispută cu hotărîre întîie­­tatea, fiecare căutînd să atragă asupra sa accentul su­prem întru alcătuirea unui sens de viaţă. E un semn de feminitate să pui acest accent suprem pe iubire şi un semn de bărbăţie să-l pui pe creaţie. A organiza vîntul. — Cîntecul de fluier e un vînt or­ganizat. Cîntare unanimă. — Cînd iarba a crescut pe cîmp a­­jungînd pînă la coapsele iubitei, toate fiinţele cîntă preamărind verdele şi frumuseţea. Numai lăcustele par a se opune. „Noi n’avem glas I* — „Cîntafi din aripi I* le răspunde cineva de sus. Pămîntul e şi el nedumerit . „Eu n-am cuvînt I' — „Cîntă cu izvoarele I' îl îndeamnă nu ştiu cine. Florile — în ţara unde nu e vînt, nu este Dumnezeu. Aşa gîndesc florile, obişnuite a vedea totul în perspec­tiva fecundării şi a rodului, înstrăinare şi regăsire. — Cind eşti prea mult singur, te înstrăinezi şi de tine însuţi. Te regăseşti, devenindu-ţi mai familiar, cînd eşti cu alţii. îmblînzitorii. — Cei mai mari îmblînzitori sunt mate­maticienii. Ei au domesticit infinitul. Celor şapte minuni. — Cele şapte minuni ale lumii sunt cele şapte culori. începutul morţii. — începi să mori atunci, cînd pe nici un plan de activitate nu te mai poţi depăşi Consecvenţa. — Consecvenţa are ceva drăcesc în fe­lul ei. Chiar şi atunci cînd o practică sfinţii Suveranitate. — Fiecare copac îşi pune singur coroa­na pe cap. Ca Napoleon. Metafizicianul. — Metafizicianul este un om care cap­tează toate izvoarele, cu gîndul de a conduce toate a­­pele la vatra sa. Limite. — Puţini oameni au crescut şi cresc pînă la înălţimea frunţii lor ! Miturile. — Miturile sunt fără îndoială un produs al imaginaţiei, dar în raport cu realităţile, cari le sugerea­ză, ele au ceva din evidenţa unor axiome. Utilul — Utilul stă în serviciul — nu al omului, ci al ani­­moflului din om. O erezie. — Judecat în perspectiva animalităţii, adi­că în cadrul strict al Naturii, omul este o erezie, lată de ce nu i se poate spune, sub* nici un cuvînt: întoar­­ce-te la natură ! Hamlet. — Tragedia lui Hamlet este proiecţiunea în afară’a unui monolog. * în numele iubirii. — în numele iubirii faţă de aproa­pele, ni se cere la fiecare pas să lucrăm şi să ne sacri­ficăm pentru „egoîsmele“ altora. Dar nu acesta a putut să fie tîlcul cuvintelor predicatorului de pe muntele cu crini. Inscripţie pe poarta raiului. — „Lumina naşte vina“. Vase comunicante. — Istoria şi utopia sunt vase comu­nicante. Cel mai mare despot. — Dacă s-ar declara undeva şi cîndva în condiţii umane, „Adevărul“ ar fi un despot, cum nu a fost altul în istoria omenirii. Simplă remarcă. — Genialităţile sunt pentru spiritul unui popor ceea ce idiotismele sunt pentru limba sa. Lupta care consacră. — Poetul se luptă cu cuvîntul ca lacob cu îngerul. Despre inimă şi altceva. — Inima e în centrul fiinţei noastre, dar nu în centrul trupului, lată un argument, dacă mai era nevoie de vreunul, că fiinţa noastră nu e congruentă cu trupul Lupta pentru idealuri. — Condiţii cît de ireale şi ele­mente cît de utopice se amestecă în orice luptă pentru un ideal ! Totul se petrece ca şi cum ai vrea să laşi moş­tenire averea ta materială, mobilă şi imobilă, unui înger. Pentru a ajunge. — Pentru ca să ajungi la conştiinţa de tine însuţi, nu e suficient să te împlineşti — pentru aceasta trebuie în prealabil, să te şi depăşeşti Distanţa între viaţă şi moarte. — Corpurile inerte, anorganice, se adaptează la mediu, desfiinţîndu-se în­cetul cu încetul, ca muntele care-şi depune sedimentele în văi. Corpurile vii se adaptează la mediu pentru a-şi conserva ceva din esenţa naturii lor. Această distincţie măsoară distanţa între viaţă şi moarte. Barocul. — Barocul este stilul norilor. Frumuseţea. — O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în paradis. Fapt divers. — Citesc că s-ar putea lansa semnale pe care Luna ni le trimite sub formă de ecouri. E aci întîia dovadă materială că omul va deveni tot mai mult, ceea ce dintotdeauna a fost: o fiinţă cosmică, iar nu numai terestră. Colaboratorul desăvîrşirei. — In orice artă colabora­torul cel mai rodnic al desăvîrşirei este o virtuozitate încă nu tocmai desăvîrşită. Altă notă despre virtuozitate. — De ce, cînd este a spiritului, o virtuozitate excesivă ne displace ? Fiindcă această virtuozitate e un semn că spiritul a fost invadat şi copleşit de mecanisme, cari nu sunt ale lui. Psihanaliză. — Ţii în mînă un trandafir, şi dintr’odată eşti ispitit să-i despoi petalele. Speranţa secretă cu care degetele purced la această despoiere este de a găsi subt petale un trup de faţă. Lucrurile şi importanţa lor. — Orice lucru poate do­­bîndi o importanţă, lată acest ochi de apă. De milioane de ani steaua de sus îşî caută în univers o oglindă, şi în sfîrşit a găsit-o. Interese şi sinceritate. — între interesele noastre mă­runte, periferiale, şi sinceritatea noastră, se declară foarte lesne o incompatibilitate. Sinceritatea ne-o regăsim mai degrabă pe linia intereselor noastre mari, întemeiate pe instincte fundamentale. Sectarii. — Sectarul are tendinţa de a reduce toate credinţele, ce nu sunt ale sale, la un numitor comun, şi să vadă în restul lumii o altă sectă. Materie delicată. — Unul dintre cele mai delicate lu­­cruri de pe pămînt sunt pleoapele : o materie care apă­ră sufletul de imagini. Altă lumină. — Mai există şi o altă lumină. O lumină care necurmat luminează, şi pretutindeni. O lumină care, trecînd prin noi, nu îngăduie niciodată umbrei să se nască. Adîncimile prezentului. — Cele mai multe aspecte ale prezentului sunt accesibile numai profeţiei. Căderea în lume. — Dumnezeu, cînd şi-a cernut înge­rii din cer pe pămînt, a rămas cu tărîţa in mîini. Ce-a fost bun, a căzut. Fanatismul. — O piatră care stăruie în mişcare, în a­­ceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză, îşi are oarecum fa­natismul ei. Fanatismul, de orice natură, nu este oare în cele din urmă simptomul unei mecanicităţi . Despre filosofîe. — O filosofîe are, în principiile şi în temeiurile ei, totdeauna ceva din caracterul unei procla­maţii. Iar argumentul ultim al unui filosof seamănă cu acela pe care regii Franţei îl foloseau încheindu-şi edic­tele şi manifestele cu cuvintele: car c’est mon plaisir. Monade. — Monada un sens leibnizian este o unitate spirituală, care oglindeşte într-un mod sui generis uni­versul. în această accepţie toţi copiii sunt — monade. Dar dincolo de copilărie — monade nu mai rămîn de­cît geniile. Călătorie prin Spania. — Gnd au căzut din ceruri pe pămînt îngerii pe aici s-au prefăcut un mort de vînt. Ce-au devenit într-altă parte, vom afla pe unde trecem către moarte. Corpurile şi spaţiul. — Un corp mort îşi ocupă just spaţiul ce i se cuvine. Ce risipă de spaţiu fac însă corpurile vii ! S-ar putea presupune că risipa de spaţiu e un ter­­men ce intră nu chiar definiţia vieţii. îndrumare. — Poetul, care se sileşte să convertească în cuvinte toată substanţa unei poezii, ce-l încearcă, şi-o distruge. în faţa unei poezii In stare născîndă, poetul trebuie să devină, dintr’odată un om foarte tăcut. România literară 3

Next