România literară, iulie-septembrie 1970 (Anul 3, nr. 27-39)

1970-07-15 / nr. 29

. Dragoş Vrânceanu Sodalis humanissirrws italicus Judecata din urmă Se Îndreaptă râurile nu se ştie încotro, culegînd apa stoarsă din buretele crescut sub talpa stîncilor. Ocolesc copacii adesea groşi cît mausoleul lui Adrian. Rămîn în urmă pereţi enormi pictati cu Judecata din urmă in care corpurile roşii mişună ca nişte peşti pe uscat înnodaţi ai frînghii de salvare... Au rămas la fund fără apă şi numai mişcarea lor e veşnică. De după munţi ghirlande de flăcări înconjoară soarele şi pădurile cresc cu toate motoarele. Carte poştală ilustrată Doarme globul invîrtindu-se dar deschide din cînd în cînd un ochi, uitindu-se îm fîntîna din Trevi. Ocoleşte apoi cu grijă cupola lui San Pietro. Pinii nu maii foşnesc de mii de ani, pentru că şi-au găsit poziţia de odihnă. Columnele trag şi mai în pămînt răminînd in afara orbitei. Hie Constantin Treptele Scara şi sufletul pierdut şi alergarea în sus, mîntuitoare e spirala ! Şi totul pare aievea pe treptele fără durere. Ar fi putut umbla doar glasul tău prin întunericul tot mai suav, şi de albastru se însenina adîncul şi-n orice loc o poartă de salvare izbucnea. Cum să deschizi ? Şi la ce bun ? Mai bine tu suie scara în meandre, orice pas pe propria ta inimă să-l sprijini agonizînd de vis către cupolă. Pînă cînd treptele te surpă-n geruri şi te vei pierde pe de-a-ntregul în lacrima necruţătoare ce te poartă în timpul-gînd, în valul-gînd, în viaţa­gînd. Narcis Pe malul rîului, în întuneric, la ţărmul trecerii şi neîntoarcerii. Nu văd nimic, peştera cerului e stinsă şi nici un suflet nu mai bîjbîie după jăratic. Aud cum umblă apa. Din coada ochiului meu sting spre coada ochiului meu drept trece prezenţa apei oarbe. Pe malul rîului în beznă cu simţurile mişunind de apă. In întuneric, ca o piatră pe malul apei, şi aştept. M-am aplec­at adine pe rîu şi tot nu-l văd, e apa doar un strat al întunericului ? Mă închid­ asemeni unui pod nesigur, o, nu pe mine vreau să mă zăresc ci unul însuşi ! Tot mai aproape-i apa, Doamne, fiinţa ei pe care în zadar trecutul stăruie să se aşeze, şi eu mă încovoi tot mai primejdios şi iată mă prăbuşesc pe rîu, întreg, pe totdeauna, şi-un urlet ma îneacă, fiindcă simt de jos în sus cum mă izbeşte în obraz celălalt chip al meu, precum un peşte odios. V___________________| CONSTANTIN TICU ARAMESCU SCULPTURA De la misterul Urmuz la un cult Urmuz Banatul Demetrescu-Buzău, ca şi Urmuz, acel alter ego ,,halucinant“ al său, s-au oferit, în egală măsură, apeti­tului mitologic al unor urmaşi. Avangarda literară, îndeo­sebi, va făuri — urmărind propriile obiective, utilizând propriile categorii — un mit al lui Urmuz. In conventi­­culele avangardiste din jurul revistelor Punct, Contim­poranul şi, îndeosebi, unu, se întreţine în anii care au urmat după moartea lui Demetrescu-Buzău un adevărat cult al lui Urmuz. Critica literară, mult mai reticentă cu un scriitor a cărui operă (destul de tîrziu, în 1930, publicată intr-un volum) numără abia ci­te­va zeci de file, se va angaja cu greu in discutarea calmă a creaţiei ur­­muziene. Astfel, loc va rămîne multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, mitizării, efuziunilor lirice, conjecturi­lor de tot soiul. In jurul omului Urmuz şi al operei sale va pluti întotdeauna un uşor aer de mister. Un Urmuz misterios. Departe de a încerca o inter­pretare, o exegeză a operei, o înţelegere a omului, primii fervenţi îngroaşă voit taina Urmuz. Ei nu pot face din grefier­ul-scriitor — cu toată sinuciderea, cu toate ciudă­ţeniile postulate, intuite mai mult decit ştiute, ale dublei sale existenţe — un caz. Vor face, însă, un mister. Ceea ce-i fascinează este, înainte de toate, chipul de nepă­truns al omului care abia îl părăsise, pe care nu-l cunos­cuseră, pe care „paginile bizare“ îl revelau. Iată un portret în care umbrele precumpănesc luminile : „Cota rece şi cadaveric, cu privirea grea, de plumb, ţintită pe tine, o linişte de genună cu acel misterios calm al auto­portretului lui Van Gogh... Magic şi inexpresiv ca piatra Kaabel. Cheia a luat-o cu el.“ Lucian Boz, autorul aces­tui portret (publicat in Excelsior, I, 18 din 4 aprilie 1931) extras mai cur­ind — ca şi desenul lui Taowim închipuin­­du-l pe Urmuz — prin „constringere şi concentrare inte­lectuali“ decit prin cunoaştere de visat, este, vom vede­a îndată, unul din cei mai subtili analişti ai tainicului grefier-scriitor. El îl vede însă, ca toţi cei care au avut o revelaţie Urmuz, la cîţiva ani după moartea acestuia, proiectat într-un infinit inaccesibil, indefinisabl. Moar­tea violentă a preschimbat — în ochii lor — omul in­tr-un idol barbar, Indescifrabil. De la început adoratorii acestui nou idol, credincioşii unui cult Urmuz, observă intr­insul o duplicitate. Ea nu este, însă, aceea a omului banal şi a creatorului nepereche, ci a omului de rind şi a figurii mitice. Cu sirg, tinerii a­­vangardişti vor proceda la mitizarea lui Urmuz. Iată-l pe Saşa Pană, evocînd moartea poetului : „De acolo, noaptea — poate în clipa imaterială a orei 0 — s-a des­picat : Demetrescu-Buzău s-a întors pentru diversul fap­telor zilnice la ziare şi în aceeaşi cafenea , iar Urmuz a rămas, cenuşă de stele“ (anu, III, nr. 31, nov., 1930). Cenuşa de stele ! Poeţii avangardei ca nişte tineri zei îl aruncă pe predecesorul lor pe boltă, transformîndu-l într-o stea fixă. Astfel, Geo Bogza, după ce remarcă iden­titatea locului funebru drept acela al nupţiilor necesare, îl proiectează şi el pe Urmuz într-o categorie celestă : „Ştii, Urmuz — boschetul de la şosea, cavou al inimii tale, fusese pînă atunci cameră nupţială a multor nunţi clan­destine... O dată cu tine s-a sinucis o legiune de îngeri şi D-zeu a fost nevoit să poarte multă vreme doliu la mină". Urmuz devine o prezenţă în arena Uterelor abia în 1930 cînd se publică, în 300 de exemplare, ediţia princeps a operei sale, editată de avangardiştii de la unu, respectiv de entuziastul şi ordonatul animator Saşa Pană (Algazy et Gri­mer, editura unu (Bucureşti), îngrijitorul ediţiei va deveni, de altfel, unul din preoţii noului cult Urmuz. Căci se poate vorbi de o adevărată fervoare cvasireligi­oasă pe care moderniştii de diverse nuanţe (dadaişti, constructiv­işti, suprarealişti etc.) o întreţin, aducîndu-şi omagiul lor necondiţionat memoriei aceluia in care vedeau un mare inainte-mergător, un profet, un geniu tutelar. Din ce se hrănea patosul fervorii lor ? Din proiecţia miti­­zată a unui Urmuz avangardist (dacă putem spune astfel). Ceea ce îi fascina in destinul lui Urmuz era izolarea sa, moartea sa violentă şi voluntară (să ne amintim pledoaria pentru sinucidere­a unor avangardişti francezi şi chiar pilda unui Jacques Vaché), existenţa sa dublă, anxietatea prezumată, revolta atribuită. Avangarda din România avea nevoie — ca şi avangarda de pretutindeni — de o tradi­ţie, de o nouă tradiţie de la care să se revendice, de pre­cursori în care să se recunoască. Dada şi surealismul fran­cez îşi descoperiseră o astfel de tradiţie in Lautréamont, Rimbaud, in marchizul de Sade, in romanul „negru* ş.a.m.d. Geo Bogza este unul dintre cei dinţii apologeţi ai lui Urmuz şi, poate, cel mai plin de o cultică fervoare. Ia ianuarie 1928 apare la Cîmpina, sub direcţia sa, primul nu­măr din Urmuz, „revistă de avangardă“, la care vor co­labora Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Stephan Roll şi Al. A. Tudor-Miu. Aşadar, numele grefierului-scriitor, dece­dat cu ciţiva ani în urmă, devenea formula magică, titlul frondeur, cuvîntul­ talisman al unui tînăr avangardist. Ma­­nifestul-program al inflăcăratului Geo Bogza, pe prima pagină a primului număr, poartă — evident — titlul Urmuz. E un text vibrant, de un lirism convulsiv („Fru­mosul va fi convulsiv sau nu va mai fi“ — Andre Breton), Nicolae BALOTA (C o n t i n u a r e in pagina 13) România literara 3

Next