România literară, ianuarie-martie 1991 (Anul 24, nr. 1-13)

1991-01-03 / nr. 1

r - Ochiul magic PRIMUL AN SCURS DE LA REVOLUŢIE A FOST ÎNCHE­IAT DE CĂTRE GUVERNUL DLUI ROMAN CU O GAFĂ MONUMENTALA : împiedica­rea fostului rege al României de a petrece Crăciunul la Curtea de Argeş. Nu e vorba doar de rigiditatea, dovedită odată mai mult, a autorităţilor, e vorba mai ales de toate acele exagerate şi ridicole măsuri de mină porte, cum ar fi bararea şoselei şi pu­nerea in funcţiune a unor im­portante mijloace poliţieneşti, pentru prinderea şi readucerea familiei regale la Otopeni. Şi asta, sub ochii corespondenţilor de presă străini şi ai camerelor de luat vederi. Ca să încunune­ze lanţul de erori menite a mai ştirbi ceva din prestigiul şi aşa deteriorat al României, a venit şi declaraţia guvernului, prin acelaşi impulsiv purtător de cu­­vint, dl. Bogdan Baltazar, care l-a învinuit pe fostul rege şi întreaga dinastie de Hohenzo­­llern de dispreţ faţă de poporul român, totul exprimat în cel mai pur limbaj comunist. Dacă ni s-ar fi spus că-l vom regreta pe dl. Adrian Sîrbu, cînd a fost destituit, am fi uns cu poftă : contraperformanţele succesoru­lui său sînt însă, iată, net su­perioare. Şi dacă dlui Roman nu-i pasă de ce gindeşte lumea civilizată despre România, vă­­zîndu-l fugărit ca-n filme pe fostul suveran şi luînd act apoi de detestabila prestaţie diplo­matică a purtătorului de cuvint guvernamental, O nouă ne pasă, căci avem naivitatea să ne so­cotim implicaţi de orice imagine sau declaraţie care priveşte ţara in care trăim şi naţiunea din care facem parte. Aş fi ipocrit dacă aş pretinde că cele intîm­­plate în seara zilei de Crăciun m-au surprins foarte tare. Dar m-au deprimat Şi m-au determi­nat să mă întreb — a cita oară ? — de ce ţine guvernul să se (şi să ne) compromită cu tot dina­dinsul in faţa unei Europe in care dorim să reintrăm, după decenii de ruşinoasă absenţă. Să fie neputinţa de a depăşi cadre­le vechii mentalităţi comuniste? Să fie inerţia unor impulsuri totalitare ? La un an de la re­voluţia din decembrie, strigăci­­ile, gafele, inconsecvenţele şi erorile echipei de guvernămînt, ale fostului C.P.Uri. şi ale ac­tualului parlament, ele institu­ţiei prezidenţiale sunt atit de numeroase, incit devin semnifi­cative şi nu mai pot fi puse ex­clusiv pe seama lipsei de expe­rienţă democratică. Repetarea unui anume tip de comporta­ment arată că puterea nu pare să înveţe nimic din eroare, mai mult, că, persistând în eroare, ea o amplifică. Există riscul ca in­capacitatea de a se corecta să conducă puterea spre un discre­dit moral complet, şi ea să în­cerce atunci a stăpini situaţia prin singurul mijloc rămas : o politică de dictat. Nu mă număr printre cei care văd dictatura ca pe un scop al actualei puteri, care ar fi făcut de la bun în­ceput paşi mici, dar delibe­raţi, spre un control total al societăţii postrevoluţionare. Cred că, dacă avem in vedere inten­ţiile constante şi programul ei iniţial, puterea actuală s-a în­dreptat cu adevărat spre demo­craţie , dar neputindu-se deba­rasa de unii oameni compro­mişi şi de un mod de gîndire comunist, ea a făcut greşeală după greşeală, ceea ce i-a afec­tat raporturile cu societatea şi i-a marcat comportamentul. Mă tem că dictatura de la ca­pătul drumului va fi soluţia extremă, datorată impasului în care puterea s-a vînit singură, ca şi necesităţii de a evita o nouă explozie socială. DINTRE GREŞELILE SAVtR­­ŞITE DE GUVERNANŢII AC­TUALI, ClTEVA, FOARTE GRAVE, PRIVESC POLITICA ECONOMICA SI SOCIALA. Acum este limpede pentru noi toţi că primele şase luni de după decembrie au fost complet irosite. Nici cea mai neînsem­nată reformă n-a fost operată înaintea alegerilor. S-au anulat doar acele decrete şi legi ceau­­şiste care nemulţumiseră tota­litatea populaţiei. Intîrzierea aceasta şi-a vădit riscurile con­siderabile in următoarele şase luni. Guvernul provizoriu se face vinovat de electoralism, de înşelarea oamenilor prin măsuri menite a re ciştiga in mod su­perficial încrederea, dar fără nici un­ temei economic. îndată după 20 mai, s-a trecut la un soi de ultraliberalism, depăşind chiar şi speranţele partizanilor domnilor Câm­peanu şi Raţiu, ceea ce a făcut ca, foarte repe­de, frica de ziua de mîine şi nesiguranţa populaţiei să se ex­prime printr-o rezistenţă acer­bă la programul de reforme propus. Silit de greve, de protes­tele de tot felul, şi angajînd largi pături sociale, guvernul a dat înapoi : a treia fază a poli­ticii­ sale economico-sociale este, vizibil, mai ales în luna din urmă, una curat populistă, con­­stind in amînarea măsurilor anunţate (de pildă, liberaliza­rea tuturor preţurilor­, în im­porturi, aşa zicînd cosmetice, în promiterea mării cu sarea uno­ra din sindicatele muncitoreşti şi aşa mai departe. Inconsec­venţa programului guverna­mental — care, din ianuarie şi pînă în decembrie, ne-a dovedit că poate îmbrăca succesiv o for­mă social-democrată, una radi­cal liberală şi alta populistă — nu e, în fond, rezultatul opoziţiei întilnite în populaţie, cum ar fi unii înclinaţi să creadă, ci mai degrabă expresia convingerii că populaţia este o masă de mane­vră, care poate fi trasă încolo şi încoace, după cum cer necesită­ţile rămînerii la putere a guver­nului. Această inconsecvenţă de­notă şi o lipsă de sinceritate a celor care ne conduc. Ei nu adoptă anumite măsuri ca ur­mare a fidelităţii faţă de pro­gramul propriu, ci din oportu­nism. Dacă dl. Roman îşi poate imagina bunăoară că va calma spiritele oferind, ca şi Ceauşes­­cu pe vremuri, tifre de realizări şi portocale de sărbători, asta înseamnă că oportunismul a de­venit monedă curentă in politi­ca d-sale. Originea dificultăţi­lor politice de astăzi ale guver­nanţilor noştri trebuie căutată, ca şi originea dificultăţilor eco­nomice şi sociale, în primele şase luni ale anului. Atunci, F.S.N. a pregătit de o manieră abuzivă alegerile, voind a-şi asigura un scor Hniştitor. Dacă liderii F.S.N. aveau mai multă prevedere politică, ei ar fi tre­buit să ştie că rostul partidelor nu le punea in nici un fel în pericol victoria şi că cel mai în­ţelept lucru ar fi fost să încer­ce să limiteze majoritatea par­lamentară, nu s-o sporească. Raţiunea limitării e triplă. In­tim : un scor mai strins ar fi mă­rit gradul de credibilitate al noii puteri, factor important in greaua campanie de reforme ce urma şi în condiţii in care ţara ieşea dintr-o epocă de neîncre­dere ajunsă cronică în conducă­torii ei. Apoi , ultimul lucru de care avea F.S.N. nevoie era un scor care să-l împingă spre eu­forie, aţîţindu-i instinctele do­minatoare şi creîndu-i iluzia că opoziţia nu contează ; această euforie a distrus germenii unui veritabil comportament demo­cratic al partidului de guvernă­mînt. A treia raţiune : parla­mentul ar fi devenit, dacă ma­joritatea nu avea decit 5—6 pro­cente mai mult decit opoziţia, cu adevărat locul unde s-ar fi disputat şi creat legile noii Românii ; cînd însă pluriparti­­tismul e ca acum, aproape fictiv, din pricina ecrasantei majori­tăţi F.S.N., disputa se mută ine­vitabil în stradă sau aiurea şi tensiunile sociale cresc. TOATA SCURTA, DAR IN­TENSA ISTORIE ROMANEAS­CA DE DUPĂ REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE este imaginea limpede a acestei politici hul­pave şi rudimentare a F.S.N. Vehementele contramanifestaţii din ianuarie şi februarie au fost o ridicolă şi inutilă încercare a F.S.N. de a-şi dovedi forţa poli­tică evident superioară iar eve­nimentele din 13-15 iunie, con­secinţa tragică a acestei puerile mentalităţi. Tot capitalul moral acumulat de revoluţia română s-a pierdut în cele citeva zile de la mijlocul lui iunie. Mai rău : el n-a putut fi recuperat nici pînă astăzi. Iar euforicul F.S.N. continuă a fi incapabil de luciditate şi a se lăuda cu legitimitatea obţinută la 20 mai. Eroarea de apreciere din epoca electorală se răzbună. Cum să fie autocritic un parlament care a luat două treimi şi un pre­şedinte care a luat patru cincimi din sufragii ? Nerecunoaşterea erorilor este insă chiar mai pri­mejdioasă decit săvirşirea lor. Ceea ce mi se pare alarmant In momentul de faţă nu e fap­tul că guvernul a greşit şi nici acumularea In sine a greşelilor, ci totala lui incapacitate de a admite acest lucru, ca şi porni­rea irepresibilă de a da vina pe alţii. O democraţie nu se deose­beşte de o dictatură prin aceea că nu greşeşte, ci prin faptul că îşi recunoaşte greşelile şi că trage consecinţele lor. N-am au­zit un cuvint de scuză din gura primului ministru. Şi cînd e de­fensiv, d-sa tot infailibil se so­­coate. Şi poate că nu întâmplă­tor şi-a ales purtător de cuvint un om cu temperamentul d-lui Baltazar, căruia alfabetul modes­tiei îi este mai străin decit ace­la chinez. Brutalitatea izgonirii fostului rege se explică prin aceeaşi aroganţă a unei puteri prea sigure de ea însăşi, fără supleţe şi spirit autocritic, care şi-a distrus cu mina ei credibi­litatea în afară şi inlăuntru. Ce speranţe să avem că va demi­siona cu de la ea voinţă cînd îi va deveni limpede că nu există altă soluţie ?­­ Şi cum să nu ne temem că va precipita ţara in­tr-un război civil mai degrabă decit să-şi recunoască eşecul ? Cînd i se cere să organizeze ale­geri anticipate, se simte ofen­sată. De două ori stupefiantă această reacţie : o dată, fiindcă numai într-o democraţie există alegeri anticipate ; şi a doua oară, fiindcă, deocamdată, ea mai poate spera să le ciştige şi, incă, obţinînd acea majoritate precară, singura capabilă a face din parlament un for absolut democratic, prin absorbirea e­­nergiei străzii. Pînă nu e prea tîrziu, liderii F.S.N. ar trebui să-şi dovedească maturitatea politică şi să considere că alege­rile anticipate reprezintă nu o concesie, ci o necesitate. N. M. : Democraţia ca majoritate precară NE SCRIU CITITORII... MEMENTO NU MULŢI ani în urmă Iosif Constan­tin Drăgan, într-una din numeroasele vizite făcute in România, a descins la Rectoratul Universităţii din Bucureşti, primit cu onorurile cuvenite. Sub por­tretele lui Maiorescu, Pârvan, Iorga şi ale altor personalităţi ilustre ale învăţămin­­tului şi culturii române, Iosif Constantin Drăgan, pe lingă elucubraţii tracomane şi protocroniste, a făcut în public elogiul lui Nicolae Ceauşescu , în viziunea „profe­sorului“ Iosif Constantin Drăgan. Ceau­şescu ar fi fost un spirit larg, un om dornic de dialog, un spirit larg, un om cu mari afinităţi pentru cultură, orice pro­blemă discutată cu el îşi găsea imediat deslegarea ; dacă apăreau dificultăţi, apoi ele erau provocate numai de apa­ratul birocratic, dar în momentul in care chestiunea ajungea la Preşedintele ţării, rezolvarea se producea imediat îmi pare rău că nu am ţinut minte for­mulele encomiastice ale discursului, căci ele ar fi adăugat o nouă pagină antologi­că literaturii panegirice. Aflăm insă acum că „Profesorul“ a fost persecutat în vre­mea dictaturii şi că el a fost în fapt un „disident“ ! Nil admirări ! Şi totuşi, Iosif Constantin Drăgan ar trebui o cli­pă să întrerupă lectura textelor „geto­­dace“ şi să citească în auto-ul latin Ta­cit că orice poate fi distrus, în afară de memoria oamenilor. GH. CEAUŞESCU 2 Románia literara . ACUM UN AN D-lui Dorin Tudoran în Diaspora ACUM un an, la Bucureşti vremea era mai blîndă, insă veştile de la Timişoara aspreau vremurile pînă la durere. îmi scrisesem demisia de la „Tribuna Româ­niei“, un text intitulat „Depun condeiul“, pe care-1 arătasem cîtorva colegi şi-mi închipuiam că-l voi citi, in curînd, la proxima şedinţă de sumar a redacţiei. N-a fost să fie aşa. în citeva zile, după 17 decembrie, lucrurile se dilataseră enorm, timpul îşi scăpase din friu, şi, in dimineaţa zilei de 21 decembrie, in timp ce „geniul Carpaţilor“ se bîlbiia ultima oa­ră în televizor, ştiu c-am deschis, brusc, uşa sălii din redacţie, unde toţi laolal­tă, securişti şi nesecurişti, ii ascultau pe „cîrmaci“, aşteptînd să se-ntîmple ceea ce s-a şi întîmplat. Mi-am apostrofat colegii, „vă mai uitaţi încă la el“ şi le-am spus să le fie ruşine ! Eram cu demisia-n mină, in fond, din acea clipă nu-mi mai erau colegi, Dumnezeu cu mila. Nu m-a luat nimeni în seamă, in mod expres, am reţinut fulgerele din privirile (altfel blinde, de obicei) ale redactorului şef, incă în exerciţiu, şi trîntind uşa cu os­tentaţie, dus am fost. Insă de unde ştiusem că totul se va petrece atunci ? De dimineaţă spusesem acelaşi lucru, într-o intîlnire prea mati­nală, cu cîţiva amici, şi apoi şi în tro­­leibus, aproape provocator, acolo unde, lumea, de teamă, îşi ascundea feţele-n gulerele paltoanelor şi chibzuia, intre spe­ranţă şi cumplita frică de securişti. In­cit pe la unsprezece, după ce părăsisem redacţia, aveam toate motivele să jubi­lez. Circul se spărsese (circul foamei), coloanele de tineri, care fuseseră aduna­te, ultima oară, în ţarcul ceauşist din faţa fostului comitet central, spărseseră „frontul“, şi, zdrenţuite, se retrăgeau, aruncînd in pubele şi veceul public din Piaţa Galaţi portretul „celui mai iubit“ şi­ a „tovarăşei“, împreună şi cu lozincile consacrate. Era o veselie nemaipomenită şi toţi, absolut toţi, promiteau că se vor întoarce. Şi s-au ţinut de cuvint de la ora cinci, după amiază, o mare de oameni (aproape toţi numai tineri) blocase Piaţa Romană şi strigau, strinşi unul intr-altul, primele lozinci ale li­bertăţii : „Jos călăul !“ „Asasinul !“ „Jos Dictatorul !“ Acum un an eram şi eu in­tre ei, deşi tînăr nu mai eram, dar cine mai avea timp să se gindească, acum un an, cit de tînăr era şi in ce stare de sănătate măcar. Fluviul işi spărsese toate zăgazurile, un imens fluviu uman, aşa ceva nu s-a mai văzut, iar după lăsarea serii principalele artere care duceau, de data aceasta, la Intercontinental şi Uni­versitate, fierbeau. Lozincile de la Ro­mană se transformaseră in chemări, sim­ple şi totuşi atit de fierbinţi: „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică !“, „Veniţi cu noi !“ Acum un an m-am amestecat, încă odată, în acel fluviu de lavă umană, şi m-am lăsat dus in voia destinului său, nu al meu, cel puţin. Strigam, împreună cu ei, cu oamenii din coloanele dese, ale miezului nopţii, de-acum un an ; plin­­geam şi glumeam Împreună, stăteam strinşi unul in altul, era o fraternizare spontană germinală, aţîţătoare, înainte de-a se opri incă, trupul uriaş al coloa­nelor care înaintau la Universitate stri­ga cu o singură voce : „Fără violenţă !“, „Nu plecăm !“ „Vom muri dar vom fi li­beri !“. Seara, la Universitate şi Inter, apoi şi la Piaţa Romană, se trăsese în demonstranţi. După miezul nopţii sinis­trele dube ale securităţii au început vină­­toarea. Acum un an, împreună cu mulţi alţii, am fost prins şi închis în arestul fostei Miliţii a Capitalei, şi bătut pînă la pier­derea cunoştinţei. Primeam, în felul a­­cesta, acum un an, botezul sfintei noastre revoluţii, despre care aveam să citesc, mai tirziu, mii de aserţiuni şi speculaţii. Acum un an totul a fost insă pur şi cumplit ca în cea mai pură şi cumplită poveste de iarnă. Se termina un coşmar şi in urma lui trebuia să urmeze (intr-un mod aproape de neînţeles) cea mai lun­gă ceartă şi cea mai asurzitoare gălăgie din istoria poporului român. Noi înşine, timp de aproape un an, n-am făcut decit să ne certăm. Foşti ca­marazi care ne plînseserăm, in anii tem­niţei ceauşiste, pe umăr, ne-am descope­rit, dintr-odată, lipsiţi de scrupule, sau avizi de putere. In locul „emigraţiei fi­dele“, căreia n-aveam de ce ne mai a­­dresa, anume, unii a trebuit să bănuim apropierea de noi, ca instituţie, a unei „Securităţi fidele“, zeloasă şi participati­vă, intinuindu-se atit din afara ca şi din­lăuntru. Structurile instituţiilor noastre sunt încă un lucru — iată convingerea care ne ţine alături de cei care şi-au asumat transformarea din mers a vechilor struc­turi. * Articolele D-voastră din „România li­terară“, d-le Tudoran, citite-n ansamblul lor nu mă surprind După primul dintre ele, în schimb, am fost consternat. V-am și scris dealtfel un­ răspuns, după care directorul prestigioasei reviste mi-a trimis vorbă să mai aştept, pînă ce terminaţi tot ce aveţi de spus. Nu mai am să vă dau nici un răspuns. Acum un an, la „Tribuna României“, am spus că mă aflam cu demisia în bu­zunar. După un an sunt, la „Curierul ro­mânesc“, aproape în aceeaşi situaţie. Fă­­cind totuşi parte dintre acei ce­ au imagi­nat acest „Curier", incă din primele ore ale revoluţiei, ca pe o replică sinceră Îm­potriva tonului (nu in totalitate şi­ a con­ţinutului) fostei „Tribune“, mi-am îngă­duit să cercetez mai amănunţit cazul sem­nalat de D-voastră : apariţia in „Curier“, în ciuda împotrivirii unor redactori, a ar­ticolului d-lui Viorel Roman. Responsa­bilul de enorma gafă mi-a răspuns, în schimb, senin : „Oare nu-i democratic aşa ? Noi in pagina de alături publicăm şi-o părere contrarie d-lui Roman“. Oricât de orgolios aş părea, ţin să pre­cizez că, nefăcînd parte nici atunci din­tre „ei“, cu atit mai puţin fac parte azi dintre „noi“. Rămîn în continuare, aproa­pe fără nici o speranţă, cel ce am fost acum un an, întrebindu-mă totuşi : Oare la anul cum va mai fi ? Şi, urîndu-vă, din tot sufletul, d-voastră şi tuturor celor ce ne citesc, La mulţi ani ! ION MURGEANU Portret de ALBRECHT DÜRER (1526)

Next