România literară, aprilie-mai 1992 (Anul 25, nr. 11-19)
1992-04-02 / nr. 11
-----------------------------CONTRAFORT V. N HORA se intejeşte. Rivalităţile, abia ţinute in frîu pînă de curînd, se revarsă în valuri. Scena politică trepidează, clocoteşte, se zgîlţîie. Totul era un cor de operetă, dacă din cînd în cind nu ne-ar zgudui cite o secvenţă-şoc, amintind de luptele sîngeroase dintre mafioţi. Nici nu avem o lege electorală, şi eligibilii noştri se dau de ceasul morţii. Înghiontelile din culise au ajuns în faţa spectatorilor şi, odată cu asta, au căzut şi măştile. Prim-soliştii revoluţionari, d-nii Roman şi Iliescu, au lăsat de-o parte orice eleganţă şi au început, asemeni inaintemergătorilor sicilieni, un original măcel în doi. Atacurile sînt nemiloase, rezultatele sub așteptări. Ceea ce se produce în aceste zile este revenirea la politica din seara lui 22 decembrie 1989. Mai precis, acum se întîmplă ceea ce ar fi trebuit să se întîmple atunci. Presa a scris, vreme de doi ani, că dl. Iliescu e protagonistulperestroikăi de Dîmboviţa. Din păcate, ne-am înşelat cu toţii. Dl. Iliescu e doar un obedient brejnevist, care a preluat de la înaintaş totul, inclusiv — pe dos — doctrina independenţei limitate. Gorbaciovismul e reprezentat în România de către dl. Roman — însă doar după debarcarea din septembrie 1991. In aproape doi ani de prim-ministeriat, el n-a făcut decit să transplanteze în Carpaţi mentalităţile caudilicilor sud-americani, impulsivi şi orgolioşi, impertinenţi şi incapabili. La o populaţie normală, exhibiţionismele cu substrat electoral ale celor doi marxengelşi ai frontismului românesc n-ar trebui să aibă nici cel mai mic impact. Din păcate, nu suntem o populaţie normală. Menţinerea, doi ani şi jumătate, a Frontului Salvării Naţionale e un sindrom clar al bolii de care suferă societatea românească. Rezonanța de lumea a treia a denumirii partidului majoritar ne caracterizează mai bine decit ar putea-o face orice tratat de brucanologie. Fie împreună, fie separat, cuvintele care compun sinteza dezastrului României duc la aceeaşi concluzie : intenţia echipei de la putere de a perpetua ideea instabilităţii şi a primejdiei care ameninţă patria. Nu e nevoie să spui că prearăzboinicele vocabule front şi salvare, aplicăte vieţii cotidiene a românului stîrnesc rîsul. Ce fel de front şi împotriva ci li se încăpăţînează neocorbuniştii să menţină in viaţă ? Politica lui „strins upiţi“ şi a „Centrului vital al naţiunii“ a dat naştere acestei viituri care încearcă să ne mobilizeze în linia intîi, dacă se poate, în ritmul aceloraşi marşuri de partid. Ce fel de front poate fi acela care, fără nici un criteriu, obligă la coexistenţă comunişti dogmatici precum Văcaru, Bîrlădeanu, Marţian cu naţionalişti xenofobi (Vulpescu, Dumitraşcu, Moiş), cu o întreagă faună activisto-securistă ? Dezertările pe capete din ultima vreme nu fac decit să confirme caracterul aberant al Frontului. Ce fel de ideologie ii ţine alături pe un Constantin Sorescu, fostă coadă de topor a sinistrului cuplu săptămînist Barbu Vadim, şi pe N. Negoescu, obscur dascăl de matematică reconvertit la pasiunea dinţii : stalino-comunismul ? Răspunsurile sunt greu de dat şi ele tulbură o imagine oricum prea murdară a ceea ce cuvîntul magic front a ascuns atîta vreme. Dacă în primele zile ale mascaradei teroriştilor un cuvînt precum salvare putea avea un sens, astăzi el nu e decit eticheta jalnică a misticii de partid de care formaţiunea dominantă ţine cu dinţii. Altfel spus, dacă nu ar fi nişte salvatori permanenţi ai neamului, ce rost ar mai avea ei ? Frontiştii şi-au creat imaginea unor personaje cu tărgile mereu pregătite. Cum ungurii nu ne ameninţă în fiecare zi, cum bulgarii nu vor să ia Dobrogea cotidian, cum iugoslavii nu par să trimită trupele destabilizatoare în România, toate aceste pericole trebuie, fireşte, inventate. Şi iată, doar de dragul de a ne salva, mai vin minerii, se mai măcelăresc românii şi ungurii la Tîrgu Mureş, se mai separă secuii, se mai proclamă guverne transilvane, mai vin legionarii, se mai adoptă o constituţie aberantă, se mai dau legi absurde, se mai înfiinţează S.R.I.-uri, şi tot aşa, pînă la alegerile de apoi. In fine, cît de naţional e frontul se vede cu ochiul liber. Am simţit-o in tratatul-fulger cu Moscova, am simţit-o în zilele pociului din august, am simţit-o in cele patru mineriade, în dezbinarea populaţiei prin S.R.I. şi prin aparatul activistic păstrat ca pe sfintele moaşte, am văzut-o In tragedia Moldovei (încă) sovietice. Pe plan strict politic, experienţa ultimilor doi ani prezintă similitudini frapante cu situaţia de la începutul anilor ’60. Şi atunci, ca şi acum, o putere reacţionară refuză sincronizarea cu ceea ce se întîmplă în blocul sovietic. Şi atunci, ca şi acum, o putere de extracţie comunistă refuză reformele de dragul de a-şi perpetua interesele de grup. N-am avut o destalinizare reală niciodată, iar acum, prin, dizidenţa lui Petre Roman, părem a avea un început de gorbaciovizare, în timp ce toate ţările din răsăritul Europei au abandonat lozincile (şi personajele) comunismului răscopt, ele abia încep să funcţioneze la noi. Ne-am scuturat, ani în şir, ca de-un coşmar de comparaţia cu Albania. Acum aproape că nu mai îndrăznim să sperăm a-i ajunge din urmă. I-am dispreţuit ciocoieşte pe bulgari, iar azi ei ne arată mult dispreţuita lor ceafă (prea groasă pentru subţirele valah, nu ?). Bolile Frontului sunt, într-o măsură mai largă decit se crede, bolile societăţii româneşti. înainte de a fi un partid, Frontul e un simptom. O oglindă murdară şi ciobită, în care, privindu-ne, avem cu toţii iluzia că sintem nişte Adonisi ori Afrodite. In fapt, sintem doar nişte creaturi mutilate de cincizeci de ani de totalitarism. Lucruri matematic excluse oriunde în lume, la noi au firescul întîmplării cotidiene. La noi, un preşedinte sentimental (şi necruţător, cîteodată, tocmai din cauza contrarierii suavelor sale aşteptări) învîrte cu lingura mare în ciorba unui partid faţă de care ar trebui să rămînă neutru. La noi, orgoliile mărunte, alergătura după ciolane riscă să ne retrimită în medievalitate tocmai cînd te aştepţi mai puţin. La noi, un ex-prim-ministru e denunţat de foştii săi tovarăşi şi complici drept un borfaş periculos care ar trebui izolat de urgenţă. La noi, şeful unui (important, zice-se) partid de opoziţie care a votat cu vehemenţă împotriva Constituţiei ia acum în braţe aceeaşi constituţie strîmbă pentru a-i apăra pe foştii (şi actualii) responsabili ai dezastrului ţării. Fireşte, dl. Câmpeanu acţionează în disperare de cauză. Ca mulţi dintre frontişti pe care, iată, a ajuns să-i susţină, şi el îşi joacă anul acesta ultima carte. La vîrsta domniei sale trebuie să tragă lozul cel mare acum — altminteri nu-l va mai trage niciodată. Marginalizat o viaţă întreagă, prestînd meserii mărunte, nebăgat în seamă de nimeni, nici în ţară, nici in străinătate, dl. Câmpeanu a cîştigat prima parte a pariului cu istoria. întîmplarea i-a venit în ajutor. Descins, adevărat deus ex machina. la Otopeni, el s-a văzut propulsat, într-o ţară însîngerată şi nu derută dintr-o poziţie pe care n-a visat-o nici în visele sale cele mai trandafirii. Remarcat in Parlament doar prin desele trageri de timp, prin ambiguităţi se vede (măcar) prim-ministru. Participant la ruşinoasa guvernare fesenistă, el contabilizează doar oalele sparte ale imprudenţei. Pentru că bilanţul acestei guvernări se reduce la cauţionarea prăbuşirii, încă mai vijelioase, a ţării în prăpastie. Cu un ministru al justiţiei liberal, procesul comunismului nu numai că n-a început, dar se profilează ca o farsă de proporţii. Cum cred liberalii că vor judeca nefastul rol al comunismului, dacă ei vor să-l facă alături de urmaşii lui Rakovsky, Foriş, Luca, Pauker, Dej şi Ceauşescu ? Să fie atît de lipsit de simţul ridicolului dl. Câmpeanu încît să nu, vadă grosolănia cu care e manevrat — asta dacă excludem ipoteza relei credinţe absolute. Să n-aibă dl. Câmpeanu atîta simţ estetic încă să-şi dea seama că plasarea nu prea arătosului domn I.V. Săndulescu, filmat cu încăpăţînare în preajma chipeşului Adrian Năstase, e o manevră care face partidului său mai multe deservicii decit au făcut cinci mineriade Frontului ? Atacurile iresponsabile ale dlui • Câmpeanu împotriva unora dintrei aliaţi ne duc cu gîndul că venirea lui în ţară, după atîţia ani de exil, e cvasiinutilă. Deservirii democraţiei puteam să aducem berechet şi noi ceilalţi, neadăpaţi la izvoarele libertăţilor occidentale. Răceala încremeniti aristocratică a liderului liberal nu poate admite — pentru că românul mui admite, nu-i aşa ? — subordonarea în faţa unei coaliţii, chiar dacă ţelul e binele patriei. Fără îndoială, cH. Câmpeanu are tot dreptul să încerce ieşirea din pluton. Numai că, înacest caz, n-a învăţat nimic din lecţia (semi)victoriei Convenţiei Democratice , că electoratul român, alergic la agresivitatea politicului, a votat mai mult pentru o idee, pentru un simbol — cheiar, pentru schimbare decit pentru un partid anume. Fireşte, dl. Câmpeanu s-ar putea să dobîndească măruntul cîştig la care nazuimi Dar dacă, antrenîndu-şi partidul in această aventură, pierde ? Ei bine, atunci carnagiul din, summitul Frontului nu e decit, modelul spectacolului bilanţier ce va avea loc la sediul P.N.L. Mircea Mihăieş) Măcel în doi, în trei, în citi vrei Specialistul in disidenţi C. STĂNESCU semnează, în Adevărul literar şi artistic nr. 109, un fulminant articol intitulat Cum se fabrică un disident — cazul Ion Anghel Mănăstire. Mise pare neverosimil, dar este vorba chiar de C. Stănescu, fostul critic literar, care ani la rînd a răspuns de secţia de cultură a ziarului Scînteia. Pe vremea aceea se ocupa cu zel de identificarea şi blamarea oricărui act de disidenţă faţă de linia P.C.R. în domeniul culturii. Şi iată că în prezent acelaşi personaj se simte dator (şi chemat !) să-i apere pe adevăraţii disidenţi de prejudiciile care le-ar putea fi aduse de apariţia unor disidenţi falşi. După opinia lui C. Stănescu un asemenea caz de impostură îl reprezintă publicarea la Editura Albatros, cu o prefaţă semnată de mine, a romanului lui Ion Anghel Mănăstire. Noaptea nu se împuşcă, împreună cu mai multe documente privind furibunda campanie oficială care s-a organizat împotriva acestui roman, la prima sa apariţie. Autorului î s-a înscenat şi un proces public — în comuna Gîrbovi-Ilfov —, în tradiţie proletcultistă. (Era în 1985 !). Totodată el a fost pedepsit pe linie administrativă şi, în plus, şi-a pierdut dreptul de a mai publica vreo carte. „Crima” pe care o săvîrşise Ion Anghel Mănăstire, era aceea de a fi reprezentat, într-o manieră realistă, zguduitoare, degradarea fără precedent la care ajunsese satul românesc în timpul dictaturii lui Ceauşiescu. Principalul organizator al campaniei din presă împotriva romanului a fost, bineînţeles, C. Stănescu (căruia tocmai de aceea nu-i convine, acum, redeschiderea dosarului). Nu unul, nu două, ci trei articole pedepsitoare au fost publicate succesiv în ziarul Scînteia. Primul, semnat de Emil Vasilescu, a apărut în nr. 13488 din 26 dec. 1985, al doilea, semnat de loan Adam, în nr. 13543 din 10 martie 1986, iar al treilea, semnat de loan Adam şi C. Stănescu, în nr. 13544 din 9 martie 1986. Şi după toate acestea vine acum C. Stănescu şi — în binecunoscutul stil persiflant-grobian-echivoc-veninos folosit întotdeauna de publiciştii de la Scînteia — îl mai ia o dată la rost pe Ion Anghel Mănăstire. Prima dată îl sancţiona pentru nesupunere. Iar acum îi demonstrează, iritat, că n-a fost vorba de nici o nesupunere şi îi interzice să apară în faţa lumii ca disident. După opinia lui C. Stănescu, Ion Anghel Mănăstire nu poate fi considerat disident, întrucît nu are... talent literar. Iar romanul Noaptea nu se împuşcă ar fi fost atacat în Scînteia nu din motive ideologice, ci pur şi simplu pentru că nu este bine scris ! Tot C. Stănescu — indiscret şi insinuant ca Un funcţionar de lacadre — aduce în discuţie faptul că soţia mea şi nu altcineva a fost editorul romanului. S-o luăm metodic. Intîi trebuie spus că nicăieri în carte autorul nu îşi revendică titlul de disident şi că, în acelaşi timp, nimeni nu i-l atribuie. Toată demonstraţia lui C. Stănescu — începînd cu titlu] spectaculos Cum se fabrică Un disident — este construită pe o premisă falsă. Din documentele reunite trt volum scriitorul apare doar ca un nedreptăţit. Şi n-a fost: «are, un » nedreptăţit ? C. Stănescu, unul dintre autorii nedreptăţii, vrea ca victima sa nici măcar să nu se plîrigă ! La fel de falsă — şi, în plus, ridicolă — este ideea că un om lipsit de talent literar nu poate fi considerat disident. După opinia mea, Ion Anghel, Mănăstire este foarte talentat, dar, chiar dacă n-ar fi, aceasta nu i-ar anula meritul de-a fi atras atenţia asupra situaţiei disperate în care se afla satul românesc. Afirmaţia lui C. Stănescu că în Scînteia romanul Noaptea nu se împuşcă a fost combătut de pe o poziţie estetică ar putea cîştiga oricînd locul întîi la un concurs pe tema Cine minte mai tare fără să roşească. Chiar de probleme estetice se ocupa graţiosul ziar Scînteia pe vremea lui Ceauşescu ? Este adevărat că C. Stănescu şi subalternii săi aveau abilitatea de a-şi disimula campaniile de aducere la ordine a scriitorilor în... critică literară, dar reuşeau ei să păcălească pe cineva ? Mulţi autori au scris cărţi proaste în „epoca de aur", dar nici unul dintre ei nu a fost atacat de trei ori la rînd în Scînteia şi nici nu a fost stigmatizat îrntr-un proces public. Afirmaţia lui C. Stănescu că Ion Anghel Mănăstire a fost tratat aşa cum a fost tratat numai din cauză lipsei de talent literar, în afară de faptul că este cinică, mai şi creează un precedent periculos. Mîinepoimîine o să auzim că şi maltratarea lui Paul Goma la Securitate s-a datorat insatisfacţiei de ordin literar a unor esteţi de acolo. In sfîrşit, afirmaţia lui C. Stănescu că soţia mea este soţia mea n-o contest şi aceasta nu pentru că aş deţine şi eu informaţii similare, ci pur şi simplu pentru că nu pot să pun la îndoială ceea ce susţine un om atît de bine informat în legătură cu viaţa intimă a semenilor săi. Alex. Ştefănescu ..... . •• •. \ 2 România literarâ — î SOCIETATEA ROMANA MOZART anunţă «1 CONCURS pentru cele mai bune poezii româneşti asociate melodiilor de canon ale lui W.A. Mozart . Scopul concursului este de a pune în circulaţie, in aria culturală românească, unele creaţii mozartiene prea puţin cunoscute, valori de muzică absolută. ; Concursul constă :— fie In a crea poezii originale, adecvate melodiilor. ; — fie în a asocia melodiilor poezii publicate, de orice autor, din orice epocă, în limba română; — fie in a traduce din limbile germană şi italiană textele folosite de Mozart (în cazul textelor licenţioase, traducere liberă care să rămînă in limitele decenţei). Concursul este dotat cu premii in dani, cite 1.000 lei pentru cel mai bun text la fiecare piesă, iar marele premiu de 10.000 Iei, concurentului cu cele mai multe texte premiate.Cei interesaţi pot obţine regulamentul concursului și notele de la Societatea Română Mozart. c/o Filarmonica de Stat, str. Em. de Martonne 1, 3400 Cluj!