România literară, aprilie-iunie 1998 (Anul 31, nr. 12-25)

1998-06-10 / nr. 22

CELIBfITflR pierderi ale propriei substanţe, regăsindu-se mereu diminuat, pînâ la stingere. Geniul traducerii în româneşte a jurnalului lui Kafka reuşeşte sâ ni-l aducă din fericire în fragmentul Celibatarului pe Omul fără însuşiri musilian trecut prin Kierkegaard. Poetul Mircea Ivănescu, care traduce acum pentru prima dată în româneşte Integrala Kafka, şi care a tradus Omul fără însuşiri al lui Robert Musil, speculează semantica pentru a-i apropia pe Kafka şi pe Musil în marginea acestui fragment de jurnal. Nu găsim la Kafka sintagma musiliana „ohne Eigenschaften“ (fără însuşiri, în germ.) - care a fost tradusă în franţuzeşte, dar şi în româneşte prin „omul fără calităţi“ şi „omul fără proprietăţi“ - dar găsim „Eigentum“ („proprietate“, în sens concret, dar şi abstract). Celibatarul este cel care dacă ar fi sâ încerce sâşi salveze proprietăţile („ceea ce avusese el odată“, traduce Mircea Ivănescu), n-ar mai recîştiga decît lucruri schimbate, istovite, care numai în aparenţă mai seamănă cu ceea ce pierduse, şi care n-are decît să consimtă la această diminuare. „Posesiune“, „proprietate“, „însuşire“ revin la Kafka cu o insistenţă care aminteşte numaidecît de Musil, în afara legii LA FEL ca la Musil, şi la Kafka nu sîntem cu toţii şi în fiecare clipă a existenţei noastre „oameni fără însuşiri“, ipostază utopică şi primejdioasă, de saltimbanc fără plasă de siguranţă. Şi aici, şi acolo existenţa e un echilibru complicat între identitate şi alteritate, despre care vorbise Kierkegaard în partea a doua din Entweder- Oder, în cel mai subtil capitol al cărţii: „Echilibrul dintre etic şi estetic în făurirea personalităţii“. Scuturîndu-ne de aproape toate atributele efemere şi arbitrare cu care ne gratifică viaţa, râmînem totuşi - spune Kafka - cu două puncte de reper care ne susţin: trecutul, şi viitorul nostru. Sînt două repere degradate pentru că degradate ne sînt facultăţile amintirii şi presimţirii, pentru că nu putem privi altfel decît estetic viaţa. Astfel, tinereţea „devine mai tîrziu luminoasă, aşa cum este viitorul, iar sfîrşitul viitorului nostru, laolaltă cu toate suspinele noastre, este deja trăit şi a devenit trecut“. Dar chiar şi aşa degradate, sau tocmai prin aceasta, trecutul şi viitorul rememorate şi anticipate estetic, adică inexact şi aproape fictiv, nu sînt mai puţin repere, adică puncte de sprijin ale constituirii de sine. Mergem pe marginea acestui cerc care se închide şi care ne dă o anume siguranţă. Se poate însă întîmpla, se teme Kafka, sâ ne abatem „în cine ştie ce uitare de sine, în vreun moment de absenţă, o spaimă, o uimire, o oboseală“. Din care nu ne-am mai putea regăsi niciodată: „sîntem acum în afara legii, nimeni nu ştie asta şi totuşi cu toţii ne tratează ca atare“. Drumul lui Joseph K. din Procesul este şi un drum „din afara Legii“ unde a căzut într-un moment de absenţă, de spaimă, de uimire, de oboseală pînâ „în faţa Legii“, adică şi de la negativitate la pozitivitate, nu numai inverse, aşa cum se consideră îndeobşte. Şi drumul Jurnalului lui Franz Kafka pînâ la noi este un drum din afara Legii, dintr-o văgăună alienantâ a istoriei, pînă în faţa Legii. Kafka a murit în 1924 la vîrsta de 41 de ani. Cîntârea doar 50 de kilograme şi îşi păstrase fizionomia aceea de copil, aşa cum ni-l înfăţişează toate fotografiile făcute de altfel la o vîrstâ matură. A lăsat cele mai multe din proiectele sale neterminate, împuternicindu-1 pe prietenul Max Brod, executor testamentar, să le distrugă, ceea ce acesta din fericire nu a făcut. în 1933 scrierile lui Kafka au fost interzise. Max Brod reuşeşte sâ scoată primele patru volume ale Scrierilor complete în condiţii aproape clandestine la Berlin şi la Praga între 1935 şi 1936. în noaptea de 14 spre 15 martie 1939, cu o zi înaintea intrării trupelor germane în Praga, Brod reuşeşte să fugă în Palestina. în bagajul lui de mînâ se găsea moştenirea lui Franz Kafka. Toate cele trei surori ale lui Kafka au murit în lagăre de concentrare, în româneşte apare pentru prima oară Integrala scrierilor lui Franz Kafka în nouă volume, în traducerea lui Mircea Ivănescu, la Editura Univers, cu sprijinul fundaţiei Soros. Au apărut pînă acum primele trei volume: de proză scurtă antumă, proză scurtă postumă şi jurnalul. Aşteptăm volumele de corespondenţă (corespondenţă către Max Brod, către Ottla şi către părinţi, scrisorile către Felice şi Milena) şi romanele (Dispărutul sau America, Procesul şi Castelul). Iniţiativa Editurii Univers e temerară cu atît mai mult cu cît romanele, dar şi fragmente de jurnal şi cîteva proze scurte ale lui Kafka sînt accesibile deja în alte traduceri în româneşte. Tocmai de aceea nu înţeleg de ce această ediţie completă e lipsită de orice aparat critic - lăsînd la o parte notele lui Mircea Ivănescu (de pildă de un index de nume şi titluri pentru jurnal), cu atît mai mult cu cît Editura Univers era foarte generoasă cu prefeţele, postfeţele, notele şi comentariile. Din păcate aceasta este o problemă cît se poate de serioasă şi de gravă: ediţiile mai vechi sînt însoţite de studii mediocre sau deşănţat marxizante, iar editurile, azi, fie reproduc fără clipire prefeţele vechi, fie curtează pe mai departe pe vechii recenzenţi, care, nu-i aşa, şi-au făcut un nume, fie se lipsesc cu totul de serviciile lor. Romaniţa Constantinescu Milena Jesenka . Despre poezie privită ca un conflict „ Şi încă nu ai scris poemul." (Borges) Este într-adevăr paradoxal ca un om să ne asigure că îşi dedică viaţa (şi chiar să şi-o dedice) unei activitări care îi solicită numai gîndirea şi să producă din ce în ce mai puţin fapte contondente - un text un poem. Este ciudat desigur să menţionezi cuvinte străine ca pe nişte clauzule ale unui testament la care nu poţi renunţa fraze şi concepte care au slujit poate ca punct de plecare şi nu înseamnă decît (dacă ţinem seamă de adevărul profund) frustrămi amnezii imposibilitatea certitudinii timpul care distruge neputinţa. Desen de Ajubel, reprodus din La Vanguardia“ - Barcelona în româneşte de Andrei lonescu 7* •'K. ■ -4, *vJ "'S.v\ «V A •Ai. HORACIO SALAS HORACIO SALAS (n. Buenos Aires, 1938) este un remarcabil poet şi eseist argentinian. A publicat nai mult de douăzeci de cărţi, dintre care amintim volumele Memoria timpului (poeme, 1966), Poezia oraşului Buenos Aires (eseu, 1968), Chestiuni personale (poeme, 1985) şi Tangoul (cronica eseistică, 1986). în 1992 i-a apărut la Madrid o antologie a operei poetice. Poeziile lui au fost elogiate îndeosebi pentru capacitatea de a surprinde cotidianul prin prisma culturii şi de a face sâ reverbereze discret valenţele de umanitate ale vnsului obişnuit, pîndit de primejdiile greu detectabile ale reificării prin conformism. Cărţile lui sunt traduse în numeroase limbi, a ţinut cursuri şi conferinţe la Universităţi americane şi europene, este laureat al unor importante premii literare naţionale şi internaţionale, în 1991 a devenit Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor conferit de guvernul francez. Xerox In fond poemul este şi el o viscontiane reconstituire de epocă în care se refac situaţii momente se resuscită uitări (două femei palide - proustiene - DÎnd ceai pe înserat mustăţile zbîrlite ale bunicului un violonist orb în ceasul siestei) dar ca în vis decorul, îşi pierde conturul culoarea devine mai ştearsă iar cuvintele par nişte cărţi poştale UNESCO dacă pretenţia exageratăîncearcă să calchieze tulburări hormonale cînd trupul meu percepe atingerea unei mîini de femeie. Traducere Dacă este adevărat că poezia e o traducere un cod pentru a ascunde semnele de restul tribului acum cînd sunt singur în coliba mea şi pregătesc descîntece şi poţimni pot să mărturisesc în faţa unei Olivetti dinainte de război că atunci cînd scriu despre simboluri vreau să vorbesc despre ochii ei că atunci cînd scriu despre magie în realitate vorbesc despre privirea ei fără să-mi pese de ce vor citi alţii în oasele calcinate în măruntaiele unui miel în frunzele de ceai ori în liniile albastre ale mîinilor ei. România literară 21