România literară, iulie-septembrie 1998 (Anul 31, nr. 26-39)

1998-07-01 / nr. 26

2 CONTRAFORT TURNĂTORI DIN TOATE PARTIDELE,UNIŢI-VĂ!­ U­M cu toţii că în România s-a trăit murdar. Ştim că resentimentul, min­ciuna, îngustimea de minte, analfa- betismu­l moral, mafiotismul şi alte boli ruşi­noase au constituit vicii care, în cele din urmă, au dus sistemul comunist de râpă. Iată, însă, că de acolo, din râpă, nulităţile de ieri continuă să dicteze mersul de azi al ţârii. Păcura clocotită aruncată în ochii opiniei publice de recentele dezvăluiri privind colaborarea cu Securitatea a unei bune părţi a clasei politice riscă să depâ­­şească, însă, orice previziune. Am crezut, destulă vreme, că puterea învin­gătoare în noiembrie 1996 e mai mult naivă şi neinformată despre mersul politicii decât tică­loasă. Lucrurile stau, din păcate, exact pe dos: măreţii opozanţi din timpul lui Iliescu nu făceau decât să joace, pe terenul central, roluri diabolic exersate până-n 1989 pe terenurile secundare, de simpli trepăduşi ai acestuia şi ai lumii repre­zentată de el. Te apucă scârba când îi vezi pe al­de Vilau, Băsescu, Vasile Lupu, Baranyi şi câţi vor mai fi fiind pozând în victime şi patrioţi, în oameni de mare competenţă pe care Ceauşescu i-a prigonit până... în Parlamentul României! Fără îndoială, lucrurile trebuie judecate de la caz la caz. Nu poţi sâ-l condamni pe deţinutul politic care, după zece-cincisprezece ani de în­chisoare comunistă a acceptat să semneze anga­jamentul că va informa poliţia politică despre fiecare mişcare a sa. Vom afla, mai devreme sau mai târziu, în ce măsură ţărănişti de frunte au făcut parte din reţelele de informatori ai Se­curităţii. Insă în egală măsură, nu-l înţeleg pe fostul vechiul anti-comunist care se avântă în viaţa politică ştiindu-se complet descoperit într-un punct atât de nevralgic al biografiei sale. Mai mult, poziţia unor politicieni de vază, de la Ion Diaconescu la Ionescu Quintus, tre­când vijelios prin odiosul Ionescu-Galbeni, nu numai că te pune pe gânduri, dar te şi înspăi­mântă. Dl. Diaconescu, de pildă, este în clipa de faţă infinit mai dogmatic şi mai reacţionar decât Iliescu însuşi. L-am privit consternat cum, în stilul lui dezlânat, de om cu mari lacune de lo­gică (şi peticit rău la capitolul cultură generală), încerca să ne convingă de relativitatea vinei tur­nătorului pedist Vilau. Potrivit gândirii diaco­­nesciene, un ins care a turnat încă de pe băncile facultăţii, iar după 1989 a intrat, lacom de func­ţii şi avantaje materiale, în politică (foarte inte­resant, mai întâi prin porţile dubioase ale Parti­dului Transfrontalier!), un tip care dă din coate, pentru a ajunge preşedintele comisiei de control a instituţiei ce l-a “controlat” atât de eficient pe el, ei bine, un astfel de individ e în miopii ochi diaconescani o victimă, şi nu un profitor abject! Textul Union Diaconescu e, bineînţeles, cu bătaie lungă, în subsol, el trebuie citit astfel: Ia­tă, noi avem clemenţă faţă de turnătorii bene­voli din epoca Ceauşescu, pentru că astfel jos­niciile noastre, ale turnătorilor constrânşi din epoca Dej, sunt scuzate de la sine! încă o dată, am toată compasiunea pentru foştii deţinuţi politici. Pot să-mi imaginez cum se simte cineva condamnat la închisoare pe via­ţă căruia, într-o bună zi, i se propune libertatea în schimbul unei simple, unei banale, unei lip­site de semnificaţie semnături pe o hârtie mur­dară. Ce va fi însemnând acest gest faţă de umi­linţele, bătăile, torturile morale, spaima pentru propria viaţă şi pentru viaţa celor dragi râmaşi în afara închisorii? Nimic. Poate mai puţin de­cât nimic. Dar ce nu mai înţeleg­e de ce aceşti oameni au ţinut să intre, după 1990, în politică? Şi mai ales printr-o minciună, de data aceasta, impardonabilă. Dacă vocaţia lor politică era atât de irepre­­sibilâ, ar fi putut avea curajul de a mărturisi pu­blic (aşa cum a făcut-o Alexandru Paleologu, de pildă), ar fi trebuit să-şi asume riscul de a scoate în evidenţă nu numai suferinţa (reală, fireşte!), dar şi gestul de cedare. Bâlâcindu-se jalnic în spermanţetul minciunii, al păcatului ce le roade temeinic şi neobosit şira spinării, ei pun sub semnul întrebării şi autenticitatea suferinţei, îngrozitoarele cifre vehiculate prin 1990 de Corneliu Coposu (conform cărora ţărăniştii ar fi fost “gratificaţi” de ocupantul comunisto-bolşe­­vic cu nu mai puţin de trei sute de mii de ani de puşcărie grea!) nu se mai potrivesc deloc cu chipurile rotofeie, bonom-ticalosite ale lui Io­nescu-Galbeni, Vasile Lupu şi Ion Diaconescu. Din moment ce n-au făcut-o, am întreaga libertate să-mi imaginez că tot restul vieţii lor e bazat pe fraudă. Poate că au fost turnători şi în închisoare, poate că “s-au învârtit” şi acolo de un regim preferenţial, aşa cum s-au “învârtit”, surprinzător de rapid,pentru vârsta lor, încă din 1990, şi în libertate. Insă lucrul cu adevărat ire­parabil este că astfel de oameni au făcut imposi­bil procesul comunismului. Pentru câ-şi aveau de protejat stigmatul biografic, au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a încremeni societatea românească pe buza prâpastiei. Ce mare ruşine ar fi fost dacă liderii ţărănişti, liberali etc. ar fi dat cărţile pe faţă spunând tot ce era de spus? N-ar fi ieşit împuţinaţi,din acest exerciţiu al penitenţei, ci înnobilaţi. îmi vine să cred că ade­văratul lor pact cu diavolul a fost semnat abia în 1990, atunci când ar fi putut denunţa putrezi­ciunea de structură a României şi nu au făcut-o, nu e exclus ca uneltele kaghebiste care au pus atunci mâna pe putere să le fi promis imuni­tatea, ba chiar prosperitatea, cu condiţia să evo­lueze lin, cu “frâna de mână”, uitând strategic şi de victime şi de călăi. Uluitor e scenariul prin care turnătorii de­­conspiraţi (cum şi de ce­­ e altă problemă, la fel de palpitantă) îşi motivează murdăria morală. Cazul Vilau, mai ales, e de­ un comic nebun, după ce recunoaşte cu voioşie că şi-a turnat co­legii de facultate, ba chiar că a turnat şi după ce ajunsese avocat (!) în baroul Reşiţa, după ce afirmă că turnând se simţea din cale-afară de patriot, micul de stat Vilău (dar mare la ticălo­şii) declară, în aceeaşi frază, că după 1987 a re­fuzat orice contact cu Securitatea. De ce, Doamne iartâ-mă?! Ce l-a determinat să devină, brusc, în 1987, ne-patriot? De ce n-a mai vrut să ajute la prosperitatea ţării, la libertatea ei (că doar asta înseamnă a fi patriot!!)? De ce a intrat, după 1992, într-un Parlament care e simbolul însuşi al acestui înălţător sentiment? Şi, mai ales, de ce, cu aceste sentimente anti-patriotice, doreşte acum să controleze serviciile secrete puse, fireşte, tot în slujba patriotismului?! Ce n-am să pot înţelege în ruptul capului e, aşadar, de ce oameni cu mare carenţe de carac­ter, şantajabili şi nu întotdeauna inocenţi (parcă turnătoria se mai şi plătea, nu?) ţin să intre, ca şi cum ar fi copiii Albei ca Zăpada, în politică? Poate să-mi fie milă de turnătorul care după 1990 a înţeles că e cazul să bage capul în ţărână şi să nu-l mai scoată în nici un chip de acolo. Dar mi se par de-a dreptul scârboşi turnătorii care ţin să ne dovedească, la fel de nesimţiţi, că ei nu şi-au făcut decât datoria, iar acuşu­, drept răsplată, trebuie să ocupe importante funcţii politice. Bineînţeles, când ai ieşit cum ai ieşit din­­tr-o Românie a infernului nu mai poţi pretinde că te-ai născut, ca parlamentar sau ministru, prin imaculata concepţiune politică Măcar cu o banală mărturisire eşti, însă, dator, dacă vrei să te înfrupţi din privilegiile vizibile ale conducă­torilor, după ce te-ai înfruptat, atâta vreme, din cele invizibile, ale denunţătorilor, în felul aces­ta, poate i-ar pieri şi lui Iliescu rânjetul de pe bu­ze. Pentru că, sfidând logica elementară, uităm mereu că turnătorii nu-şi scriau rapoartele către Sfântul Anton, ci unor securişti-călâi în came şi oase. Care securişti, la rândul lor, răspundeau în faţa u uor activişti-hiene din categoria cărora fă­cea parte şi Ion Iliescu. Or, dacă Vasile Lupu şi Vilau, dacă Baranyi şi Băsescu au stat smirnă atâţia ani în faţa colegilor şi subordonaţilor lui Iliescu, ce pretenţie de independenţă mai pot avea ei? Tăcerea lor criminală, girată magna­­nim de preşedintele Constantinescu şi sfătuito­rii săi, face ca în continuare România să fie con­dusă de acelaşi partid, transsecuristic, la care, cu mic, cu mare, pun umărul turnătorii mai vechi şi mai noi. Dar şi eternii activişti. Mă mult sau mai puţin kaghebişti. Singura soluţie logică a evitării totalei pră­buşiri a ţârii e urgenta dizolvare a Parlamentu­lui, acest loc al putreziciunii morale, şi a decon­­spirârii tuturor celor care vor să ocupe înaltele scaune politice. Am însă mari dubii că “patrio­tismul” turnătorilor, chiar pus în balanţă cu în­săşi supravieţuirea ţării, va merge până la nece­sarul autodenunţ. Deşi, în prostia noastră, s-ar putea sâ-i votăm și după ce vom fi aflat ce hram poartă! România literară XTREM de scump albumul, am fi de acord cu singura variantă posibilă. Conform propunerii din finalul scrisorii de solicitare, adică procurându­­vi-1 singură din librărie, şi apoi, pentru deplină siguranţă, expediindu-ni-l pe adresa de­ acasă, (Bucureşti, el. 63, str. Oslo nr. 6, ap. 1), l-am putea contacta pe autor p­entru autograful dorit de dv., şi reexpediindu-vi-l la Baldovineşti. (Adriana Roată) F­aptul că ne citiţi revista ne bucură şi ne obligă. Versurile sunt însă modeste, şi cu câte­va transcrieri amuzante, care desigur, v-au scăpat p­oeziile în loc de poeziile, două sprin­­cen şi-un zâmbet şi, în fine, Iubirea mea pleacă în lume/Fârâ rost pleacă în lume/Vine spre pe mine. (Ioana Coman, Bucureşti) • Nu mică va fi dezamăgirea autorului, care a muncit să selecteze din mult, şi să tipărească, la propriu, pe o fâşie de hârtie de a­­proape 2 m., pe-o parte şi pe alta, 23 de poeme în maniere diferite, ceva-ceva să răz­bească, să nu poată fi dat la o parte, şi totuşi verdictul să fie cel care este. Fără doar şi poate versificaţi cu mare uşurinţă, şi o faceţi, am spune, prin... contaminare. Sunteţi ba­­covian în Vis, eminescian în Când stinge-mă-voi singur e­minulescian în Rememorare şi Stimată doamnă, painescian în Părinţii, Amalgam şi Intr-o lume ciudată, şi prea rar dv. înşivă, în, de pildă, Unghiul din care privesc şi A doua incursiune. Câteva distihuri, spre exemplificare, din Părinţii: “Şi sunt timizi, le este teamă, uitându-se sfioşi în jos/Şi se feresc să nu te-ncurce de nicăieri când vii nervos//Au râsuflarea-ntretâiatâ, au amăgiri zidite-n humâ/Iar o ruşine ne cuprinde zăriţi când suntem împreună//Le este teamă să nu-i cerţi, să nu alergi după-a lor boalâ/Le este groază să se stingă, căci am intra la chel­tuială”. (Aledin Amet, Constanţa) • Vă şi văd, copil mult iubit de o pereche de bunici cumsecade pe-ai căror genunchi aţi ascultat cândva romanţe şi poezii ale clasicilor noştri, povestioare cu tâlc, înţelepciuni cu schemă simplă. Şi pe toate acestea le tran­­scrieţi azi cu sentimentul curios că le şi puteţi semna cu numele dv.? Cu versuri precum “Petala florii ce-a murit/Mai străluceşte încă”... pe cine vreţi să păcăliţi? (Adrian Ro­­meghe, Bucureşti) • Vă consideraţi un ilustru nedreptăţit, victima unor cinici locali, a maşinaţiunilor şi relei voinţe generale, când de fapt este vorba de mediocritatea talen­tului dv. Trebuie să mă credeţi şi să vă consolaţi, iar dacă nu, să insistaţi cu râvnă, ca şi până acum, punându-vă speranţa în cine consideraţi că v-ar spune adevărul adevărat despre valoarea textelor pe care le semnaţi. Voi cita bogat, dintr-un poem la care ţineţi, pentru a vă face plăcere, dar şi pentru a supune atenţiei cititorilor o situaţie pe care mi-am permis s-o comentez: “De ce mă plimb atât de des prin cimitir?/ce ani pierduţi, ce sete iar mă cheamă?/Cu-atâta linişte în jur cei duşi/îmi spun mai mult decât cei vii/îngândurat pe cruci privesc/la ani şi poze şterse de uitare/ştiu, râdeau şi s-au iubit cândva/în piept şi în obraji fierbinţi/aş fi putut să le privesc în ochi adânc adânc/ de-aş fi trăit de-atâta viaţă beat/rostogolindu-mă în chiote pe dealuri/cu ochii scânteind de veri înşelâtoare/spre boturi umede şi roze de vaci ce înţelepte pasc/molcom şi se-adapâ-n râuleţe şăgalnice şi iuţi/ca o părere, dând liniştii sensuri noi/ce-abia-ar putea s-o-nca­­pâ.../ Aş fi putut sâ-i ştiu pe mulţi cândva/ în ochi ca sâ-i privesc adânc adânc/şi cine ştie când altul asemeni mie/înfiorat de-atâta pace, va asculta trecutul/surpat printre morminte, scrutându-l ca pe-al meu...” (Alexandru Brosman, Arad) • Poezia dedicată lui Nichita are oarecare graţie şi am luat-o ca pe un omagiu sensibil. (Cristian, Bucu­reşti) • Ca tot românul cumsecade, întristat şi fără soluţii, poet niciodată în criză de mo­tive şi ocazii, bun comentator şi observator, mai puţin ori deloc artist, versificaţi mono­ton adăugând strofe la un lung poem care se vrea consolator: “S-a auzit un strigăt dintr-o casâ/Şi parcă tot mai roşu e trotoarul/S-a închis devreme-n seara asta barul/Şi nimănui de nimenea nu-i pasâ//Nu mai avem încredere, ne e teamâ!/La geam perdeaua tremură subţire./Ceva s-a-nbolnăvit în noi, în fire/Cu nici un glas din cer nu ne mai cheamă” (***); Mergem în echilibru ca la circ/Pe sârma-ntinsă ne câtăm perechea./ Când unul cade cu un zgomot surd/Fanfara ne acoperă urechea.//Am învăţat o lecţie sublimă/Cu pierderea e cel mai bun câştig./Ne amăgim şi ca la zidul morţii/Ne învârtim într-un imens covrig” (***). “Desfacem larg cravatele la gât/Privim uimiţi, ne sufocăm cu toţii/ Fabrici aruncă fumul pe oraş/Iar Antigona nu-şi îngroapă morţii...” (George Mălu­­reanu, Ploieşti) • Vă semnalez în texte prezenţa următoarelor: alei puşti, aroma trestilor desmierdate, o copilă solitară ce volutează, plângând într-o batistă diamanturi mari şi blonde, doar statuieţi de plumb ce o privesc cu sentiment manifestându-şi imobila ne­­putinţa­ şi un dărăpănat mormânt ce-şi ispăşeşte impasibil­a sa sentinţă, picură cu iubire jună, două vrăbii timorate beau nebune din pocalul Grai, şarpe stă la pândă, cătând cu ochii pluvioşi, prade, în cârduri de nomazi o pirandă rubensiana se cufunda­ prevestind o nouă forfotă de viaţă, din minarete başca o nouă rundă, din vina glonţului nămernic, ce vru ca ţeasta lui s-o crape... şi lista ar putea Continua pe multe pagini. Primul lucru pe care trebuie sâ-l faceţi este să vă corectaţi cu mare atenţie textele, ca un elev ce vă aflaţi şi care vrea, mai întâi de toate, să promoveze clasa... (Emil Tudorache, 16 ani). POST-RESTANTE România literară Director: Nicolae Manolescu Editată de: • Fundata "Fromânia literară", a­ sprijinul Uniunii Scriitorilor, al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă Fromânia şi al Ministerului Culturii Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia "România literară" - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută, B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secre­tariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). E-MAIL:romlit@buc.soros.ro si romlit@romlit.sfos.ro http dlwww .romht.ro http ://www .sfos .ro/ news/romlit http://www.kappa.ro/news/romlit HliinBiMi

Next