România literară, octombrie-decembrie 1999 (Anul 32, nr. 40-52)

1999-10-06 / nr. 40

Muza burţilor ambulante a D­IN noianul de inepţii, ca să nu zic mârlanii, ce ne trec zilnic pe la urechi, puţine depăşesc în cinism vorbele unui celebru funcţionar de pe la vis­­terie, întrebat de ce se repede cu atâta violenţă pe bugetul Ministerului Culturii, filozoful de la Finanţe (nu-i dau numele, pentru că nu merită tipărit într-o revistă culturală!) n-a găsit altceva mai bun decât să invoce un trist adagiu latin: “Inter arma silent musae”! în traducerea sa, din grava meditaţie a lui Cicero nu rămâne decât un ghiveci lingvistic oribil, o cacofonie sonora demnă de-o ţară a troglodiţilor. Care război, domnule ministru?, îmi venea să-l întreb, văzându-l la televizor urcând plin de fumuri într-un uluitor jeep tocmai ieşit din fabrică. Despre ce fel de război tot îndrugă po­liticienii aceştia, îmbuibaţii aceştia care dobân­desc în timp record fălci de bursuc, după ce, ani de zile, arătaseră ca nişte lupi înfometaţi? Cine cu cine se războieşte în societatea româ­nească? Oare să fi orbit într-atât încât să nu mai vadă pe ce lume trăiesc­? Dacă nu cultură atunci ce să mai oferim poporului român? Exemplul multiplicat al celor doi judecători din Craiova, pozând neruşinat în timp ce mor­foleau sânul flasc al unei specialiste în sex oral? Sau îmbuibarea standard a sus-puşilor noştri, care ne compătimesc la talk-show-uri, în campaniile electorale sau din goana maşi­nilor luxoase achiziţionate, bineînţeles, din birul pe idioţenia noastră? Nu mă miră moravurile de calibani frus­traţi ale învârtiţilor şi profitorilor furişaţi la blidele cu fripturi şi sosuri ademenitoare. Nu mă surprinde că instinctiv, ei ar dori să trans­forme România într-un fel de mocirlă care să-i aducă la numitorul comun al murdăriei pe buni şi pe răi, pe proşti şi pe deştepţi. Numai că fără cultură ce suntem noi? Cu ce ne deo­sebim de alte populaţii plătitoare de biruri şi impozite? Ce diferenţă între in­cultul de la Buzău sau Năsăud şi in­cultul de la Bălţi, Debreţin, Plovdiv sau Novi Sad"? Ce rost mai are însăşi ideea de Românie, o idee culturală prin excelenţă dacă mai-marii noştri ne reduc la realitatea unor burţi ambulante şi a unor capete prin care circulă doar lichidul mucilagi­nos al resemnării, indiferenţei şi tâmpeniei induse de conducători? La ce bun o ţară care­­şi asasinează muzele? Cine-ar vrea să mai trăiască într-un stat care, pentru a-şi salva pre­zentul dubios, îşi ucide cu sânge rece viitorul? Cu ce fel de războaie ne tot împuiază capetele aceste Cassandre de iarmaroc, apărate de fustele pestriţe ale unor privilegii de-a drep­tul jignitoare pentru bunul simţ - dacă ne gândim la performanţele lor reale? Poate răz­boaiele duse în culise pentru privatizări one­roase, pentru împârţir­ea resturilor (nu lipsite de măduvă!) ale băncilor de stat. Dacă ar avea timp să arunce o privire în jur, ar observa că România nu e o ţară în război, ci una incapa­bilă să ducă de-aici înainte, vreun război! Sau, când îl duce, lucrurile se întâmplă ca la Bra­şov: bandele de tâlhari la drumul mare coto­nogesc cot la cot cu o poliţie coruptă şi laşă. Dacă indolenţa cu accente criminale a finanţiştilor noştri internaţionalişti nu mă suprinde, mă miră tăcerea asurzitoare a auto­­proclamaţilor “naţionalişti”. Ce păzeşte dl Vadim, ce mai aşteptă dl Funar, ce dovezi mai doreşte cohorta de iubitori ai spiritualităţii româneşti pentru a-şi face auzit glasul potes­­tatar? In legătură cu ceilalţi am ajuns să nu mai am nici o iluzie: fericiţi că şi-au făcut micile aranjamente, minusculele edituri, liliputanele fundaţii ori măruntele “engiouri”, ies la atac doar atunci când propria persoană ori interesul direct e primejduit în vreun fel. Altminteri, sunt prea ocupaţi cu călătoriile la conferinţe internaţionale, cu simpozioanele prevăzute cu diurne rotofeie, cu editarea şi comercializarea propriilor producte culturale. Chiar acest articol amar mi se înfăţişează lipsit de orice relevanţă şI scriu într-un mo­ment în care destui gazetari făcuţi pe puncte califică demisia de onoare a d-lui Caramitra drept toana unui ministru dornic să “iasă în faţă”. Nici vorbă de aşa ceva. Demisia d-lui Caramitra e singura reacţie raţională la iraţio­nalitatea care domină societatea românească şi guvernul României. Ce nu înţeleg poeţii cu funcţii înalte e că investiţia în cultură, alături de cea în educaţie, e singura care aduce profi­turi pe termen lung. Pentru pitecantropii de la conducere e infinit mai comod să se întroneze peste o naţie de inculţi decât peste una de fiinţe inteligente şi cultivate. Pentru că acestea prea le văd incompetenţă prostia şi lichelismul. Născuţi şi crescuţi între ţoape, ei reproduc instinctiv modelul mahalalei la nivel de macro-structura socială. E greu, în aceste condiţii, să nu vezi în recentul dictat financiar reflexele oportunis­mului semi-doct. Postaţi “în capul trebii”, aceste anexe ale propriilor cete multilateral dezvoltate n-au alt vis decât să distrugă defini­tiv elitele. Iar elitele culturale - cele mai zgo­motoase, mai vizibile, dar şi cele mai fragile - devin, în ultima vreme, ţinta unor atacuri con­certate. Complice îngâmfat al acestor tenta­tive, şeful finanţelor româneşti are şi ambiţia şi posibilitatea de a face tabula rasa din singu­rul, firavul argument pe care-l putem contra­­pune celor care neagă legitimitatea istorică şi spirituală a românilor. Gafa de a lua unui mi­nister secătuit două pârliţe de miliarde (pentru a le realocă probabil, miliţienilor specializaţi în “uciderea din imprudenţă” a cetăţenilor paşnici sau unei armate care a arătat, şi cu prilejul recentei “greve”, de ce e în stare), ei bine, atacul la baionetă împotriva culturii e unul din cele mă grave acte anti-naţionae şi anti-româneşti din cele, multe, la care tot asistăm de zece ani încoace. Admit, însă că în societatea noastră există un război. Dar nu unul cu vrăjmaşul dinafară ci un tragic război româno-român. Aşa cum este şi aşa cât este el, războiul a fost declanşat tocmă de către pompierii care doreau să-şi arate utilitatea. La conducerea ţării s-au postat o seamă de indivizi incapabili să treacă şi cel mă simplu test de cultură generală Şi atunci, nu e mai simplu să distrugă ei cultură decât să se lase distruşi de ea?! Gângăvelile penibile, agramatismele devenite noi norme academice, fonetica torturată a “reprezentanţilor naţiunii” pot fi mai uşor trecute cu vederea - ba chiar percepute drept inegrabile calităţi! - de o po­pulaţie nu numai obişnuită dar şi forţată să coboare an de an pe treapta animăitaţii. Gâ­fâielile, scrâmbăelile, oftaturile spasmodice, grohăiturile, sudăria deochiată, icnetele, orăcăelile, mato-triptismul sunt repere­le unui nou limbaj naţionă, acceptat de tot mă mulţi români şi încurajat frenetic de presa scrisă şi televiziune. Prin eliminarea culturii dintre obligaţiile statului, România îşi sem­nează propria condamnare la moarte. Dar norocoşi cum suntem, vom intra - cândva - şi-n N.A.T.O., şi-n Uniunea Euro­peană. Dacă nu noi, măcar strănepoţii noştri - dacă ar fi să ne luăm după discursul cam în doi peri , d-lui Schroeder, care a turnat o găeatâ cu apă peste tăciunii aprinşi acum câteva luni de mult mă avântatul premier britanic, Blăj. Cu ce zestre ne vom prezenta în faţa mult mă bogaţilor spiritul colegi din vestul Europei? Cu nişte troglodiţi pe care-i trec apele când li se pretinde să articuleze o silabă ca lumea în­tr-o limbă străină cu habamişti tatămente opaci la­luziile mă fine­le conlocutorilor, cu neisprăviţi ce-şi imaginează că performanţele se dovedesc în sexy-cluburi, şi nu în com­petiţia economică şi de idei? Cu o adunătură de fantoşe care vor fi învăţat să se îmbrace corect, dar care la prima clipă de neatenţie sunt gata să fure ceasul partenerului de dr­og? Cu nişte specimene care, aflate în misiuni oficile, cer burse de studii în străinătate pentru prama­tia de fiu care, acasă are mari probleme cu buchisirea afabetului? Dea Domnul să exagerez, însă tare mi-e teamă­ că panta pe care s-a pornit prin afişarea acestui dispreţ visceral pentru cultură se va ter­mina rău de tot pentru ţară Dar poate că visul secret ă actuailor conducători e să nu rămână în ţară nimeni capabil să scrie corect fie și numele României. 2 România literară r F­RUMOASĂ şi cuviincioasă răb­darea autorului, în nerăbdarea sa scriind câteva rânduri încă în prelungirea unei scrisori mai vechi, căreia aproape că îi venise rândul. Dar ce monotonie în for­mă turnurile de 154 de strofe ale celor un­sprezece poeme, urcă spre cer prin ele însele numeric excesiv şi fragil, periclitate şi de slăbiciuni interne, ca să zic aşa, materialul de con­strucţie cu prea puţină grijă ales, amestecând piatra scumpă cu lutul, din neştiinţă bănuiesc, sau dintr-un elan al firi retorice a poetului. Adevărate balade m­ele, Fântâna, Parcela de pământ, care sunt şi cele mai lungi, Inghiţitorul de săbii şi Valurile Dunării, în care se ambiţionează să se spună totul, până la sleire, fără zone ori momente de mister, fără aluzii sugestive, povestea bob cu bob, pas cu pas, semănător abuziv, aruncând sămânţă toată în loc sterp artisticeşte. Nu mă îndoiesc că veţi avea oricând ascultători admirativi, de ocazie, cititori însă mai rar sau deloc. Lectura mi-a cerut ore bune."Şi aceasta în speranţa unor con­cluzii măcar amestecate, măcar jumătate întru speranţă, judecata tăioasă a celeilalte jumătăţi să se poată deduce, ca să nu doară prea tare ci ce e de îndreptat să se îndrepte mai lesne şi cu bună voinţă din partea autorului. Un defect general, ca un tic pe care îl practică de-acum firesc, fără să se mai îngrijoreze, este folosirea la tot pasul a unor expresii parazite, "provenind din limbajul oral, şi care în poezie sunt ca naiba. Lista lor e nesfârşită, ori aşa mi s-a părut mie, agasată, furioasa chiar, de efectul lor stricător la nivel de vers, de strofă, de poem. Ar fi primul lucru de făcut, de încercat, să epuraţi de peste tot sintagme şi cuvinte ca acestea, de fapt, totuși, cumva, prefer, o știm, aicea, complet, mă-ntorc înapoi, o fructă, special, mai personal, o fac în sensul, decurge feudal, probabil, (copacii)-nu furnizează, i se dedică faptului prezent, nemijlocit, di-n mod individual, apelul, ca cum aș vrea să fie, singurei, vise demne, iute, în fântânii impietruit, sunt atânțt găleata aia, un anumit nivel, sunt atâta, trist, că-s eu, cel care port la gulere chinină (?), te oficiant, trecuta clipă preacurândă, brusc, la noi pe piept, când va seca in inimi zăcământul ăsta, ăla, aia, săbii false, aranjate, mort se bălăngănea, nu că, păi, nu sute de mii de reprezentaţii, daţi-i jos din sabie, mâncări, tras prin site, pâhdamicele ore, cât de cât un rost, fără nici un cost, singu­­ra-n măsură să, ca să viseze liber fără trunchi, am început ca să rejudec, cazuri mai aparte, prea căzută găuriţi, la modul recidiv, trece-nsemnul, pe­nară a mai trage, să o dreagă pre­fer să regresez in mod corect, mi s-a făcut un dor, încât cred c-o să iau, progres obligato­riu... Mă opresc aici rugându-1 pe autor să fie cinstit cu sine, cum cinstita cu textele d-sale m-am străduit şi eu să fiu. Dacă printr-un efort apreciabil de răbdare am decupat falsetele din text, descurajator de multe, în stare să decidă negativ asupra şansei, produse chiar în cantitate mai mică, autorul trebuie să înţeleagă că prin păstrarea lor se autocondamna la neant, că se sinucide dacă nu face o curăţenie de zile mari în propriul vocabular. Degeaba temele sunt generoase, degeaba strofele sensibile, versurile câteodată de-o frumuseţe uimi­toare, degeaba arhitecturile lirice spontane şi intuiţiile splendide, dacă singur toarnă peste ele tone de lavă pompeianâ, ca să folosesc elementele dintr-un poem impresionant ca trăire dar în bună parte ratat, discursiv, şi anume ieşirea din foc unde am găsit aceste versuri fru­moase în context: “Sunt pompeianul care merg dormind,/ O să te-aştept în lavă, stau la pândă/ Ca să te văd cum vii de peste Pind”. De-o nobilă idee se luminează poemul Fântână cu prelungiri de stare lirică autentică în Valurile Dunării, slăbiciunea poetului pentru medi­ul acvatic, fabulos în profunzimile pământului dar fabulos și în curgere ampla. Călătoria în adânc este un fel de coborâre în trecut. Ajuns la maturitate, poetul nu se va putea stăpâni să nu coboare la propriu în fântâna în care în copilărie aruncase pietricele. Vrea să le regăsească şi chiar le întâlneşte în final, dar acestea între timp au devenit adevărate stânci. Ca şi gândurile şi visele visate cândva de copilul atras irepresibil de lumea din adânc: “Şi cobora încet; echilibrase bine cumpănă/ Ca-ntr-un coş de fumat împietruit,/ Puţ de crater vechi, de grădină boltită,/ Uitată, părăsită, cu pereţi/ Mustind „ de iederă şi muşchi alunecos.// De la un anumit nivel, peştii -/ Peşti de fântână, orbi,/ întunecaţi, greţoşi. Se/ Plimbau în jurul nacelei/ Cârduri, înconjurând-o în/ Spirale lente, reci, din ce în ce/ Mai reci şi mai adânci./ Şi algele - suple, înalte,/ înşelătoarele alge, unduioase -/ Braţele goale şi sirene, sau/ Pârul Mectusei în străfund,/ şerpi luând-o în sus/ Coloane verzi, translucide, elastice/ Chemătoare.// Fundul trebuie să fie aproape./ Dar ce capăt de drum!­/ Osuar, uriaşă hecatombă!/ Lumina puţul. Aceasta/ Era, probabil, misterioasa uzină/ De regenera­re, de purificare/ A apei; chivotul tainic şi scump/ Ascuns aici, departe,/ în miezul pămân­tului./.../ Erau acolo şi oasele lui Tudor,/ Poposite vremelnic,/ Prin canalele de legătură/ înotând, luminând fântânile/ De peste tot...” Spuneam încă de la început că poetul are ca slăbiciune de căpâtâi monotonia. El scrie aproape mereu obositor acelaşi tip de strofa, cu acelaşi ritm şi aceeaşi metrică. Să-mi fie iertată metafora pedestră, dar autorul parcă fabri­că şi din pământ rău şi din pământ bun, la infinit strofele ca nişte cărămizi egale, strofe cu efect sedativ, halucinant asupra celui care citeşte sperînd să ajungă la capăt. Autorul se declară cu naivitate inadaptabil, neîncercând jocul formelor, fără de care nici un poet nu-şi probează imaginaţia. Forma pe care o îmbrăţişează excesiv este expirată. Trebuie să fii genial ca să mai umpli cu strălucire formele clasice ale poeziei. A scrie bine în dulcele stil clasic e infinit mai uşor decât să faci poezie modernă, vie, penetrantă, concisă. Nu-i cere nimeni poetului tânăr să contribuie la vreun dezastru, cum, spune undeva, naiv şi încăpăţânat, închei cu un apel colegial către autor, mărturisindu-i că la răbdarea îngerească pe care mi-au cerut-o textele sale, i-aş pretinde la rândul meu, aceeaşi virtute rară - răbdarea - în a-şi revedea propriile poeme şi a le lucra în cheia generoasă pe care i-o recomand şi prin acest răspuns. (Dragoş Niculescu, Bucureşti) _ Director: Nicolae Manolescu România literară Editara de: • Fundaţia "România literară", cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă România şi al Ministerului Culturii Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefănescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Marina Constantinescu (teatru), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia "România literară" - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Laudă (econo­mist principal), Elena Raicu (contabil), Corneliu Ionescu (difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondență şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secretariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). e-mail :romlit@romlit.ro http://www.romlit.ro; bic.romlit.ro http://www.sfos.ro/news/romlit http://www.kappa.ro/news/romlit

Next