România literară, aprilie-iunie 2003 (Anul 36, nr. 13-25)
2003-04-23 / nr. 16
Un servitor cobora în sat cu o roabă încărcată cu acte, încărcarea se făcea astfel: “...obosit de discuţii, şeful nu-i mai dădea de fapt servitorului actele, ci, cu o decizie instantanee arunca actele departe pe gang, astfel că sforile se desfăceau şi foile zburau în toate direcţiile, servitorul chinuindu-se să le adune. [...] Iar acest excelent servitor îşi pierdea stăpânirea de sine, se aşeza pe actele strânse şi nu mai făcea nimic altceva decât să-şi balanseze picioarele”.RGANIZAREA scenografică a imaginii vizuale nu rămâne la Kafka de domeniul ficţiunii, ci funcţionează şi în viaţa cotidiană. Citez doar două exemple menţionate în Jurnal. Unul este descrierea lui Rudolf Steiner, celebrul antropozof. în 1911, la Berlin, acesta ţinea conferinţe, dar avea şi un cabinet medical unde consulta, recomandând diete antropozofice. Kafka l-a vizitat în acest scop. Iatâ-l pe Rudolf Steiner, îmbrăcat în “redingota neagră cam uzată”, şezând în faţa pacientului şi “dând din cap, din când în când, considerând probabil că gestul îl ajută să se concentreze. Avea guturai, nasul îi curgea, tot timpul manevra o batistă, vârându-şi degetele în fiecare nară”. Celălalt e prilejuit de vizita făcută, împreună cu doi prieteni, în septembrie 1915, unui rabin hasidic taumaturg din Zizker - Galiţia: “Rabinul poartă un caftan de mătase, de sub care i se văd izmenele. Pe nas îi cresc fire de pâr. Pe cap are o căciulă de blană, pe care o tot mişcă încolo şi încoace. Se scarpină în barbă, îşi suflă violent nasul, ia cu degetele dintr-o mâncare, dar când îşi sprijină mâna un moment pe masă, i se zăreşte pielea albă de o fineţe deosebită, care seamănă cu ceva din amintirile mele din copilărie”. Amelia Pavel *) Citatele sunt extrase din ediţiile Castelul, Ed. Fischer, Frankfurt/Main, 1994-1996; Jurnal, 1910-1923, Ed. Fischer, Frankfurt/Main, 1983-1989; America, Ed. Fischer, Frankfurt/Main, 1980-1982. nr. 16 • 23 - 29 aprilie 2003 cronica traducerilor Farmecul desuet al legendelor RA inevitabil ca lu- I far. Varianta viaţă a prințesei Martha Bibescu, trufaşa, inteligenta stăpînâ a Mogoşoaiei, scriitoare pariziană de succes, să nu fie învăluită sau zgîndârită de „legende”. De obicei, „legendele” sînt fabricate de adversari cu priviri piezişe sau de admiratori fanatizanţi, şi sunt gustate de un public iubitor al literaturii... „terţiarului”, pentru că legendele astea circulă prin viu grai. Poţi să le cenzurezi? Evident că nu le poţi folosi ca material documentar pentru un roman, eventual, nicidecum pentru scrierea unui tom critic, în volumul care reuneşte două cărţi şi doi autori. Destinul Lordului Thomson of Cardington, aparţinînd Marthei Bibescu, şi Smaranda, de generalul de brigadă, lordul Thomson of Cardington, apare şi a treia personalitate: prefaţa este semnată de James Ramsey MacDonald, primministru al Angliei la acea dată. Cartea însăşi e o noutate veche; a apărut în limba franceză în 1932, la doi ani de la moartea lui Christopher£irdwood Thomson of Cardington. Mai mult, la început a fost Smaranda, apoi acest volum, reunind sub coperţile lui trei prieteni. A cui a fost ideea? Cîteva date interesante am aflat parcurgînd corespondenţa dintre Martha Bibescu şi Ramsey MacDonald. La nici două luni de la tragica dispariţie într-un accident aviatic a lui Christopher Birdwood, James Ramsey MacDonald, primul prim-ministru laburist al Angliei şi şeful de partid al ministrului laburist, îi scria prinţesei Martha Bibescu: „Un editor de aici scoate o ediţie populară a Smirandei (sic!) , eu am scris o notă biografică în chip de introducere. Ai dori să adaugi ceva? Ai vrea să-mi trimiţi cîteva propoziţii pe care le-aş putea cita, ca din partea cuiva care l-a cunoscut bine, lucruri care să se refere la acea faţă pe care n-o arăta lumii?” (6 decembrie 1930). Promptă, Martha Bibescu, într-o scrisoare din 19 decembrie pare să-i răspundă indirect, cu altă ofertă: „Acum citesc şi mă gîndesc pe îndelete la scrisorile prietenului nostru, și sînt atît de frumoase, că le-am dat la dactilografiat. Dacă tu consideri că e potrivit, le-am putea publica «Scrisoari către o prietenă necunoscută», după modelul scrisorilor lui Alfred de Vigny, «Lettres à une Inconnue». Tu ar trebui să vezi ce trebuie să rămînă şi ce trebuie eliminat din punct de vedere politic. Eu cred că sînt revelatoare politic, scrise într-un stil splendid, după cum îl cunoşti, mergînd de la comedie la tragedie, cu acea uşurinţă britanică, shakespeariană, reunindu-i pe Puck şi Peter Pan”. (Fragmentele sunt citate din corespondenţa dintre Ramsei MacDonald şi Martha Bibescu, aflată în arhiva prinţului John Nicholas Ghika Comăneşti) „Scrisorile către o prietenă necunoscută” nu au apărut, în schimb, Martha Bibescu s-a inspirat din ele,atunci cînd a scris biografia lordului, o replică peste timp a Smarandei. Cele două scrieri se remarcă prin diferenţa spiritului şi momentului în care au fost scrise. Dacă Christopher Birdwood Thomson, militar încercat şi om de gust în acelaşi timp îşi construieşte într-un stil atractiv, menit să compenseze ariditatea notaţiilor (jurnalul de front şi memorialul de călătorie) şi să-l atragă pe cititor într-un joc la marginea dintre ficţiune şi realitate, scrierea Marthei Bibescu încearcă, uneori fără succes, să menţină echilibrul dintre pornirea emoţională şi conştiinţa importanţei discursului biografic. Alimentează oare Martha Bibescu legenda unei eventuale relaţii mai mult decît sentimentale prieteneşti cu Christopher Birdwood Thomson? Pentru a nu cădea în fabulaţii, e cazul să apelăm puţin la trama psihologică pe care o putem întrezări în spatele portretului amplu, clasic, pe care scriitoarea îl face prietenului ei: „Purta în ziua aceea semnul focului pe guler, lucru pe care l-am remarcat odată cu detaliile feţei, căci am fost ispitită să-l desenez, atît de nemişcat stătea şi chiar l-am desenat după aceea (subl. mea, M. T). [...] Focul apare pe blazonul familiei din partea mamei, un blazon ce reprezintă, în chip bizar, un fenix pe rugul lui, pasărea Reînvierii pe cale de-a muri” (p. 15). Este vorba despre blazonul familiei Mavrocordat, sau Mavrocordat, cum îi plăcea ei să spună, subiect pe care scriitoarea l-a exploatat metaforic în fel şi chip în opera ei de exil, Nimfa Europa. Observ aici o strategie care se hrăneşte din spiritualitatea Vienei amurgului imperial, prin care cel portretizat şi obiectele sau funcţia lor trebuiau neapărat să poarte semnele unei întîlniri proiectate în ceruri. La urma urmelor, cu toată cultura ei franceză, Martha Bibescu rămîne o est-europeanâ. Oricum, din acest portret nu transpare mai nimic intim, nici o undă de afectivitate exagerată, scăpată în goana condeiului. Rareori își permite portretista mici jocuri: Christopher Birdwood este şi el un băiat englez, un Peter Pan, iar scriitoarea migăleşte puţin pe marginea acestei noi surse metaforice, ivite din povestea lui J.M. Barrie. Relaţia afectivă este transpusă în alt plan, pentru un cititor capabil să discearnă frumuseţea imaginilor simbol şi spiritualitatea coborîtâ din ciclul arthurian. Dar figura lui Lancelot, în care îl plasează pe lordul Cardington, în afară de a faptul că aruncă o lumină eterică asupra relaţiei celor doi, este menită să înnobileze şi alegerea lui politică. Numai cu această aură poate apărea laburistul în cercul conservatorilor, iar ea, Martha Bibescu, îşi poate justifica ataşamentul. Desigur, un deliciu livresc, pentru cititorul de azi. O biografie scrisă cu talent şi graţie, la urma urmei. Smaranda conţine un alt tip de obiectivitate, într-adevăr cavalerească, dar plină de umor. Cartea lordului Thomson of Cardington depăşeşte ca spirit de observaţie, nedisimulat frazeologic, scrierile altor călători străini prin ţara noastră, şi este o recunoaştere a patriotismului Marthei Bibescu, într-un moment în care era acuzată de colaborare cu nemţii în timpul primului război mondial. Dacă Martha Bibescu îl vede pe Christopher Birdwood sub semnul legendarului Phoenix, el este mult mai personal, cultivînd o fină ironie: ea este nemuritoare ca o orhidee, înconjurată de bătrân savanţi şi, la urma urmei, iubeşte mai mult monumentele - singurele pe care este el gelos! De fapt, ironia şi auto-ironia sunt trăsăturile scriitorului, strategia la care apelează pentru a camufla excesiva severitate faţă de sine, şi de ce nu, pentru a capta cititorul vremii, poate mai puţin interesat de subiecte smarandelandeşti. Cu toate că mă îndoiesc că acest memorial de călătorie şi jurnal de front în acelaşi timp, nu a interesat cititorul interbelic. Mă refer în special la notaţiile despre Rusia în preajma revoluţiei. Generalul Y, alter-ego-ul lui Christopher Birdwood are darul de a surprinde detaliul cu valoare emblematică; în schimb, opiniile lui în privinţa unei luări de poziţie a aliaţilor contra revoluţiei bolşevice, care avea să deterioreze în timp însăşi natura umană, sînt confuze, mai curînd pacifiste (explicabile la acea dată, avînd în vedere că un război abia se încheiase!). Oricum, vechiul laburism nu se poate ,9V/artha (Sibescu j (DestinuC ConfuCui Thomson of C^tfingtor Martha Bibescu, Destinul lordului Thomson of Cardington, urmat de Smaranda de generalul de brigadă lord Thomson of Cardington, prefață de James Ramsey | MacDonald, prim-ministru al Angliei. Traducere de Vasile Zincenco. Cuvînt înainte de Ion Bulei. Editura Compania, 2002, 220 pag. lăuda cu intuirea naturii leninismului. Evident că în scrierea ei, Martha Bibescu, foarte conștientă de pericolele bolşevismului, la fel ca întreaga elită românească interbelică, a trecut peste acest detaliu, văzînd figura prietenului ei sub semnul unui destin tragic. Cum am spus, cele două cărţi diferă ca substanţă şi moment al scrierii. Cartea Marthei Bibescu apare ca un lamento festiv, scris în urma morţii unui prieten, este, la urma urmei povestea unui „destin”, aşa cum rezultă şi din titlu. Smaranda este străbătută de o subiectivitate atent controlată. Prefaţa lui Ramsey MacDonald este un remarcabil discurs oratoric, sobru, atît şi nimic mai mult. E greu să devii specialist în editarea scrierilor Marthei Bibescu, pentru simplul motiv că miile de pagini de jurnal şi corespondenţă sunt râspîndite în biblioteci şi arhive particulare din străinătate. De exemplu, citirea corespondenţei dintre Martha Bibescu şi James Ramsey MacDonald, ar fi furnizat date despre istoria scrierii acestei cărţi, a autorilor ei şi, nu în ultimul rînd, despre ideile politice care circulau la acea dată în Europa. Această ediţie, apărută la editura Compania la finele anului 2002, încearcă să contextualizeze, pe cît posibil, materia celor două scrieri, prin notele redactoarei Adina Kenereş şi ale lui Vasile Zincenco, autorul competent al traducerii. Nu în ultimul rînd, trebuie semnalate notaţiile pertinente ale istoricului Ion Bulei, care semnează prefaţa. Magda Teodorescu uram tW Smaranda d> g- iiv'-.di>l <(c'. í)i t^<Í5 lord llrc-irsxMi af C'Ardmgluii | Pn-fiţiúr jamc* Msmssy MacDonald, pjhn-imfiitfr«». «j & compania România literară 27