România literară, aprilie-iunie 2003 (Anul 36, nr. 13-25)

2003-04-23 / nr. 16

Un servitor cobora în sat cu o roabă încărcată cu acte, în­cărcarea se făcea astfel: “...obosit de discuţii, şeful nu-i mai dădea de fapt servitorului actele, ci, cu o decizie instanta­nee arunca actele departe pe gang, astfel că sforile se desfă­ceau şi foile zburau în toate di­recţiile, servitorul chinuindu-se să le adune. [...] Iar acest exce­lent servitor îşi pierdea stăpâni­rea de sine, se aşeza pe actele strânse şi nu mai făcea nimic altceva decât să-şi balanseze pi­cioarele”.­RGANIZAREA sce­nografică a imaginii vizuale nu rămâne la Kafka de domeniul fic­ţiunii, ci funcţionează şi în viaţa cotidiană. Citez doar două exemple menţionate în Jurnal. Unul este descrierea lui Rudolf Steiner, celebrul antropozof. în 1911, la Berlin, acesta ţinea conferinţe, dar avea şi un cabi­net medical unde consulta, reco­mandând diete antropozofice. Kafka l-a vizitat în acest scop. Iatâ-l pe Rudolf Steiner, îmbră­cat în “redingota neagră cam uzată”, şezând în faţa pacientu­lui şi “dând din cap, din când în când, considerând probabil că gestul îl ajută să se concentreze. Avea guturai, nasul îi curgea, tot timpul manevra o batistă, vârân­­du-şi degetele în fiecare nară”. Celălalt e prilejuit de vizita făcută, împreună cu doi prieteni, în septembrie 1915, unui rabin hasidic taumaturg din Zizker - Galiţia: “Rabinul poartă un caf­tan de mătase, de sub care i se văd izmenele. Pe nas îi cresc fire de pâr. Pe cap are o căciulă de blană, pe care o tot mişcă încolo şi încoace. Se scarpină în barbă, îşi suflă violent nasul, ia cu de­getele dintr-o mâncare,­­ dar când îşi sprijină mâna un mo­ment pe masă, i se zăreşte pielea albă de o fineţe deosebită, care seamănă cu ceva din amintirile mele din copilărie”. Amelia Pavel *) Citatele sunt extrase din ediţiile Castelul, Ed. Fischer, Frankfurt/Main, 1994-1996; Jurnal, 1910-1923, Ed. Fischer, Frankfurt/Main, 1983-1989; America, Ed. Fischer, Frankfurt/Main, 1980-1982. nr. 16 • 23 - 29 aprilie 2003 cronica traducerilor Farmecul desuet al legendelor RA inevitabil ca lu- I far. Varianta viaţă a prin­­țesei Martha Bibes­­cu,­­ trufaşa, inteli­genta stăpînâ a Mogoşoaiei, scriitoare pariziană de succes,­­ să nu fie învăluită sau zgîndârită de „legende”. De obicei, „legen­dele” sînt fabricate de adversari cu priviri piezişe sau de admira­tori fanatizanţi, şi sunt gustate de un public iubitor al literaturii... „terţiarului”, pentru că legendele astea circulă prin viu grai. Poţi să le cenzurezi? Evident că nu­ le poţi folosi ca material docu­mentar pentru un roman, eventu­al, nicidecum pentru scrierea unui tom critic, în volumul care reuneşte două cărţi şi doi autori. Destinul Lordului Thomson of Carding­­ton, aparţinînd Marthei Bibescu, şi Smaranda, de generalul de brigadă, lordul Thomson of Car­­dington, apare şi a treia persona­litate: prefaţa este semnată de Ja­mes Ramsey MacDonald, prim­­ministru al Angliei la acea dată. Cartea însăşi e o noutate veche; a apărut în limba franceză în 1932, la doi ani de la moartea lui Christopher£irdwood Thomson of Cardington. Mai mult, la în­ceput a fost Smaranda, apoi acest volum, reunind sub coper­­ţile lui trei prieteni. A cui a fost ideea? Cîteva date interesante am aflat parcurgînd corespon­denţa dintre Martha Bibescu şi Ramsey MacDonald. La nici două luni de la tragica dispariţie într-un accident aviatic a lui Christopher Birdwood, James Ramsey MacDonald, primul prim-ministru laburist al Angliei şi şeful de partid al ministrului laburist, îi scria prinţesei Martha Bibescu: „Un editor de aici scoate o ediţie populară a Smi­­randei (sic!) , eu am scris o notă biografică în chip de intro­ducere. Ai dori să adaugi ceva? Ai vrea să-mi trimiţi cîteva pro­poziţii pe care le-aş putea cita, ca din partea cuiva care l-a cunos­cut bine, lucruri care să se refere la acea faţă pe care n-o arăta lu­mii?” (6 decembrie 1930). Promptă, Martha Bibescu, într-o scrisoare din 19 decembrie pare să-i răspundă indirect, cu altă ofertă: „Acum citesc şi mă gîn­­desc pe îndelete la scrisorile prietenului nostru, și sînt atît de frumoase, că le-am dat la dacti­lografiat. Dacă tu consideri că e potrivit, le-am putea publica­­ «Scrisoari către o prietenă necu­noscută», după modelul scriso­rilor lui Alfred de Vigny, «Let­­tres à une Inconnue». Tu ar tre­bui să vezi ce trebuie să rămînă şi ce trebuie eliminat din punct de vedere politic. Eu cred că sînt revelatoare politic, scrise într-un stil splendid, după cum îl cu­noşti, mergînd de la comedie la tragedie, cu acea uşurinţă brita­nică, shakespeariană, reunindu-i pe Puck şi Peter Pan”. (Frag­mentele sunt citate din corespon­denţa dintre Ramsei MacDonald şi Martha Bibescu, aflată în arhi­va prinţului John Nicholas Ghi­­ka Comăneşti) „Scrisorile către o prietenă necunoscută” nu au apărut, în schimb, Martha Bibescu s-a in­spirat din ele,­atunci cînd a scris biografia lordului, o replică pes­te timp a Smarandei. Cele două scrieri se remarcă prin diferenţa spiritului şi momentului în care au fost scrise. Dacă Christopher Birdwood Thomson, militar în­cercat şi om de gust în acelaşi timp îşi construieşte într-un stil atractiv, menit să compenseze ariditatea notaţiilor (jurnalul de front şi memorialul de călătorie) şi să-l atragă pe cititor într-un joc la marginea dintre ficţiune şi realitate, scrierea Marthei Bi­bescu încearcă, uneori fără suc­ces, să menţină echilibrul dintre pornirea emoţională şi conştiinţa importanţei discursului biogra­fic. Alimentează oare Martha Bibescu legenda unei eventuale relaţii mai mult decît sentimen­­tale­ prieteneşti cu Christopher Birdwood Thomson? Pentru a nu cădea în fabulaţii, e cazul să apelăm puţin la trama psihologi­că pe care o putem întrezări în spatele portretului amplu, clasic, pe care scriitoarea îl face priete­nului ei: „Purta în ziua aceea semnul focului pe guler, lucru pe care l-am remarcat odată cu de­taliile feţei, căci am fost ispitită să-l desenez, atît de nemişcat stătea­­ şi chiar l-am desenat după aceea (subl. mea, M. T). [...] Focul apare pe blazonul fa­miliei din partea mamei, un bla­zon ce reprezintă, în chip bizar, un fenix pe rugul lui, pasărea Reînvierii pe cale de-a muri” (p. 15). Este vorba despre blazonul familiei Mavrocordat, sau Mav­­rocordat, cum îi plăcea ei să spună, subiect pe care scriitoarea l-a exploatat metaforic în fel şi chip în opera ei de exil, Nimfa Europa. Observ aici o strategie care se hrăneşte din spiritualita­tea Vienei amurgului imperial, prin care cel portretizat şi obiec­tele sau funcţia lor trebuiau ne­apărat să poarte semnele unei întîlniri proiectate în ceruri. La urma urmelor, cu toată cultura ei franceză, Martha Bibescu ră­­mîne o est-europeanâ. Oricum, din acest portret nu transpare mai nimic intim, nici o undă de afectivitate exagerată, scăpată în goana condeiului. Rareori își permite portretista mici jocuri: Christopher Birdwood este şi el un băiat englez, un Peter Pan, iar scriitoarea migăleşte puţin pe marginea acestei noi surse meta­forice, ivite din povestea lui J.M. Barrie. Relaţia afectivă este tran­spusă în alt plan, pentru un citi­tor capabil să discearnă frumu­seţea imaginilor simbol şi spiri­tualitatea coborîtâ din ciclul ar­­thurian. Dar figura lui Lancelot, în care îl plasează pe lordul Car­dington, în afară de a faptul că aruncă o lumină eterică asupra relaţiei celor doi, este menită să înnobileze şi alegerea lui poli­tică. Numai cu această aură poate apărea laburistul în cercul conservatorilor, iar ea, Martha Bibescu, îşi poate justifica ata­şamentul. Desigur, un deliciu li­vresc, pentru cititorul de azi. O biografie scrisă cu talent şi gra­ţie, la urma urmei. Smaranda conţine un alt tip de obiectivitate, într-adevăr ca­valerească, dar plină de umor. Cartea lordului Thomson of Cardington depăşeşte ca spirit de observaţie, nedisimulat fra­zeologic, scrierile altor călători străini prin ţara noastră, şi este o recunoaştere a patriotismului Marthei Bibescu, într-un mo­ment în care era acuzată de cola­borare cu nemţii în timpul pri­mului război mondial. Dacă Martha Bibescu îl vede pe Christopher Birdwood sub sem­nul legendarului Phoenix, el este mult mai personal, cultivînd o fină ironie: ea este nemuritoare ca o orhidee, înconjurată de bă­trân savanţi şi, la urma urmei, iubeşte mai mult monumentele - singurele pe care este el gelos! De fapt, ironia şi auto-ironia sunt trăsăturile scriitorului, strategia la care apelează pentru a camu­fla excesiva severitate faţă de sine, şi de ce nu, pentru a capta cititorul vremii, poate mai puţin interesat de subiecte smarande­­landeşti. Cu toate că mă îndoiesc că acest memorial de călătorie şi jurnal de front în acelaşi timp, nu a interesat cititorul interbelic. Mă refer în special la notaţiile despre Rusia în preajma revo­luţiei. Generalul Y, alter-ego-ul lui Christopher Birdwood are darul de a surprinde detaliul cu valoare emblematică; în schimb, opiniile lui în privinţa unei luări de poziţie a aliaţilor contra revo­luţiei bolşevice, care avea să de­terioreze în timp însăşi natura umană, sînt confuze, mai curînd pacifiste (explicabile la acea dată, avînd în vedere că un răz­boi abia se încheiase!). Oricum, vechiul laburism nu se poate ,9V/artha (Sibescu j (DestinuC ConfuCui Thomson of C^tfingtor Martha Bibescu, Destinul lordului Thomson of Car­dington, urmat de Smaranda de generalul de brigadă lord Thomson of Cardington, prefață de James Ramsey | MacDonald, prim-ministru al Angliei. Traducere de Vasile Zincenco. Cuvînt­­ înainte de Ion Bulei. Editura Compania, 2002, 220 pag. lăuda cu intuirea naturii leninis­mului. Evident că în scrierea ei, Martha Bibescu, foarte conștien­tă de pericolele bolşevismului, la fel ca întreaga elită românească interbelică, a trecut peste acest detaliu, văzînd figura prietenului ei sub semnul unui destin tragic. Cum am spus, cele două cărţi di­feră ca substanţă şi moment al scrierii. Cartea Marthei Bibescu apare ca un lamento festiv, scris în urma morţii unui prieten, este, la urma urmei povestea unui „destin”, aşa cum rezultă şi din titlu. Smaranda este străbătută de o subiectivitate atent contro­lată. Prefaţa lui Ramsey MacDo­nald este un remarcabil discurs oratoric, sobru, atît şi nimic mai mult. E greu să devii specialist în editarea scrierilor Marthei Bi­bescu, pentru simplul motiv că miile de pagini de jurnal şi core­spondenţă sunt râspîndite în bi­blioteci şi arhive particulare din străinătate. De exemplu, citirea corespondenţei dintre Martha Bibescu şi James Ramsey MacDonald, ar fi furnizat date despre istoria scrierii acestei cărţi, a autorilor ei şi, nu în ulti­mul rînd, despre ideile politice care circulau la acea dată în Eu­ropa. Această ediţie, apărută la editura Compania la finele anu­lui 2002, încearcă să contextua­­lizeze, pe cît posibil, materia ce­lor două scrieri, prin notele re­dactoarei Adina Kenereş şi ale lui Vasile Zincenco, autorul competent al traducerii. Nu în ultimul rînd, trebuie semnalate notaţiile pertinente ale istoricu­lui Ion Bulei, care semnează pre­faţa. Magda Teodorescu uram tW Smaranda d> g- iiv'-.di>l <(c'. í)i t^<Í5 lord llrc-irsxMi af C'Ardmgluii | Pn-fiţiúr jamc* Msmssy MacDonald, pjhn-imfiitfr«». «j & compania România literară 27

Next