România literară, octombrie-decembrie 2009 (Anul 41, nr. 39-52)

2009-10-09 / nr. 40

I DlDUO[CCBvAD X Jtvrv - 8 I B I U — România/ A literară 40 revistă editată cu c­oncursul Fundaţiei ANONIMUL Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 9 octombrie 2009 (Anul XLI). 32 pagini. 4 lei acest număr apare cu sprijinul A.F.C.N. R. Fundoianu la 65 de ani de la moarte un eseu de Mircea Martin p.3 Scriitori în arhiva CNSAS A.E. Baconsky urmărit de Securitate p. 16-17 n­u ŢIN de ceva vreme să glosez pe marginea însemnărilor publicate de Alex Ştefănescu în Ziarul de Duminică şi în România literară şi reluate în volumul Cum te poţi rata ca scriitor la Editura Humanitas, într-o epocă în care în facultăţi dintre cele mai reputate sunt la modă cursurile de creativitate literară, adică acelea care au pretenţia să te înveţe cum se scrie literatură bună, însemnările lui Alex Ştefănescu au pretenţia, doar aparent mai modestă, să te dezveţe de literatura proastă. Nu cum să devii scriitor, ci cum te poţi rata ca scriitor. E multă ironie în cartea lui Alex Ştefănescu. Nu crede nici el, cum nu cred nici eu, că se poate învăţa să scrii literatură adevărată. Nici că poţi fi dezvăţat să scrii pseudo-literatură. Orgoliul artistului nu are nicio legătură cu talentul artistului sau cu lipsa lui. După lectura însemnărilor, oarecare optimism mi s-a tras din faptul că maculatura investigată de autorul lor a apărut în edituri de care n-a auzit nimeni. Cu nume care câteodată te fac să te gândești, dacă nu la impostură, măcar la farsă: Grinta, Pro-Plumb, Apokalipsa indiană, Abaddaba, Adsumus etc. Din cele 250 de volume comentate succint, mai puţin de 30 au apărut în edituri cunoscute şi, de obicei, fiindcă autorii erau ei înşişi scriitori cunoscuţi. (îmi amintesc a-i fi sugerat lui Alex Ştefănescu, la debutul rubricii sale din România literară, să se ocupe de rateurile unor scriitori adevăraţi, aceia fără talent neratând, ei, în definitiv, nimic). Maculatura e, aşadar, un fenomen secundar şi de nişă, cum se spune astăzi, nicidecum unul semnificativ. De aici relativul meu optimism. Comentariile sunt prefaţate de un text care dă titlul volumului, apărut şi el în România literară, în care autorul stabileşte o simptomatologie a pseudo-literaturii. în esenţă, simptomele sunt următoarele: inadecvare stilistică, preţiozitate, mimetism (neintenţionate), vulgaritate şi obscuritate (intenţionate). Alex Ştefănescu le botează şi le ordonează altfel. Ar fi putut să încerce şi unele combinaţii, simptomele nefiind incompatibile. Exemplele culese din cele peste 1000 (adevărată halima!) de cărţi suferind de păcatele cu pricina pe care criticul le-a citit sunt edificatoare. Mai degrabă, dramatice decât comice. Oricât efort ai face să le parcurgi cu umor, nici vorbă să te facă să râzi. Bieţii autori nu merită nici să fie compătimiţi. E în lectura tuturor o tristeţe inefabilă. Alex Ştefănescu mărturiseşte că a primit din partea lui Ion Caramitru oferta de a pune în scenă, pe baza acestor exemple, un spectacol de poezie proastă. Idee riscantă: e aproape sigur că mulţi dintre eventualii spectatori nu vor vedea „umorul nebun” al unui astfel de spectacol. Vor considera, pur şi simplu, că literatura cu pricina e perfect valabilă, având ei precedente numeroase în textele de, aşa zicând, muzică uşoară. Câţi dintre ei vor râde? De multă vreme în literatura română nici măcar ridicolul nu ne mai înveseleşte. ■ Glose EDITORIAL de Nicolae Manolescu Filme românești eee amintiri despre cenzură p. 18-19

Next