România literară, octombrie-decembrie 2013 (Anul 45, nr. 40-52)

2013-11-29 / nr. 48

meridiane Praga este intangibilă, ... este un cerc fermecat, cu Praga niciodată nu le-a mers, cu Praga niciodată nu le va merge." Cu acest optimist mesaj, profetizând victoria apărătorilor literaturii asupra duşmanilor ei, scriitorul spaniol Enrique Vila-Matas îşi încheie romanul metaficţional El mal de Montano (2002), al doilea dintr-o tetralogie dedicată problemelor şi soartei literaturii în pragul secolului XXI. Trama acestuia se ţese imprevizibil în jurul obsesiilor unui narator protagonist „bolnav de literatură", precum Don Quijote (şi nu mai puţin Vila-Matas şi Kafka). El însuşi scriitor, Montana îşi propune să salveze „literatura reală, cea adevărată" şi „durabilă" ameninţată cu moartea de exponenţii unei literaturi aparente, perisabile, aservite intereselor mercantile, care dirijează o halucinantă, kafkiană, invazie a cârtiţelor cuibărite în muntele insulei Pico din Arhipelagul Azorelor. Invocată ca o formulă magică intr-un ritual, Praga este metaforic oaza literaturii autentice, pentru Enrique Vila-Matas ea înseamnă Kafka, reperul axiologic care impune şi implicit invalidează. Tot la Praga îşi trimisese autorul spaniol şi personajele din primul său roman important. Historia abreviada de la literatura portutil (1985), scriitorii shandy, avangardişti, contestatari şi rebeli, din diverse culturi ale lumii, care numai în acest spaţiu urban propice îşi pot afirma adeziunea la principiul libertăţii artei şi pot da saltul în irealitatea stimulativă, bântuită de fantasma kafkiană a dedublării, zămislitoare de acele alcătuiri suprarealiste numite odradek sau golem. Praga a devenit „oraşul lui Kafka", antonomază ce se pune în evidenţă (fie şi de o propagandă turistică vulgarizatoare, care transformă oraşul intr-o „Kafkapanoramă", după cum remarca acelaşi Vila-Matas), mai cu seamă la momente aniversare, cum este în acest an, desemnat anul Kafka, împlinirea a 130 de ani de la naştere. Legătura dintre oraş şi scriitor se vădeşte în ambele sensuri. Capitala Cehiei îi datorează lui Kafka aura mitului literar, care i s-a adăugat faimei dobândite de-a lungul istoriei, de sălaş al misterelor şi supranaturalului, graţie spectaculoaselor cercetări ezoterice sau experimente ocultiste pe care le-a găzduit. Iar ambianţa pragheză cu specifica ei diversitate a culturilor proprii grupurilor naţionale conlocuitoare, a favorizat formaţia lui Kafka în spiritul multiculturalităţii, contribuind, după cum observa scriitorul mexican Sergio Pitol, la „configurarea unei voci strict individuale". O voce care, imediat percepută în opere ca Metamorfoza, America, Procesul, Castelul, Colonia penitenciară, Verdictul, Josefina cântăreaţa etc.), le-a adus o celebritate universală. Prin problematica existenţială pe care o abordau (absurdul existenţei, libertatea ameninţată de mecanismele şi tacticile unei societăţi bazate pe autoritarism şi birocraţie), viziunea şi modalitatea expresivă (suprarealismul, realismul magic), ca şi ineditul scriiturii acestea au deschis noi orizonturi literaturii din secolul trecut. Impactul operei kafkiene în lumea literelor a fost şi este incontestabil, dar la un nivel mai profund şi mai general, al spiritului sau ideilor. Inimitabilul Kafka nu a avut continuatori, dar a exercitat o influenţă stimulatoare asupra multor scriitori. Lectura Metamorfozei, de pildă, îl ajută pe tânărul Mărquez, aşa cum consemnează el însuşi în autobiografia Vivir para contarla, să aleagă modalitatea fantastică a realismului magic pentru scrierea faimosului său roman Cien anos de soledad. Ulterior, romanul scriitorului columbian şi alte opere ale literaturii latino-americane, care asimilase în mod creator suprarealismul francez, au adus scriitorilor din Spania anilor şaizeci un exemplu de urmat, în privinţa renovării formei estetice, în spiritul celor mai noi orientări ale literaturii americane şi europene (inclusiv cea reprezentată de Kafka). Operele lui Franz Kafka au avut în spaţiul cultural hispanic o timpurie şi empatică receptare, concretizată în traduceri, comentarii şi reflecţii. Limba spaniolă deţine prioritatea cronologică în traducerea și editarea operelor kafkiene. Prima traducere intr-o limbă străină, alta decât germana, este cea a Metamorfozei, publicată la Madrid, în 1925, aşadar la numai un an după moartea lui Kafka, în prestigioasa Revista de Occidente a lui Ortega y Gasset. Tot o premieră este editarea volumelor de Obras completes (începând din 1999), sub îngrijirea lui Jordi Llovet, eseu, critic, profesor şi traducător (inclusiv al Metamorfozei, în catalană, 1978). Este prima versiune într-o altă limbă care urmăreşte ediţia critică germană, definitivă, din 1983. De cealaltă parte a Oceanului, s-a vorbit despre o traducere din 1938 şi apoi o alta, din 1943 la editura argentiniană Losada, intitulată La metamorfosis y ocho relatos, ambele (încă) atribuite lui Jorge Luis Borges, care semnează şi prologul. Dar asupra paternităţii primelor traduceri din Spania şi din Argentina s-au ivit, în ultimul timp, semne de întrebare şi s-a emis ipoteza unui unic traducător, neidentificat. „Jorge Luis Borges nu a tradus niciodată opera La Metamorfosia", conchide profesoara Cristina Pestana Castro după ce, compararând toate variantele existente, constată că este vorba de acelaşi text, cu mici şi nesemnificative modificări. Oricum, Borges s-a aflat printre primii (încă din 1916) cititori şi susţinători ai lui Kafka, atras fiind de originalitatea prozelor şi de personalitatea autorului. Sunt la mijloc afinităţi evidente şi coincidenţe la nivel tematic şi estetic care nu au întârziat să atragă atenţia specialiştilor. Pe cei doi scriitori îi apropie interesul pentru misterul creaţiei, pentru scrierile şi sensurile oculte, ale cabalei de pildă, pentru destinul uman la scară individuală, dincolo de marea Istorie. Ambii descoperă absurdul din viaţa omului în confruntare cu fiinţe sau entităţi superioare, recurg la procedee similare, motivul labirintului, parabola, fantasticul şi nu în ultimul rând, preferă formele scurte ale prozei, îi uneşte chiar ceea ce finalmente îi separă, forţa şi originalitatea creaţiei, care a produs câte o paradigmă personală, modelul kafkian şi modelul borgesian. Kafka şi opera sa sunt teme de reflecţie în prozele scurte ale lui Borges, eseistice sau ficţionale. Din prima categorie face parte cunoscutul text Kafka y sus precursores, datat 1951 şi inclus în volumul Otras inquisiciones din 1952. Borges mărturiseşte că după ce prima lectură îi revelase singularitatea lui Kafka, ulterior a recunoscut „vocea sa, obişnuinţele sale, în texte din diverse literaturi şi din diverse epoci". De pildă în paradoxul „contra mişcării" ilustrat de sofistul Zenon prin competiţia dintre Ahile şi broasca ţestoasă, descoperă „primele personaje kafkiene" şi „forma" problemei din Castelul. Un alt text borgesian, El milagro secreto, din 1943 şi publicat în volumul Ficciones, în 1944, ficţionalizează, prin introducerea fantasticului ca timp subiectiv, o circumstanţă din realitatea biografică a lui Kafka, dramatica luptă cu timpul a creatorului decis să-şi desăvârşească opera. Ceea ce apreciază Borges la Kafka, după cum declară într-un interviu cu Osvaldo Ferrari, în 1998, este „condiţia lui de clasic şi faptul că putem să-l citim şi să uităm circumstanţele - lucru care se întâmplă cu foarte puţini scriitori, din câte ştiu eu -, demonstrează acest lucru." Clasicitatea, pe care Borges i-o atribuie lui Kafka, având-o nu mai puţin el însuşi, presupune şi actualitatea. Kafka rămâne actual, pentru că, dincolo de circumstanţa istorică a epocii sale, pătrunde în zone profunde ale fiinţei umane, captează aspecte fundamentale ale relaţiilor interumane şi problematizează conflicte provocate de condiţia individului controlat şi anihilat de mecanismele implacabile ale puterii, exercitate prin legi şi norme absurde. Faptul că asemenea situaţii, tipologii umane şi ambianţe, adesea calificate drept kafkiene, au rămas valabile, chiar acutizate, în lumea modernă şi postmodernă, explică, împreună cu alte raţiuni legate de exemplaritatea de ordin estetic, prezenţa constantă a lui Kafka în memoria şi scrierile, eseistice sau artistice, ale unor scriitori consacraţi de astăzi. Printre aceştia, Roberto Bolano (1953-2003), care înaintea dispariţiei sale s-a dedicat şi el cu încrâncenare scrisului intens, ca şi Kafka, pentru a-şi termina opera. Intransigent în judecăţile sale critice, necruţător cu literatura de consum şi cu „avalanşa de glamour" din literatura actuală, scriitorul chilian îşi arată admiraţia faţă de Kafka cu diverse prilejuri şi îi aduce un omagiu în povestirea El policia de las ratas -Poliţistul şobolanilor-, inclusă în volumul de proze scurte El gaucho insuffible, apărut postum, un text care, în formă dramatizată, a revenit în atenţia publicului cu prilejul spectacolului care a deschis, în vara acestui an, Festivalul Internaţional de teatru din cadrul Bienalei de la Veneţia. Trama de factură poliţistă, ambianţa fantastică a personajelor şobolani mişunând prin labirintul de canale de la subsol şi procedeele alegorice îi servesc scriitorului chilian pentru a da formă poetică unei viziuni apropiate de cea kafkiană, asupra condiţiei tragice a individului în societate, victimă a alienării şi degradării, a incomprehensiunii faţă de cei diferiţi, adică artiştii, indivizi înzestraţi cu harul artei. Au fost recunoscute aici numeroase intertexte cu povestirea kafkiană Josephine cântăreaţa sau poporul şoarecilor din 1924, mai ales că există şi un indiciu explicit: poliţistul Pepe el Tira este unul dintre nepoţii miticei cântăreţe Josefina. Substanţială este prezenţa lui Kafka în opera scriitorului spaniol invocat la începutul acestui articol. Metaficţionale prin excelenţă, scrierile lui Enrique Vila-Matas (1948, Barcelona) includ diverse forme de intertextualitate vizând operele scriitorilor predilecţi, printre care şi autorul Metamorfozei. Acestuia îi aduce ca omagiu special un întreg volum de povestiri situat în întregime sub zodia Kafka, începând cu titlul Hijos sin hijos -Fii fără fii (1993), care sugerează conflictul tatăfiu, refuzul copilului de a repeta destinul tatălui, ca protest împotriva constrângerii exercitate de tradiţie, normă, convenţie. Cartea este o combinaţie de autobiografie, ficţiune şi istorie a Spaniei în ultimii 41 de ani, din care nu lipsesc elementele ludice şi simbolice, concentrate în jurul cifrei 41 care desemnează polisemie: vârsta lui Kafka în anul morţii şi vârsta abia împlinită de Vila-Matas; numărul intertextelor kafkiene inserate de autor în cele unsprezece povestiri, pentru ►► Franz Kafka in literatura spaniolă perele lui Franz Kafka au avut în spaţiul cultural hispanic o timpurie și empatică receptare, concretizată în traduceri, comentarii și reflecții. 20.............................. România literară numărul 48 / 29 noiembrie 2013