România Pitorească, 1974 (nr. 1-12)

1974-01-01 / nr. 1

creion Cînd zic ianuar văd munţii albi, pădurile diamantine, zările albastre şi schiorii fulgerînd în peisajul nins, incendiat de soarele de magneziu. Cînd zic ianuar văd caprele negre tiptopăind în Paring, arborate în semeţii, ca nişte fantastice efigii montane, pe cînd «piciorul de plai şi gura de rai» şade în dalbă şi încreme­nită cugetare, admirînd crestele şi ţancurile pe care — atît de nemaipomenit — tronează sprintenele şi nevinovatele vietăţi. Cînd zic ianuar aud rîurile ţării hă­lăduind clipocitoare prin albii pietroase, stăpînite de pace, şi o neistovită rugă iernatică, în timp ce cuţitoaiele gheţii care căptuşesc ţărmurele dur, lovesc ne­milos trupul viu al apelor peregrine. Cînd zic ianuar văd veveriţe sărind din copac în copac, ca nişte flăcări, şi rîşi suiţi în coroanele arborilor ninşi somptuos, de unde privesc hipnotic, cu pupilele larg dilatate, nesfîrşitul regat al zăpezii. Cînd zic ianuar văd sănii, lunecînd fluvii-fluvii, în cascade de zurgălăi şi cai înaripaţi, roşietici, vîslind prin peisajul neverosimil. Cînd zic, ianuar aud istorii cu voievozi şi haiduci, nemaipomenitele păţanii ale bunilor şi străbunilor, stelele se aprind, se iscă doine, zvon de ceteraş, datini se reiau, vin arome de la începuturi, joacă ursul şi capra, apare masca pe uliţă, curg amintiri, urîtul şi amarul sînt izgonite din casă, le iau locul vorba de duh, strigătura, gîndul înţelept şi urarea cu «pace în ţară, grîu la vară!», încît România întreagă devine scena unui ceremonial de­­demult, mereu actual, în timpul căruia oamenii parcurg codri de amintiri, cîm­­puri de simţire şi rostire bogată, orizonturi de folclor şi fantezie ardentă, golfuri ale mitologiei româneşti, munţi de avuţie artistică populară, inestimabila noastră merinde întru continuitate şi exprimarea sinelui. Cînd zic ianuar... Fie-mi îngăduit să vorbesc astfel, idilic şi patriarhal, o dată pe an, în luna ia­nuar, cînd românului îi place să-i ningă bogat, ca în cărţile de citire. Noi, care pro­­povăduim dragostea de natură, fiind slujitorii şi cultivatorii spaţiului binecuvân­tat al patriei (spaţiu de tihnă, spaţiu de sănătate, de refacere a cheltuitelor e­­nergiii, spaţiu de gîndire şi simţire, spaţiu de mişcare, spaţiu de reverie, spaţiu de privelişte) afirmăm, pe bună dreptate, că cea mai profundă şi mai durabilă legătură este comuniunea dintre om şi natură. E timpul să luptăm mai concret, mai eficient, mai energic, printr-un larg evantai de mijloace, pentru constituirea şi re­constituirea omului natural (expresie aparent improprie dar exactă) adică reintegrarea omului în natură şi în propria sa natură, în­ ambianţele şi mediile cu care l-a învrednicit, pe scara lungii lui evoluţii, Muma — Natură. Numai astfel vom putea atinge, şi cu concursul activităţilor de turism, dezideratul esenţial al acţiunilor educaţiei socialiste cărora statul nostru le acordă cel mai mare interes: afirmarea nestingherită şi plenitudinară a personalităţii umane. Asta se va putea întîmpla numai dacă omul modern, omul de azi va fi smuls —per­suasiv şi metodic — din efluviile stressante ale vieţii cotidiene, din aerul impur al marilor aglomeraţii urbane, din zonele intens poluate, spre a fi dus la munte, la mare, Cîmp deschis, în splendorile firii spre a se regăsi şi fortifica, în numele sănătăţii, echilibrului şi armoniei. Cînd să visăm dalb şi cu înfometare la toate acestea dacă nu iarna, în ianuar, lună de început, lună de cugetare, lună de gînd înalt şi îndrăzneţe planuri, de punţi aruncate în teritoriile virgine ale perspectivei?! Ianuar este ca o pagină imaculată, de început de carte; în spaţiul ei începe, acum, în aceste zile cronica anului de graţie 1974, în care am pătruns. Se scrie istoria prezentului, se gravează evenimentul, clipa, faptele omului. Este forţa şi neprihănirea iernii. Este privile­giul ei. Pentru toate acestea iarna românească merită omagiul nostru de nobleţe. Este lucrul pe care-l ştiu Carpaţii încărcaţi de omături, îl ştie Cîmpia Română îmbrăcată în cojocul hibernării sale, îl ştie Dunărea, bătrîna, cărăuşa de sloiuri, îl ştie Podişul Ardealului, îl ştie somnolenta Deltă. Ţara întreagă îl ştie. Noi nu sîntem decît un ecou. Iarna aceasta este, incontestabil, mai bogată decît cea precedentă: în materie, în omenie, în moralitate, în simţire, în conştiinţă românească. O însemnare despre iarna românească ni se pare o potrivită prefaţă la acest «al treilea număr de ianuar» cînd revista «România Pitorească» intră în cel de-al treilea an de existenţă, pe parcursul cărora s-a străduit să cultive scrierea despre ţară şi pentru ţară. Este un fierbinte omagiu adus anului de mare vocaţie 1974, în cuprinsul căruia se vor derula două evenimente cruciale în viaţa naţiunii ro­mâne: împlinirea a 30 de ani de la insurecţia naţională antifascistă armată de la 23 August 1944 şi cel de-al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român. Aş vrea ca pagina aceasta să crească la infinit, hiperbolizînd frumos, cîmp alb, imaculat, pur, pe care să alunece un schior, scriind un cuvînt de dragoste pentru Republica Socialistă România, stat liber, independent, suveran, aflat la trei decenii de vîrstă revoluţionară socialistă şi la o experienţă istorică şi dem­nitate care se întinde dincolo de zarea celor două mii de ani de viaţă pe aceste pămînturi. pop simion Luna lui Gerar IARNĂ ROMÂNEASCA m ikS

Next