Romanulu, martie 1875 (Anul 19)
1875-03-01
SERVICIUL!! TELEGRAFICII ALU «ROMANULUI». Viena. 12 Martir—Imperatulu Austriei, cu ocasiiunea oiiagiului sef în Dalmația, va aveä întrevedere cu Victor Emanuel în Ateneua. Spirea este autentica. mirinvtiri 28 fauraru. nilll LMI, 12 MARTIȘORU. „Uă speranță ne mănține,— <siserâmă ieri in facia uneltirilor antinaționale ce ne desvăluia proiectulu de concesiune ale liniei Proiesel-Predelu,— speranța că Românii, cândă parvină a înțelege și a se pătrunde de esistența unui pericolă națională, scră se rădice sufletele loră mai presusă de ori-ce alte considerațiuni, și se ’l resiste.“ Daca suntemă bine informați, nici de astă dată acesta speranță de atâte ori justificată n’a fostă amăgită. Sa asigură că deputații, mai fără deosebire de nuanță politică, s’ară fi oprită cu atențiune asupra aceloră disposițiuni din proiectul de lege, cari desvăluiescă voința regimului de-a da cu orice preță concesiunea numai străinilor, esoludăndă într’ună modă absolută orice încercare din partea Româniloră. Incuragiați dorit în speranță că acestă momenta de atențiune nu va rămânea fără consecințe, urmămă desbaterea asupra proiectului guvernului. In numărul trecută nu elaminarămă de câtă prima din garanțiele ce se iă »supt uă Domnie parintescă și luminată“, pentru ca numai străinii se putea lua concesiuni in țara romanesca. Mai nainte de a trece la cele-lalte, se observămă că la finele aceluiași alineată 2, de la art. VI, unde se prevede certificatură pentru construirea unei linie de celă puțină 50 kilometre, se mai adauge și cererea unei „atestațiuni asupra capacității și onorabilității profesionale”. Un asemene condițiune este mai ântâiă absurdă, atâtă pentru Români câtă și pentru străini. Pretutindeni cândă este de dată uă asemene concesiune, se vede formându-se grupuri de capitaliști, de bărbați cu greutate etc., cărora nimeni nu le cere se fiă omeni de profesiune, și nici ună guvernă in lume nu’l respinge supta.Șcestă motivă de la concurență. Apoi, grupul ă, societatea póte să fiă formată pentru prima ora și anume pentru acea afacere, deci cu tóte că ară puté să conțte in sînul ă iei membrii cari au construită chiară sute de kilometre de drumuri-de-ferit, caré este vedita că ensăjî societatea, concurentulü pentru care se prevede condițiunile, n’a putută se construiască încă nimică, căci abia s’a constituită. Toto astăfelă și pentru condițiunea de „capacitate profesionale” , se pare ca societatea să conție mai mulți firieni de profesiune; deraândă și ea, concurentula, n’amű puté să aibă nici „capacitate profesională“ recunoscută, de fire ce ară fi abia formată. I Cine nu vede deci că guvernulă a fost înțelesă prin asemeni condițiuni un anume societate constructor de profesiune, cum este bună-firă societatea Staats-Bahn, care—fiă <zisă în parenteză—pare că dispune într’ună modă atâtă de discreționară de regimură actuale, in câtă pofta de câtă* va timpă pe ună ministru română în persoană pe la Berlin și pe la Viena ca să ’i facă treburi, ce nu privescă în nici ună modă Statulă română. A doua garanția ce se da, „suptnă Domnie părintescă și luminată“, străiniseră că Românii în țara țoră vor fi eseluși de la luarea eventuală a unei concesiunî mai însemnate, este la alineatul 3 de la art. VI. Acesta e cea mai însemnată din tôte, căci déca s’ară considera ca uă disposițiune neinspirată de uă înțelegere prealabilă, atunci e deuă absurditate ne-mai pomenită; pe cândădéca s’ară lua ca consecință a unei învoieli cu nesce anume concesionari, atunci devine două sfruntare ce trece peste tote marginile. Acestă alineată impune, ca condițiune de admitere concurentului, „se presinta încredințarea caselor de bancă din țară sau din străinătate, case deuă reputațiune necontestabile, că concurenții dispună singuri, sau ca ajutorudă aceloră case, de creditură necesară spre a întreprinde și a termina la timpulă fixată uă construcțiune de aprope patru-zeci milione lei efectivă pentru linia Ploiescu-Predelu, și de aprope douăsprezece milióne efectivă pentru linia Adjud-Cena“. Ceva se țlică „încredințarea caselor de bancă“ ? Se fiă uă garanție materială? Nu, negreșită, căci atunci guvernulă ar fi prevăzută natura și cătimea acelei garanții. Este deja vorba de u simplă scrisore de recomandare, în care un bancă arăm fice că, după părerea iei, domnulă cutare, sau compania cutare dispune de creditură necesară spre a realisa afacerea în condițiunile prescrise. Ei bine, ce teme să póte să aibă pentru mă Stată uă asemene recomandare , botezată încredințare, din momentulă ce casele de bancă cari o daă nu ieaă asupră-le absolută nici uă responsabilitate, nu numai materială —acesta este cu totulă afară din cestiune, — dérit nici chiară morală ? In adevără, deca recomandatulă nu reeșesce la concurență, totulă e terminată, decare eșiasce, și în urmă nu’și îndeplineșce îngagiamintele, ce pate să facă guvernulă cu încredințarea bancelor și de trasă la răspundere nici că e vorba, să le facă imputări particulare sau publice? ce ară folosi? ș’apoi, acele bance pot fi forte bine și fiarte corectă să răspundă că ele cunosc eau pe concesionară ca omă capabilă, cu credită etc., dorii că împrejurările iau fostă atâtă de nefavorabile, încâtă l’am învinsă; ba este chiară mai multă decâtă probabilă că guvernulă s’ară pomeni, dreptă răspunsă, că acele bance îi facă lui imputarea că recomandatură loră n’a reușită, fiindă ca i-a făcută șicane. Acesta s’a văzută destulă de desă pentru ca presupunerea se fiă justificată. E că în ceea ce privesce valorea „încredințării caselor de bancă,“ în casuță cândă s’ară găsi case de bancă destulă de puțină seriÓ3e ca se dea asemeni încredințări. Déru este positivă că bancele n’ară face asemene pasă, de câtă numai atunci cândă ară fi direcții interesate, și ara face-o numai ca se satisfacă, să cerere copilărescă. Din momentulö derit ce numai casele de bancă interesate în afacere potil se dea asemeni încredințări, — și însuși guvernul a preve<zut-o espresa acesta în alineatură reprodusă mai sus”, și anume prin cuvintele „sau cu ajutorulă aceloră case,* — întrebămă iarăși, case din altă punctă de vedere, ce valore și ce seriositate mai are încredințarea loră? Ce ințelesă ară avea faptulă ca eă, banchieră și concurentă, séu tovareșă cu ună concurentă, mai nainte de-a me presinta că sâă tovareșulă meă la licitațiune, se înmăneză ministrului uâdărtie în care se indică: „Domnule ministru, dorindă a mă presinta la licitațiune, vă încredințezi că dispune de creditură necesară spre a termina construcțiunea la timpulă fiesatu V Ce seriositate și ce valore are uă asemene încredințare ? Ore pe lângă jumătate milionă cauțiune provisorie, ce se cere oricărui concurentă — măsura contra căreia n’avemă nimică de țisă—cu însemnază acesta încredințare? Și cine este predispusă se perda jumătate milionă, pentru simplulă caprițiă de a se presinta la uă licitațiune, mai nainte de a se asigura de tóte garanțiele de reușită ? Oricine vedederă că, déci disposițiunea „încredințării“ nu ascunde oă înțelegere prealabile, atunci este uă nemaipomenită absurditate. Fiindăensé că autorii proiectului nu sunt ă capabili de uă așta copilărie, e naturala de-a se admite că, amendă în vedere nesce anume concesionari aliați cu uă mare casă de bancă, nă născocită condițiunea prealabile a „încredințării casei mari de bancă“ sclindă că un asemene casă numai fiindă directă interesată póte să dea încredințarea sea. Și care pate fi acea bancă, directă interesată la concesiune , de nu societatea austriacă Staats-Bahn, totă do-uă-dată constructóre, prin supíntre primitorii iei, și capitalistă? Astăfelă, ceea ce este absurdă ca garanție pentru Stat, pate se fiă forte logică și folositoră pentru autorii proiectului. Spre a termina cu acesta a două garanție, ce se ie în România contra Românilor și în favorea strainilorü, „suptă Domnie părintescă și supt ună regimă de ordine se punemă cestiunea în modulă următorui : In alineatul 3 de la art. VI, nu pate se fiă vorba de câtă de două categorii de interese: ale statului și ale concesionarilor aliați cu case mari de bancă. Ea se dovediră a fici «încredințările“ platonice, în nici ună casă nu potă se fiă uă garanție reale, nu potu se răspundă la ună interesă alți statului; deci, rămâne constatată că autorii proiectului n’au putută se ribă în vedere de câtă numai interesele unor anume concesionari ce sunt ei înșiși case mari de bancă, și că n’au adoptată strania condițiune a „incredințăriloră,“ de câtă spre a ’i favoriza esclusivă în dauna concurenței, de câtă spre a le asigura astăfelă pe nouăzeci de ani stăpânirea și a acestei artere de viață economică și politică a României. Să admitemă însă că Adunarea a ștersă și alineatulă 2, și alineatulă 3 de la art. VI, prin acesta ar face negreșită multă pentru causa națională și chiară pentru causa simplei dreptăți; însă, decá n’ar urma și mai departe cu curățirea, ar risca de-a lăsa să se nimicescă în mânele guvernului tóte bunele sale intențiuni. In adevera, proiectul de lege, după ce stabiliee în mai mulți articoli concurența și condițiunile iei, termină în cele din urmă,—cu un consecință și realitate demnă de autorii lui,—distrugendă principială concurenței și inlocuindu’lă prin singurulă bună placă alu guvernului. E că ce <zice arfetix : „După închiderea concurenței, propunerile primite se vor deschide și examina de consiliul de miniștrii. „Alegerea concesionariloră se va hotări fiindu-se în somn, nu numai stă^e măntură hotărîtă, de mâncă și garanțiele personale ce ară pute presinta fiecare grupă de concurenți, atâtă din punctul de vedere ală bunei esecutări a lucrărilor ș’a asigurării terminării loră la epocele fișate, câtă ș’ală siguranței îndeplinirii îngagia mintelor contractate.“ Nu numai principiul legii protestă contra acestui articolă, dară și logica cea mai autoritară, care se se revolte în faca neconsecinței și absurdității lui. Cumă, pănă aci atâte articole au fostă consacrate celoră mai varte garanții, pentru ca se nu se putá, după pretextulă dată de autorii legii, presanta de câtă concurenții cel mai soliei; și apoi după tote acestea, se face de uă dată abstracțiune, și de îndeplinirea condițiunilor, de admisibilitate, și de rezultatur concurenței, și se lasă la singura și arbitrara apreciare a guvernului se admită, nu propunerea cea mai avantagiosa, ci grupulă care personală îi va plăcea mai bine ? Și cari suntă basele pe cari art. IX autorisă a sa face acestă alegere arbitrariă, chiară contra resultatului licitațiunii? „buna esecutare a lucrărilor“ — „arburarea terminării lor„ la epocele fișate“ — „asigurarea îndeplinirii îngagiamentelor contractate“. Dar déca e vorba de „buna esecutare a lucrărilor,“ cine póte se scie déca ele voră fi bine scurtă esecutate, mai nainte de-a vede pa concesionară la lucru ? Déca e vorba de „asigurarea terminării lucrărilor„ la epocele fixate“, care pute, se fia farmeculă, puterea supranaturale prin care guvernul se vede de mai nainte că, de acum peste patru ani cutare concesionară va termina, și cutare nu va termina la timpă, deși toți aă îndeplinită condițiunile prealabile cerute de lege? Daca e vorba de „asigurarea îndeplinirii îngagiamentelor contractate“, ântără pe ce tameiü pate să declare guvernată pe cutare grupă mai de bună credință sau mai capabilă de câtă cutare, cândă totemă îndeplinită de uăpotrivă condițiunile ce lis’aă cerută ? ataci cum ar putea nesce concesionari se lipsesc la îngagiamentele lor, fără complicitatea guvernului, când ele ține in mână și garanții însemnate, și tóte lucrările esecutate ? Motivele fiind derulate de cea mai vecită absurditate, nu potă justifica nici intr’ună fară puterea discreționară ce ’și reservă guvernul prin art. IX. Singura esplicare ce se póte da acestei disposițiuni, care într’uă lege <jisă pentru licitațiune pune bunură placă ală puterii deasupra resultatului licitațiunii, este numai că guvernul, temăndu-se ca nu cumva cu tóte garanțiele date străiniloră la art. VI, totuși să Se găsască Români cari să le Indeplinescu și să aibă succesulă licitațiunii, și-a reservat dreptulă ca la ultima estremitate, se admiră chiară în modulă celă mai arbitrariă pe concesionarii predestinați de câtre Provedință de la Pesta, asta se cuvine pe semne se se urmeze „suptă uă Domnie părintească și luminată și suptă UDÜ regimă de ordine“. In numărul ă viitoră ne vomă ocupa de însași concesiunea și mai cu séma de marele desavantagie ale con cesionării esploatârii pe nouăzeci de ani. In locul d-lui Hirișescu, prefectă provisoriă ală poliției capitalei, s’a numită ieri, totă provisoriă, d. Ienăchiță Văcărescu; era astăzi s’a făcută ș’uă „numire“ definitivă, majoritatea Camerei a ’ntărită de deputată pe d. Potocenu, ca represintante ală colegiului I de Muscelă, în locul d-lui Nicolae Fleva. In fine, după mai multe zile, în cari s’aă încercată totă felulă de combinări, noula ministeriă ală Franciei, s’a compusă totă de d. Biffet, arendă de colegi pe d-nii Dafaure, Say, Walton și Meaux, eră din vechiulă ministeriă pe d-nii Dacazes și Cissey. Atâtă firma câtă și numele celoră cari figurezá în josul ăiei suntă uă dovedă că noulă cabinetă are de misiune se aplice cu sinceritate legile organisătore Republicei definitive, căci toți membrii cari îlă compună, afară de mare insulă de Meaux, facă parte din majoritatea care le-a votată. Ceva mai multă: unulă din ei, d. Walton, este chiară autorul ă soră, érü d-nii Dafaure și Leon Say aparțină grupei centrului stângă, care a admisă împreună cu d. Thirs Republica ca singură formă de guvernă posibile în Francia ș’a susținut’o in tote ocasiunile, de la proclamarea ei și pănă a fi, din deplină convingere și cu multă tăriă. Noulă ministeriă dorit este republicană, căci prin forțele republicaniloră este adusă la putere, și nu credemă ca de ații înainte să se mai ved ja in camera de la Versailles tristulă spectaculă ca personele de pe banca ministerială se atace instituțiunile republicane, în temeiul cărora aveau ființă ca miniștrii.