Romanulu, ianuarie 1882 (Anul 26)

1882-01-14

34 ROMANULU 14 IANUARIU 1882 Este frăție; și de aceea se urmăm sânta Constituție ce ne z­ice ca sĕ ne dați un părticică de pământ care să ne fiă de a­­juns pentru hrana nostră și a vitelor nós­­tre; și dupĕ acea părticică de pământ ce ni se dă în stăpânire din sânta Constituție, cine îi va trebui mai mult pământ ca se muncască îl va cere de la stăpânul pămân­tului și-i va da din dece­nia fără să se mai pom­enască de clacă, de iobăgie, de prisose și de erbărit,­ numai se dea din 4eCG una din rodul pământului, precum mai sus s’a dis. Vice-președintele.—N’a sosit încă timpul de a ne îndeletnici de dijmă; acesta este un faptă atât de, însemnată cât merită a o cerceta cu de amănuntul din toate părțile. Vom face socotelă, ce venit are capitalul pus în pământ, și daca acest venit al pă­mântului va fi de uă­potrivă cu dijma, a­­tuncea veți oțărî și despre dânsa, acum ense este vorba asupra­­ lisei din Constitu­ție, respect la proprietate. Vice președintele vedând că a trecut de am­iadă­ di, a propus se se dea puțin repaos și s’a suspendat ședința. D. Stan Stanică, deputat sătean, are pa­rola. El (J­ice : munca este sântă și proprie­tatea este sântă; ense după ce se va îm­părți și clăcașului câte uă părticică, apoi este sântă și proprietatea. D. Badea, deputat sătean. — D-v. d-lor proprietari, la­­ acesta întrebare a d-vóstre că este sântă munca, sau nu, la acesta eu­die că munca omului este sântă; căci se face prin manele omului și sudorile lui, și arderea sórelui, și neatinsă de nedreptate; și ér­­fic că este sântă și aceea­ ce ne vine de la Tatăl ceresc; or d-v., d-lor proprie­tari, vedem că ne apucați se dăm cuvân­tul că este sântă proprietatea sau nu? La acesta eu clic că nu este în căderea nostră, ca să o sânțim, că numai unul Dumnedeu sânțesce, că de la moș Adam, ne-a făcut Dumnedeu ca sĕ ne hrănim toți pe pă­mânt. D-lor proprietari, acum vedem ca de la mila lui Dumnezeu­ a sosit vremea mân­­tuirei ca se ne scape din robia în care am fost mai cu semn de la anul 1831 pâne acum, de acum înainte sé urmăm Consti­tuției, că e sântă întocmai ca sânta evan­­gelie, ca sé ne lumine de cu uă unire și dreptate și frăție, ca se ne daui și nouă vă părticică de pământ pentru hrana nóstră și a vitelor nóstre, că de atâta vreme de când muncim, pete s’o tini și rescumperat ; or cine va voi ca se aibe mai mult, se cera pământ de la stăpânul pământului și se-­ dea din venit, adică la Zece una din tóte semănăturile, fără se se mai pomenesca de nici un fel de abus, cum urma pâne acum, de prisose și e sărit; că acesta a fost și tute și frăție, va fi sântă proprietatea; ense după ce se va boteza, s’o botezăm, s’o sânțim, că pentru acesta ne-am adunat aici. D. Lenș. — S’o botezăm, se-î fim nași, și se-î punem nume, dreptate. Preotul Neagu. • D-le vice-președinte, tot pentru a sânți proprietatea ne este vorba ? Vice-președintele. — Tot, și ai parola. Preotul Neagu.— Fraților, daca revoluția de la 11 Iunie prin Constituție a respectat proprietatea și persona, ar fi de prisos, noi că grămadă de omeni, să ne batem cape­tele pentru acesta, că destul de curat arată Constituția că sântă­m și una și alta , așa­dar ar trebui să începem a merge la Cons­tituție unde­­ zice, „săracii Plugari, hrăni­torii orașelor, fiii patriei cei adevărați, ce a­u purtat de atâtea vecuri greutățile țetei, au îmbunătățit moșiile, au hrănit țara și proprietarii și pe moșii lor, pe părinții lor și chiar ânsu­șî pe acești proprietari; îna­intea lor își cer să părticică de pământ, îndestulă pentru hrana familiei și a vitelor ele, rescumparată de atâtea vecuri cu su­dor­ile lor; o cer și patria le-o dă, și dră­ șî patria ca uă mumă bună și dreptă va des­­păgubi pe toți.“ Vice-președintele. —­ De­și s’a făcut Con­stituția și am jurat pe ea, dar suntem ele­tori se desbatem articolul proprietății pă­mântului și să-l primim cu toții. Toți deputații săteni au strigat : noi sfin­țim proprietatea; însă după ce se va îm­părți, ér acum nu putem. D. Robescu, deputat proprietar. — Deea acum nu se sânțesce, va se­dică că noi n’avem moșii; și de unde o se împărțim ? Vice-pre­ședintele­ — Domnilor, lucrările nóstre sunt­ publice, fiind­că au de scop binele public: vorba și scrierea este liberă în România, liberă aici între noi; înse as­­tă­­ jî publicul setos de a­iei cele ce lucrăm ne-a încongiurat în număr atât de mare în­cât simțim nevoia de a ne însemna da­­toriele reciproce între noi și publicul de față. Spre acest scop am onore­a vă pro­pune următorele reguli: 1. In cursul ședinței nu este liber ni­­meni, din public de a întrerupe vorba unui deputat. 2. Nimeni nu pote șopti când vre un de­putat vorbesce. 3. Vorba publicului este liberă în timpul conferințelor și când ședința este suspen­dată. Adunarea aprobă în unanimitate aceste ponturi, după care vice-președintele porunci de a se prescrie și a se lipi pe ușă, și a­­poi de pe parola preotului Neagu. Preotul Neagu. Fraților 1 Efi cred­­ că din câți se văd astă­zi adunați în acesta sală, atât acei ce suntem la masă, cât și frații privitori ce nu au­ vot, nici unul nu este venit care se nu fiă venit în dragostea Con­stituției și care se nu fi jurat pe Constitu­ție, că adică se vor ținea de acele 21 de articole. Constituția, în duhul iei sântesce proprietatea, sântesce și persona. Așa der sântă e proprietatea; dar tot­ uă-dată o cunoscem și détpre prin art. 13 a împăr­tăși și pe locuitorul fără pământ cu vă părticică de pământ spre hrana familiei și a vitelor sale; așa der sântă este proprie­tatea, și nu ve mai temeți fraților săteni, a­dice , că proprietatea este sântă, că a­­dică îndată, ce vecji dice că proprietatea este sfîntă, ve vor dice domnii proprietari, că adică munca d-v­­e sântă, luați-ve munca și ve duceți unde voiți, ce aveți cu pro­­prietatea nostră? Nu, fraților, nu ve dice nimeni așa, fiind­că a jurat pe Constitu­ție, și îndată ce va­­ fi de așa, așaa nu nu­mai că nu va mai avea loc aci, că nicî în tota țera nu va avea loc, fiind­că acela ese din duhul Constituției, și îndată ce va eși din duhul Constituției, va eși și din a­ Deputații săteni. Sântă e proprietatea, după ce se va împărți. Vice-președintele. Mai nainte de a se îm­părți, trebuie se declarăm de sfântă pro­prietatea. Munca nóstra este sântă și­ li­beră, dacă proprietatea nu va fi sântă și liberă cum o se intrăm în­tocmela ? Con­stituția ne asigureza că clăcașii se vor îm­proprietări prin rescumpărare, vrea se­­ jică că proprietatea este sântă; și décá binele public va cere de la densa ce­va, cere, clic, nu ea, căci atunci ar fi uă tâlhărie, cere împroprietărirea clăcașilor și acesta o cere^ cu rescumpărare, ca așa fiă­care, avend un petic de pământ, să-și aibă asigurată li­bertatea, ca să fiă un mădular interesat în Statul României, și patria nostră să ca­pete soliditatea și fericirea aceea de care merită a se bucura. D. Ceușescu, deputat proprietar. Fraților, decă vé vom da părticica vostră de pă­mânt, sințiți proprietatea ce ne va mai re­­mânea ? Toți deputații săteni diferă. Toți o sfin­țim, sculându-se și în piciore. Vice-președintele. Recapitulând discuția, des­voltând materia proprietățea pământului, în­trebă daca d-niî săteni voesc se sânțescă proprietatea pământului cui­va ? Și crte#nd că cei ce voesc ca proprietatea se fiă sântă se se rădice în piciore. Toți deputații săteni și proprietari s’au și rădicat în piciore. Vice-președintele. Acum d-lor, am pus lu­crurile în starea în care erau mai nainte de regulament, am sânțit articolul 13 din Con­stituție adică emancipația clăcașilor, am declarat că este sântă munca, prin ur­mare că numai este robie pe pământul ro­mânesc. Și am declarat că și proprietatea este sântă, prin urmare că nu suntem co­muniști. Ne remâne ca să pășim întru a ne învoi, a curma din rădăcină causa re­voluțiilor și a ne asigura că viitorime feri­cită; de aceea propun ca mâne ordinea de­­ si se fiă: daca pate cine­va să se facă pro­prietar prin rescumpărare ? Ședința s’a rădicat la 2 ore. Vice-președinte, I. Ionescu. (Va urma). ACTE OFICIALE S’a acordat medalia Bene-m­țenti, perso­­nelor ce urmeză : D-lui D. Butculescu, clasa I, pentru lu­crările și colecțiunile sale archeologice. D-lui N. D. Popescu, clasa II, pentru scrierile sale, nuvele istorice populare. CRONICA JUDECĂTORESCU CURTEA CU­­ TURATI DIN ILFOV Crimele de care am vorbit pân’acum a­­vea și tote uă causă vulgară: cupiditatea. In asemenea materii desbaterile se învîr­­tesc asupra unei cestiuni de probă, delicată problemă, greu de deslegat, dar care n’are nimic care se pasioneze, care se înalțe nici pe acusatorî nici pe apărători. Elocința în aceste procese rămâne pe pământ și d’abia pe ici pe colo îi este permis să-șî întindă aripele către oă sferă­­ mai naltă. Alt­fel este în crimele care au drept mobil pasiunea, în acele crime care pot fi comise de omeni cari nu sunt de loc perverși, de omeni din tote treptele sociale, de tote etățile și din toți timpii. Acolo este mai tot­dea­una un studiu psih­ologic de făcut, uă disecare a naturei omenesci care trebuie împinsă pene în cele mai adânci ale iei profunzimi, căci este vorba d’a se sei — gravă și eternă ces­­tiune — péne unde omul mai este stăpân pe densul când l’a luat vîrtejul pasiune­a care a dictat crima este aceea­și, este un studiu cu totul nou de făcut, căci om cu om nu se asemănă, și impresia pe care a­­ceea­șî pasiune o face asupra diferiților o­­meni nu este aceea­șî. Atunci, în aceste procese, avocatul jocă puțin rolul istoricu­lui. Și el trebuie să studieze natura, și el trebuie să cunoscă antecedentele acuzatului, și el trebuie să reconstitue cu purtualitate tóte peripețiile crimei, și el trebuie să pro­ducă un document uman, cum dice Zola, cu diferența numai că lui nu’î este iertat să-și pună imaginațiunea în joc ci trebuie­ să lucreze pe natura viu ă. Trei procese de natura acesta s’au jude­cat de jurați în acesta sesiune, unul în Ploescî și două în Bucurescî, și câte trele merită se ocupe atențiunea lectorilor mei. Unul este procesul avocatului Tătăr’anu. Urmărit d’un preot pre­ care în totă averea lui, învins la judecată prin falsificări de acte, se elice, Tătăranu se vede într’uă bună diminâță dat afară din casă cu cei cinci co­pii ai sei. Și adversarul norocos, preotul de care vorbesc, vine ânsu­și sé asiste la acestă espulsiune. Atunci acu satul Tătăranu s’as­verle c’un briceag mititel asupra preotului și-l rănesce la gât. Tentativă de omor dice a­­cusația, nu este culpabil răspunde juriul! Audiența a fost mișcătore, de­și cât se pate de scurtă. Preotul rănit declară că este bine vindecat și nu se constitue parte ci­vilă, acusația acasă numai de formă și a­­părătorii , d-nii Disescu care se așezase chiar pe banca acusației ca s­ arete cât era dp convins de inocința lui Tătăranu. Spirea Eftimiu și Brătescu cer cu insistență achi­tarea pe care juriul o acordă fără multă deliberare. Déci indignarea a dus brațul criminal al lui Tătăranu, amorul șeii, mai bine d­is, gelosia Fa dus p’al lui Georgescu, și ca têt­et’a­una amorul a făcut lucrurile mai pe de­plin, căci victima lui Georgescu n’a putut să vadă pe omorîtor dinaintea juraților ca preotul Galaction. Georgescu este un om plin de calități : lucrător, onest, econom și mbit de stăpânii sei care au­ venit singuri să spună acestea d-lor jurați. Dér Geor­gescu are uă slăbiciune, uă slăbiciune din nascere care n’are leac. Georgescu este muieratic Ochii cari scânteiă foc nu’l pot lăsa indiferinte, și din păcatele lui el cade tot peste ochi scânteiătorî și... schimbători. *')d­a acum patru ani el a fost ruinat cu desăvârșire d’uă femeia care, după ce­­ a mâncat economiile lui de ani de Zde, l’a trădat și părăsit. D’atunci el a căutat uita­rea în beția fără ca s’o potă găsi, și, nu­mai când întâlni acum doui ani în satul Mogoșoia, unde era pădurar, pe Maria, ne­vasta lu Ion, pe Maria frumosa satului, Georgescu uită focul din trecut. Fără sé­­ se sperie de cele ce se spuneau despre Ma­ria care înșelase mai tot satul, Georgescu­­ se inamoră cumplit de densa și doui ani durară relațiunile lor adultere. Când Ma­­ria simți, că chimirul lui Georgescu s’a go­lit își îndreptă privirile către cel­l­alt pă­­­durar, colegul și rivalul naturale al lui Geor­gescu. Peste cât­va timp tóte acestea le­­ sciu satul, și le sciu și bărbatul... adică nu, le sciu și Georgescu, căci bietul bărbat nu sciu nici vă dată nimic. Lesne se póte în­­­chipui ce foc s’aprinse în inima lui Geor­gescu și ce fiori îl cuprindeau când întâlnia ,pe Maria. D’uă lună de Zde relațiile între ei erau rupte, când în Ziua de 17 August pe la șepte diminața, Georgescu vede pe Maria trecând prin pădur’e c’uă altă femeiă bă­trână, m­ijlocitórea Măriei pretinde acusa­tul, prietena iei zice densa. Destul că Geor­gescu chiamă pe Maria în tufișul unde era, și acesta se duce voiosă Zicând bătrânei se-șî vază de cale căci densa are ce­va­ de vor­bit cu pădurarul. Ce s’a întâmplat atunci între acest­ doui A­­ n­­aste misterul și mister va ră­mâne. Atât se scie positiv că peste câ­te­va minute Georgescu se ducea la pri­marul satului și-l ruga se vină să vară în pădure cum a ucis pe Maria. Spectacol groznic! Tânăra femeiă zăcea cu fața la pământ, arsă cu desăvîrșire din împușcătura cu poșurî ce primise în pulpă, cu capul sdrobit de patul unei pusei care era trântită alături ruptă în două. El în pregiur iarba tăvălită, barișul rupt, măr­­gelele, papucii asvîrlit­ ici și colo! Procesul a fost cât se pate de interesant. Georgescu, din nefericire pentru el, are uă mină impasibilă, că privire linișcită, răs­­punde fără sfială și fără încurcătură, par­că n’ar avea nici-uă mustrare de crima ce-a făcut. Ea face pe totă sala se rîdă când spune că bărbatul victimei s’a reînsurat 15 zile în urma morței Măriei. Acest nefericit­­ bărbat, pe care Molière l’ar fi cântat, era chrămat martor, dar atât acuzația cât și apărătorul, care era d. Du­mitru Ionescu, a renunțat la un așa peni­bilă înărturire. Cei­l­alți martori sunt forte interesanți : bătrâna țărancă, pretinsa mijlocitare, pe care d. Ionescu o confundă în întrebări și îî smulge mărturii care o arată juraților ca pe uă adeverită coruptruce a Măriei; cel­­l­alt pădurar, care de­și mai ântâiă pre­tinde că n’a avut nici în plin nici în mâ­­nică cu Maria, se lasă ânse a fi prins în dibacele întrebări ale d-lui președinte al cur­­iei și dă asupra Mariei de talie scandalase; stăpânii anteriori ai lui Georgescu care spun de patima lui înăscută. Acusația și apărarea au fost la înălțimea causei. I­. procuror Cuioglu voia se rădice acusatului ori­ce simpatie din­­ partea jura­ților, pentru acest scop el insistă asupra faptului că Maria, nefiind nevasta lui Geor­gescu, el nu putea se fie gelos, și, bazat pe faptul că obiectele Mariei s’au găsit as­­vîrlite lângă dânsa, ceea ce implică că luptă, pretinde că Georgescu nu a fost supt domnia furiei, și explică omorul susținând că Maria vroise să reintre pe calea onorei și a datoriei, că Georgescu a tentat să re­­înoiască criminala lor uniune, și, nereușind nici cu ademenzile nici cu violența, a îm­­pușcat-o de necaz. D. Dumitru Ionescu a răspuns procuro­­rului printr-un analiză scurtă și limpede a sentimentului gelosiei. D-sea a arătat cum gelosia nu este de­cât uă pasiune, care, ca și amorul din care decurge și pe care-l în­­soțesce, nu este supusă nici unei legi și nici unui raționament. „Nu este omul ge­los, a zis d-sea, fiind-că legea îî dă drep­tul să fie, el este gelos fiind-că iubesce, și iubesce fără se saiă de ce. Dacă se miră cine­va cum Georgescu a putut se fiă ge­los de uă femeiă care era nevesta altuia, de ce se nu se mire mai bine cum el a putut se iubiască pe Maria, care era nu nu­mai nevesta altuia, dar a mai multora. Și cu tóte astea acuzatul o iubia, s’a ruinat pentru densa, s’a nenorocit pentru densa, și tóte astea fără nici un cuvânt, întocmai ca omul care are friguri fără se saiă de ce“. Apărătorul trecând la speța procesului a arătat cum din antecedintele Măriei și depunerile martorilor nu se pate serios pre­supune că Maria vroia se intre pe calea virtutei, a respins dar suposițiunea unei lupte între Maria și acuzatul care ar fi avut dorința de a reîncepe relațiile trecute, și-a susținut că luptă a fost, dar a fost numai în urma mustrărilor sângerase pe care i le făcea Georgescu pentru nerușinarea cu­ care Maria îl trădase, și -l trădase cu un om care, prin intrige, vroia­se­ î ia chiar func­țiunea s­a de pădurar. Resultatul a fost că Georgescu va face opt ani de reclusiune. In fine, ca se termin astă lungă enume­rare, jurații din Ploesca au îndreptat oă greșeală a juraților din Bucuresci. Era vorba de trei inși din Oltenița, un primar, un no­­tar al HU Cl* XA­GCiLllLJ cm.i.j d­O LiechUi­­tjesc £ i­ur fă­­cut un act fals de căsătoria civilă ca să se potă căsători religios. Faptul în sine era adevărat, dar intențiune fraudulosă nu exis­­tase câtu­și de puțin, cu atât mai mult cu cât bietul primar nu vcia nici să scrie nici­­ se citiască. Procesul, în sine neînsemnat, căpătase­ră importanță nemeritată și a fost pledat într-un mod strălucit. La Septembre juriul din Bucuresci s’a arătat forte sever și a condamnat pe acuzați la 5 ani de în­­chisore. Totă lumea a fost surprinsă de a­­cest verdict. Unii au crezut — și cu drept cuvânt — că avocații părții civile, ai fetei care nu mai vroia să trăiască cu Decule­­scu, d-nii George Cantili, cunoscutul nostru criminalist și d. Dissescu, nu puțin contri­buiseră la acesta; alții, cum de exemplu „Port­­foliul Român“ al cărui director­­ fusese ju­rat, pretindeau că unul din avocații acuza­­ților care nu s’a mai presintat la juriul din Ploescu era de vină. In tot cazul, verdictul era regretabil. A­­facerea, din fericire, veni la Casațiune. Ce­stiuni de drept de cea mai gravă însemnă­tate erau în joc. De două ori procesul s’a pledat dinaintea înaltei curți și lupta la care au luat parte d-niî: Ioan Poenaru- Bordea, Meitani, Teodora, Arion, Dissescu și Dumitru Ionescu a fost din cele frumose. Curtea a casat verdictul juraților din Bu­curesci, și, la 16 Decembre trecut, jurații din Ploesca, în urma pledoarielor d-lor Ion Poenaru-Bordea și Radu Stanian care aveau de adversar pe d. Titu Maiorescu, a achi­tat pe acuzați. „La jurați se vine cu nunta cuconă, a zis d. Stanian, adresându-se mumei soții lui Deculescu, ori să merge la ginere a­casă cum ai mers când s’a măritat fata d-tele de și sem­i bine că n’au fost la primăria ?“ Hai cu nunta! a esclamat d-sea termi­nând. Fiă! Hai cu nunta până în Marte, când jurații se string din nou­. Juanera. Câte­va lămuriri asupra istoricu­lui cărții de citire D-nnu Mihăescu și Eustațiu­, profesori la șcala centrală de fete din Bucuresci, se plâng în Ziarul Românul, că li s’ar fi făcut un mare ne­dreptate, ne­fiind recunoscuți ca colaboratori ai cărții de citire a asociaților Lambrio, Laurian, Mihăilescu, Manliu și supt­ semnatul. Pentru luminarea opiniunii publice mă cred dator a da următorele lămuriri : In anul 1874 d. T. Maiorescu, atunci mi­nistru al instrucțiunii publice, mă însărcinase se fac programa cărții de citire pentru cla­sele primare. Programa primindu-se de bună mi s’au dat ca colaboratori între alții și pe d-niu Mi­­h­ăescu și Eustațiu­ ca represintanțî a unei scale secundare, menite a prepara învă­­țătore. D. Eustațiu­ trebuia să prelucreze partea relativă la șciințele naturale și d. Mihăescu partea istorică. De­și convingerea mea in­timă despre aceste două d-nî era că nu e­­rau destul de pregătiți, ca să lucreze la oă carte de citire în sensul proiectat, am ce­dat ânse zicendu-mi-se, că numiții d-nî vor avea să se conforme tuturor observațiilor ce li s’ar face în cursul lucrării. Terminându-se lucrarea mi s’a dat tot materialul spre a-1 remania după clase ș’a face corectura cărții. In acesta lucrare de remaniare, văzând că materialul dat de d-nii Eustațiu­ și Mi­hăescu nu corespunde cerințelor unei bune cărți de citire, Fam eliminat mai tor, înlo­­cuindu-i fiă cu părți prelucrate de mine ânsu­mî, fiă cu părți lucrate de alții. Publicându-se cartea, d-niî Eustațiu­ și Mi­hăescu au primit în adevăr recompense și aveau chiar și pretențiunea exagerată de a beneficia de la fie­care editun­e. Ca cartea însă se fia cât se póte mai­eftină și se și-o potă procura copilul cel mai sărac, am refusat din parte-mi ori­ce beneficiu și dânșii au trebuit se se lase de acea pretensiune și așa s’a convenit, ca prețul cărții să fie numai costul tiparului. Fiind trebuință de oă nouă prelucrare a cărții de citire d-nii Eustațiu­ și Mihăescu de politeță au fost invitați să renunțe și formal de a mai figura ca [colaboratori ai cărții de citire, fiind-că de fapt erau înlă­turați chiar de la prima publicare a acestii cărți, ceea­ ce numiții d-ni au și făcut. Déca în ultima edițiune figurază numele d-lor Laurian și Mihăilescu, causa este, că dânșii au colaborat în adevăr. Tot d’uă­ dată mĕ cred détor a face cu­noscut, că la prelucrarea acestei cărți s’a interesat chiar Maiestatea Sea Regina, dând mai multe poesii și bucăți de citire com­puse chiar de Maiestatea Sea. Asemenea au luat parte d. T. Maiorescu, atunci mi­nistru al instrucțiunii publice, d. George Constantinescu directorele liceului din Cra­iova și alții, cari nu au voit să-și publice numele. FOIȚA ROMANULUI 14 IANUARIU de A. MATTET (Arthur Arnould) XVI. (urmare) Un luptător . Când aflară că Robert a plecat în Ame­rica, prietinii lui nu se mirară. Ei crezură că „puritanul“, cum îl numeau toți la scală nu mai pate trăi în mijlocul năbușitor al despotismului imperial și că merge se caute un aer mai liber supt cerul vechilor colo­nii spaniole. Toți se înșelau. Robert era din aceia care cred că cine­va se datoreză cu atât mai mult țării sale pe cât ea este nenorocită sau mai vinovată El se ț se caute în America nu libertatea pe fi’â­ri el, ci solința pentru toți. El renase două ani, parcurgând Brasilia, Plata, Chili, Republicele Ecuatorului, trăind cu negrii robi ,ca se surprindă secetele și secretele lor, mergând până în deșert ca să se pună în relațiuni cu Indianii, studiând fauna, studiând mai ales otrăvurile. Stim cum, după două an­i, fu rechrămat de chirurgul, profesorul său, care suferind a­u fi .. fl ., prin rmiroio­ri­n deja de boia de care muri, avea nevoie de serviciile lui. Robert era de atunci în pose­siunea mai multor descoperiri preci­se, asu­pra otrăvurilor, Se ’ntorse dér bucuros în Francia. Bătrânul Caussin dorea și mai mult se se ’ntorcă nu numai în Francia, dar în țara lui natală, el voia să moră acolo unde fusese tânăr, unde lăsase atâtea amintiri. Ense Robert n’avea destui bani ca să in­staleze pe bătrânul său­amic cum ar fi voit. II conduse cu tote acestea în orașul unde se născuse amândouă. Chiar în ziua cân­d era plece înapoi la Paris, el fu chiămat în grabă pentru un acel dinte. D. de Versoix, bogatul și evlavi­osul proprietar a cărui denunțare trimisese pe bietul Caussin la Lambessa, își rupsese piciorul la vânătore. Toți medicii erau de părere să­­ i se taiă piciorul și capul era privit ca disperat. Robert elamină frântura și dete din cap. Femurul era rupt și era vorba d’a se des­­articula capsa. — Ast­fel și d-tea­mă condamni! strigă cu disperare d. de Versoix, care dorea să merga în raia cât se póte mai tarAm. — Nu, Zoö Robert, dar operațiunea este forte grea și periculosă. — Domnule, relua bolnavul cu uă voce înăbușită, ori­ce vrei, voi plăti... Sunt bo­gat, forte bogat!... Dar scapă-mă!... Robert făcu un moment. — Deca reușesc. zise el, va fi cinci­ deci de mii de franci. — Vă sută de mii, deca vrei! suspină pacientul. Mă vei scăpa? — Sper. Operațiunea reuși. In Ziua când se ră­dica aparatul, ci de Versoix dete lui Ro­bert cinci­zeci bilete de uă miă franci. — Domnule, ’i Zise Robert, nu pentru mine v’am cerut acesta sumă. Opera­țiunea nu se plăteșce de­cât cin­ci sute de franci. Dar, în urma denunțărea d-tele, un nenorocit învățător, Pierre Caussin, a fost ruinat și deportat. ’L-am cules de pe drum muritor de fume. Vei fi fericit d’a afla că scapi astă­zî pe acela pe care ’l-ai vândut. Mă duc să dau p­­atru-deci și nouă de mii cinci sute franci victimei d-tele. Cel puțin va avea­­ Iile bune la bătrânețe. Robert salută și e­i. Muncind mereu, învățând mereu, Robert nu avuse vremea să răsipiască camerele su­fletului șeii. Păstrase neatinsă puterea sea de a iubi. Avuse până acum amiciții, nu cu­noscuse iubirea. El iubise pe tatăl său cu totă pasiunea recunoscinței; iubise pe Caussin cu tot ze­lul devotamentului; iubise pe Lucian cum un frate mai mare iubeste pe un frate mai mic. Lucian semăna cu mama lui, era u­ na­tură generosá tot­dea­una, dar adesea slabă. Când Robert veni pentru prima oră pe sora amicului său, palidă și incantatore în hainele sale de doliu, el fu mișcat înainte d’a fi uimit. O plânse înainte d’a o iubi. Lucia fu recunoscétóre d’acesta simpatiă respectuosă, și inima iei sdrobita primi cu încredere acesta inimă care voia se ia ju­mătate din durerea sea. Apoi Robert ’l vorbi de fratele iei, Lu­cia, în scrisorile sale, î i vorbi de Robert. Nu se văduseră nici uă dată și se cunos­­ceau de mult. Iubirea, născută din durere, este pate cea mai puternică, aceea care are cele mai adânci rădăcini. D’alt­mintrelea, Robert și Lucia se întâlniau la un cos favorabil și, ea se Z­c­aȘa h­otăritor al vieții lor. Robert era ostenit d’a fi singur. In soiință, în renume, în avere, el putea se mai pro­greseze, dar era de ajuns. Posițiunea sea ’1 punea maî presus d’ori­ce bănuială. Lucia, între Balda și tatăl său, se sim­țea singură, ca și când ar fi fost de două ori orfană. In aceste două ființe simple, reale și sin­cere, iubirea trebuia se fiă și ea sinceră, reală și simplă. Lucia și Robert s’șî strîn­­seră mâna ca douî prieteni. In Ziua când băgară de sema că se iubesc, îșî o spu­seră. In Ziua aceea, d-na d’Arnaud, indispusă, chlăniase pe doctor. După ce scrise ordo­nanța, e o sedură de vorbă. Lucia era de față. D-na d’Arnaud vorbi d’uă fată bogată pe care doctorul Robert o căutase un an , îna­inte și care se mărita a doua zi­­—E incântatare, nu e așa? Zise d-na d’Ar­naud. Cam fudulă și manierată, dar în­­cântătore... Nu ți se pare așa, am tăcut? — Nu tocmai, demnă, respinse Robert. Bine­înțeles nu vorbesc de figură, care pate fi în adevăr încântătore, ci de persona mo­rală. Cine­va pate fi are încântător, când nu există ? Eu­ mărturesc că slăbiciunea morală nu este nici uă dată un virtute, căci ea se compune din negări, nici un farmec, căci ea scapă și dispare la cea d’ân­­tei și încercare. — Văd, Z*se d-na d’Arnaud zîmbind, văd, doctore, că ți-ar trebui să eroină. — Nu, mi-ar trebui uă femeiă. „Vă fe­meia“, vorba acesta dice tot, ca și când nici „un bărbat.“ Ceea ce face frumusețea morală a femeiei, este d’a fi vitezei în gra­ția și puternică zîmbind. Femeia pe care o voiü iubi, va fi soția și egala mea. Ea se va sprijini de brațul meu­, eu me voiu spri­jini de inima iei. Nu voiesc d’acele fetițe, ființe frivole cari nu pot fi nici soție, căci un bărbat n’are ce vorbi cu dânsele, nici mame, căci n’au ce spune copiilor lor. Pen­tru mine, nu e femeiă de cât femeia com­pletă, care cugetă și care simte, care voieșce și care iubesce. Numai în mâna unei așa femei ași voi să pui într’uă Zi mâna mea. Lucia asculta în tăcere, nemișcată, cu ochii ațintiți pe flacăra care scânteia în cămin. După ce plecă Robert, d-na d’Arnaud, neputând părăsi joțul iei, Lucia se scula ca să-l însoțescă. Cei două tineri se găsiră un moment singuri. Robert își lua Ziua bună de la dânsa. Lucia rămase nemișcată. — La ce te gândesc î? întreba el. — Nu i­e gândesc, răspunse Lucia fără a rădica ochii, mă ’ntreb. — Ce te întrebi? — Me ’ntreb dac’ ași putea să semăn cu femeia pe care ai descris-o. — Și pentru ce-ți faci acestă întrebare? Zise Robert, a cărui voce tremura puțin. — Pentru că déc’ ași fi acesta femeiă, urma Lucia, care rădică d’uă dată ochii, ași cuteza se-țî întind mâna și se-ți zic : poți să pui mâna d-tele într’a mea, Robert! — Și eu, Lucia. Zise doctorul, ți-am dat inima mea și-ți dau vieța mea, căci portre­tul ce F am făcut nu era de­cât al d-tele ! își strînseră mâna făr’ a adauge un cu­vânt. Se iubiau. Se scie acum cu ce putere, cu ce voință și cu ce pasiune Robert era să fie înarmat în lupta ascunsă ce începea între el și Balda. Lucian îl înșciințase despre situațiunea financiară a d-lui de Sergy și doctorul se gândia cu drept curent că Balda nu avea în vedere de­cât averea Luciei și a fratelui iei. Nu scia însă că Balda nu lucra pentru densa, ci pentru copilu­l ei, și că era se gasesca în iubirea sea de mamă uă nouă și înZecită putere. Urmare în numind viitor. Tradus de Fr. D.­ ­ 4. A '■t îi1 ♦

Next