Romanulu, ianuarie 1882 (Anul 26)
1882-01-14
34 ROMANULU 14 IANUARIU 1882 Este frăție; și de aceea se urmăm sânta Constituție ce ne zice ca sĕ ne dați un părticică de pământ care să ne fiă de ajuns pentru hrana nostră și a vitelor nóstre; și dupĕ acea părticică de pământ ce ni se dă în stăpânire din sânta Constituție, cine îi va trebui mai mult pământ ca se muncască îl va cere de la stăpânul pământului și-i va da din decenia fără să se mai pomenască de clacă, de iobăgie, de prisose și de erbărit, numai se dea din 4eCG una din rodul pământului, precum mai sus s’a dis. Vice-președintele.—N’a sosit încă timpul de a ne îndeletnici de dijmă; acesta este un faptă atât de, însemnată cât merită a o cerceta cu de amănuntul din toate părțile. Vom face socotelă, ce venit are capitalul pus în pământ, și daca acest venit al pământului va fi de uăpotrivă cu dijma, atuncea veți oțărî și despre dânsa, acum ense este vorba asupra lisei din Constituție, respect la proprietate. Vice președintele vedând că a trecut de amiadă di, a propus se se dea puțin repaos și s’a suspendat ședința. D. Stan Stanică, deputat sătean, are parola. El (Jice : munca este sântă și proprietatea este sântă; ense după ce se va împărți și clăcașului câte uă părticică, apoi este sântă și proprietatea. D. Badea, deputat sătean. — D-v. d-lor proprietari, la acesta întrebare a d-vóstre că este sântă munca, sau nu, la acesta eudie că munca omului este sântă; căci se face prin manele omului și sudorile lui, și arderea sórelui, și neatinsă de nedreptate; și érfic că este sântă și aceea ce ne vine de la Tatăl ceresc; or d-v., d-lor proprietari, vedem că ne apucați se dăm cuvântul că este sântă proprietatea sau nu? La acesta eu clic că nu este în căderea nostră, ca să o sânțim, că numai unul Dumnedeu sânțesce, că de la moș Adam, ne-a făcut Dumnedeu ca sĕ ne hrănim toți pe pământ. D-lor proprietari, acum vedem ca de la mila lui Dumnezeu a sosit vremea mântuirei ca se ne scape din robia în care am fost mai cu semn de la anul 1831 pâne acum, de acum înainte sé urmăm Constituției, că e sântă întocmai ca sânta evangelie, ca sé ne lumine de cu uă unire și dreptate și frăție, ca se ne daui și nouă vă părticică de pământ pentru hrana nóstră și a vitelor nóstre, că de atâta vreme de când muncim, pete s’o tini și rescumperat ; or cine va voi ca se aibe mai mult, se cera pământ de la stăpânul pământului și se- dea din venit, adică la Zece una din tóte semănăturile, fără se se mai pomenesca de nici un fel de abus, cum urma pâne acum, de prisose și e sărit; că acesta a fost și tute și frăție, va fi sântă proprietatea; ense după ce se va boteza, s’o botezăm, s’o sânțim, că pentru acesta ne-am adunat aici. D. Lenș. — S’o botezăm, se-î fim nași, și se-î punem nume, dreptate. Preotul Neagu. • D-le vice-președinte, tot pentru a sânți proprietatea ne este vorba ? Vice-președintele. — Tot, și ai parola. Preotul Neagu.— Fraților, daca revoluția de la 11 Iunie prin Constituție a respectat proprietatea și persona, ar fi de prisos, noi că grămadă de omeni, să ne batem capetele pentru acesta, că destul de curat arată Constituția că sântăm și una și alta , așadar ar trebui să începem a merge la Constituție unde zice, „săracii Plugari, hrănitorii orașelor, fiii patriei cei adevărați, ce au purtat de atâtea vecuri greutățile țetei, au îmbunătățit moșiile, au hrănit țara și proprietarii și pe moșii lor, pe părinții lor și chiar ânsușî pe acești proprietari; înaintea lor își cer să părticică de pământ, îndestulă pentru hrana familiei și a vitelor ele, rescumparată de atâtea vecuri cu sudorile lor; o cer și patria le-o dă, și dră șî patria ca uă mumă bună și dreptă va despăgubi pe toți.“ Vice-președintele. — Deși s’a făcut Constituția și am jurat pe ea, dar suntem eletori se desbatem articolul proprietății pământului și să-l primim cu toții. Toți deputații săteni au strigat : noi sfințim proprietatea; însă după ce se va împărți, ér acum nu putem. D. Robescu, deputat proprietar. — Deea acum nu se sânțesce, va sedică că noi n’avem moșii; și de unde o se împărțim ? Vice-președintele — Domnilor, lucrările nóstre sunt publice, fiindcă au de scop binele public: vorba și scrierea este liberă în România, liberă aici între noi; înse astă jî publicul setos de aiei cele ce lucrăm ne-a încongiurat în număr atât de mare încât simțim nevoia de a ne însemna datoriele reciproce între noi și publicul de față. Spre acest scop am onorea vă propune următorele reguli: 1. In cursul ședinței nu este liber nimeni, din public de a întrerupe vorba unui deputat. 2. Nimeni nu pote șopti când vre un deputat vorbesce. 3. Vorba publicului este liberă în timpul conferințelor și când ședința este suspendată. Adunarea aprobă în unanimitate aceste ponturi, după care vice-președintele porunci de a se prescrie și a se lipi pe ușă, și apoi de pe parola preotului Neagu. Preotul Neagu. Fraților 1 Efi cred că din câți se văd astăzi adunați în acesta sală, atât acei ce suntem la masă, cât și frații privitori ce nu au vot, nici unul nu este venit care se nu fiă venit în dragostea Constituției și care se nu fi jurat pe Constituție, că adică se vor ținea de acele 21 de articole. Constituția, în duhul iei sântesce proprietatea, sântesce și persona. Așa der sântă e proprietatea; dar tot uă-dată o cunoscem și détpre prin art. 13 a împărtăși și pe locuitorul fără pământ cu vă părticică de pământ spre hrana familiei și a vitelor sale; așa der sântă este proprietatea, și nu ve mai temeți fraților săteni, adice , că proprietatea este sântă, că adică îndată, ce vecji dice că proprietatea este sfîntă, ve vor dice domnii proprietari, că adică munca d-ve sântă, luați-ve munca și ve duceți unde voiți, ce aveți cu proprietatea nostră? Nu, fraților, nu ve dice nimeni așa, fiindcă a jurat pe Constituție, și îndată ce va fi de așa, așaa nu numai că nu va mai avea loc aci, că nicî în tota țera nu va avea loc, fiindcă acela ese din duhul Constituției, și îndată ce va eși din duhul Constituției, va eși și din a Deputații săteni. Sântă e proprietatea, după ce se va împărți. Vice-președintele. Mai nainte de a se împărți, trebuie se declarăm de sfântă proprietatea. Munca nóstra este sântă și liberă, dacă proprietatea nu va fi sântă și liberă cum o se intrăm întocmela ? Constituția ne asigureza că clăcașii se vor împroprietări prin rescumpărare, vrea se jică că proprietatea este sântă; și décá binele public va cere de la densa ceva, cere, clic, nu ea, căci atunci ar fi uă tâlhărie, cere împroprietărirea clăcașilor și acesta o cere^ cu rescumpărare, ca așa fiăcare, avend un petic de pământ, să-și aibă asigurată libertatea, ca să fiă un mădular interesat în Statul României, și patria nostră să capete soliditatea și fericirea aceea de care merită a se bucura. D. Ceușescu, deputat proprietar. Fraților, decă vé vom da părticica vostră de pământ, sințiți proprietatea ce ne va mai remânea ? Toți deputații săteni diferă. Toți o sfințim, sculându-se și în piciore. Vice-președintele. Recapitulând discuția, desvoltând materia proprietățea pământului, întrebă daca d-niî săteni voesc se sânțescă proprietatea pământului cuiva ? Și crte#nd că cei ce voesc ca proprietatea se fiă sântă se se rădice în piciore. Toți deputații săteni și proprietari s’au și rădicat în piciore. Vice-președintele. Acum d-lor, am pus lucrurile în starea în care erau mai nainte de regulament, am sânțit articolul 13 din Constituție adică emancipația clăcașilor, am declarat că este sântă munca, prin urmare că numai este robie pe pământul românesc. Și am declarat că și proprietatea este sântă, prin urmare că nu suntem comuniști. Ne remâne ca să pășim întru a ne învoi, a curma din rădăcină causa revoluțiilor și a ne asigura că viitorime fericită; de aceea propun ca mâne ordinea de si se fiă: daca pate cineva să se facă proprietar prin rescumpărare ? Ședința s’a rădicat la 2 ore. Vice-președinte, I. Ionescu. (Va urma). ACTE OFICIALE S’a acordat medalia Bene-mțenti, personelor ce urmeză : D-lui D. Butculescu, clasa I, pentru lucrările și colecțiunile sale archeologice. D-lui N. D. Popescu, clasa II, pentru scrierile sale, nuvele istorice populare. CRONICA JUDECĂTORESCU CURTEA CU TURATI DIN ILFOV Crimele de care am vorbit pân’acum avea și tote uă causă vulgară: cupiditatea. In asemenea materii desbaterile se învîrtesc asupra unei cestiuni de probă, delicată problemă, greu de deslegat, dar care n’are nimic care se pasioneze, care se înalțe nici pe acusatorî nici pe apărători. Elocința în aceste procese rămâne pe pământ și d’abia pe ici pe colo îi este permis să-șî întindă aripele către oă sferă mai naltă. Altfel este în crimele care au drept mobil pasiunea, în acele crime care pot fi comise de omeni cari nu sunt de loc perverși, de omeni din tote treptele sociale, de tote etățile și din toți timpii. Acolo este mai totdeauna un studiu psihologic de făcut, uă disecare a naturei omenesci care trebuie împinsă pene în cele mai adânci ale iei profunzimi, căci este vorba d’a se sei — gravă și eternă cestiune — péne unde omul mai este stăpân pe densul când l’a luat vîrtejul pasiunea care a dictat crima este aceeași, este un studiu cu totul nou de făcut, căci om cu om nu se asemănă, și impresia pe care aceeașî pasiune o face asupra diferiților omeni nu este aceeașî. Atunci, în aceste procese, avocatul jocă puțin rolul istoricului. Și el trebuie să studieze natura, și el trebuie să cunoscă antecedentele acuzatului, și el trebuie să reconstitue cu purtualitate tóte peripețiile crimei, și el trebuie să producă un document uman, cum dice Zola, cu diferența numai că lui nu’î este iertat să-și pună imaginațiunea în joc ci trebuie să lucreze pe natura viu ă. Trei procese de natura acesta s’au judecat de jurați în acesta sesiune, unul în Ploescî și două în Bucurescî, și câte trele merită se ocupe atențiunea lectorilor mei. Unul este procesul avocatului Tătăr’anu. Urmărit d’un preot pre care în totă averea lui, învins la judecată prin falsificări de acte, se elice, Tătăranu se vede într’uă bună diminâță dat afară din casă cu cei cinci copii ai sei. Și adversarul norocos, preotul de care vorbesc, vine ânsuși sé asiste la acestă espulsiune. Atunci acu satul Tătăranu s’asverle c’un briceag mititel asupra preotului și-l rănesce la gât. Tentativă de omor dice acusația, nu este culpabil răspunde juriul! Audiența a fost mișcătore, deși cât se pate de scurtă. Preotul rănit declară că este bine vindecat și nu se constitue parte civilă, acusația acasă numai de formă și apărătorii , d-nii Disescu care se așezase chiar pe banca acusației ca s arete cât era dp convins de inocința lui Tătăranu. Spirea Eftimiu și Brătescu cer cu insistență achitarea pe care juriul o acordă fără multă deliberare. Déci indignarea a dus brațul criminal al lui Tătăranu, amorul șeii, mai bine dis, gelosia Fa dus p’al lui Georgescu, și ca têtet’auna amorul a făcut lucrurile mai pe deplin, căci victima lui Georgescu n’a putut să vadă pe omorîtor dinaintea juraților ca preotul Galaction. Georgescu este un om plin de calități : lucrător, onest, econom și mbit de stăpânii sei care au venit singuri să spună acestea d-lor jurați. Dér Georgescu are uă slăbiciune, uă slăbiciune din nascere care n’are leac. Georgescu este muieratic Ochii cari scânteiă foc nu’l pot lăsa indiferinte, și din păcatele lui el cade tot peste ochi scânteiătorî și... schimbători. *')da acum patru ani el a fost ruinat cu desăvârșire d’uă femeia care, după ce a mâncat economiile lui de ani de Zde, l’a trădat și părăsit. D’atunci el a căutat uitarea în beția fără ca s’o potă găsi, și, numai când întâlni acum doui ani în satul Mogoșoia, unde era pădurar, pe Maria, nevasta lu Ion, pe Maria frumosa satului, Georgescu uită focul din trecut. Fără sé se sperie de cele ce se spuneau despre Maria care înșelase mai tot satul, Georgescu se inamoră cumplit de densa și doui ani durară relațiunile lor adultere. Când Maria simți, că chimirul lui Georgescu s’a golit își îndreptă privirile către cellalt pădurar, colegul și rivalul naturale al lui Georgescu. Peste câtva timp tóte acestea le sciu satul, și le sciu și bărbatul... adică nu, le sciu și Georgescu, căci bietul bărbat nu sciu nici vă dată nimic. Lesne se póte închipui ce foc s’aprinse în inima lui Georgescu și ce fiori îl cuprindeau când întâlnia ,pe Maria. D’uă lună de Zde relațiile între ei erau rupte, când în Ziua de 17 August pe la șepte diminața, Georgescu vede pe Maria trecând prin pădur’e c’uă altă femeiă bătrână, mijlocitórea Măriei pretinde acusatul, prietena iei zice densa. Destul că Georgescu chiamă pe Maria în tufișul unde era, și acesta se duce voiosă Zicând bătrânei se-șî vază de cale căci densa are ceva de vorbit cu pădurarul. Ce s’a întâmplat atunci între acest doui A naste misterul și mister va rămâne. Atât se scie positiv că peste câteva minute Georgescu se ducea la primarul satului și-l ruga se vină să vară în pădure cum a ucis pe Maria. Spectacol groznic! Tânăra femeiă zăcea cu fața la pământ, arsă cu desăvîrșire din împușcătura cu poșurî ce primise în pulpă, cu capul sdrobit de patul unei pusei care era trântită alături ruptă în două. El în pregiur iarba tăvălită, barișul rupt, mărgelele, papucii asvîrlit ici și colo! Procesul a fost cât se pate de interesant. Georgescu, din nefericire pentru el, are uă mină impasibilă, că privire linișcită, răspunde fără sfială și fără încurcătură, parcă n’ar avea nici-uă mustrare de crima ce-a făcut. Ea face pe totă sala se rîdă când spune că bărbatul victimei s’a reînsurat 15 zile în urma morței Măriei. Acest nefericit bărbat, pe care Molière l’ar fi cântat, era chrămat martor, dar atât acuzația cât și apărătorul, care era d. Dumitru Ionescu, a renunțat la un așa penibilă înărturire. Ceilalți martori sunt forte interesanți : bătrâna țărancă, pretinsa mijlocitare, pe care d. Ionescu o confundă în întrebări și îî smulge mărturii care o arată juraților ca pe uă adeverită coruptruce a Măriei; cellalt pădurar, care deși mai ântâiă pretinde că n’a avut nici în plin nici în mânică cu Maria, se lasă ânse a fi prins în dibacele întrebări ale d-lui președinte al curiei și dă asupra Mariei de talie scandalase; stăpânii anteriori ai lui Georgescu care spun de patima lui înăscută. Acusația și apărarea au fost la înălțimea causei. I. procuror Cuioglu voia se rădice acusatului orice simpatie din partea juraților, pentru acest scop el insistă asupra faptului că Maria, nefiind nevasta lui Georgescu, el nu putea se fie gelos, și, bazat pe faptul că obiectele Mariei s’au găsit asvîrlite lângă dânsa, ceea ce implică că luptă, pretinde că Georgescu nu a fost supt domnia furiei, și explică omorul susținând că Maria vroise să reintre pe calea onorei și a datoriei, că Georgescu a tentat să reînoiască criminala lor uniune, și, nereușind nici cu ademenzile nici cu violența, a împușcat-o de necaz. D. Dumitru Ionescu a răspuns procurorului printr-un analiză scurtă și limpede a sentimentului gelosiei. D-sea a arătat cum gelosia nu este decât uă pasiune, care, ca și amorul din care decurge și pe care-l însoțesce, nu este supusă nici unei legi și nici unui raționament. „Nu este omul gelos, a zis d-sea, fiind-că legea îî dă dreptul să fie, el este gelos fiind-că iubesce, și iubesce fără se saiă de ce. Dacă se miră cineva cum Georgescu a putut se fiă gelos de uă femeiă care era nevesta altuia, de ce se nu se mire mai bine cum el a putut se iubiască pe Maria, care era nu numai nevesta altuia, dar a mai multora. Și cu tóte astea acuzatul o iubia, s’a ruinat pentru densa, s’a nenorocit pentru densa, și tóte astea fără nici un cuvânt, întocmai ca omul care are friguri fără se saiă de ce“. Apărătorul trecând la speța procesului a arătat cum din antecedintele Măriei și depunerile martorilor nu se pate serios presupune că Maria vroia se intre pe calea virtutei, a respins dar suposițiunea unei lupte între Maria și acuzatul care ar fi avut dorința de a reîncepe relațiile trecute, și-a susținut că luptă a fost, dar a fost numai în urma mustrărilor sângerase pe care i le făcea Georgescu pentru nerușinarea cu care Maria îl trădase, și -l trădase cu un om care, prin intrige, vroiase î ia chiar funcțiunea sa de pădurar. Resultatul a fost că Georgescu va face opt ani de reclusiune. In fine, ca se termin astă lungă enumerare, jurații din Ploesca au îndreptat oă greșeală a juraților din Bucuresci. Era vorba de trei inși din Oltenița, un primar, un notar al HU Cl* XAGCiLllLJ cm.i.j dO LiechUitjesc £ iur făcut un act fals de căsătoria civilă ca să se potă căsători religios. Faptul în sine era adevărat, dar intențiune fraudulosă nu existase câtuși de puțin, cu atât mai mult cu cât bietul primar nu vcia nici să scrie nici se citiască. Procesul, în sine neînsemnat, căpătaseră importanță nemeritată și a fost pledat într-un mod strălucit. La Septembre juriul din Bucuresci s’a arătat forte sever și a condamnat pe acuzați la 5 ani de închisore. Totă lumea a fost surprinsă de acest verdict. Unii au crezut — și cu drept cuvânt — că avocații părții civile, ai fetei care nu mai vroia să trăiască cu Deculescu, d-nii George Cantili, cunoscutul nostru criminalist și d. Dissescu, nu puțin contribuiseră la acesta; alții, cum de exemplu „Portfoliul Român“ al cărui director fusese jurat, pretindeau că unul din avocații acuzaților care nu s’a mai presintat la juriul din Ploescu era de vină. In tot cazul, verdictul era regretabil. Afacerea, din fericire, veni la Casațiune. Cestiuni de drept de cea mai gravă însemnătate erau în joc. De două ori procesul s’a pledat dinaintea înaltei curți și lupta la care au luat parte d-niî: Ioan Poenaru- Bordea, Meitani, Teodora, Arion, Dissescu și Dumitru Ionescu a fost din cele frumose. Curtea a casat verdictul juraților din Bucuresci, și, la 16 Decembre trecut, jurații din Ploesca, în urma pledoarielor d-lor Ion Poenaru-Bordea și Radu Stanian care aveau de adversar pe d. Titu Maiorescu, a achitat pe acuzați. „La jurați se vine cu nunta cuconă, a zis d. Stanian, adresându-se mumei soții lui Deculescu, ori să merge la ginere acasă cum ai mers când s’a măritat fata d-tele de și semi bine că n’au fost la primăria ?“ Hai cu nunta! a esclamat d-sea terminând. Fiă! Hai cu nunta până în Marte, când jurații se string din nou. Juanera. Câteva lămuriri asupra istoricului cărții de citire D-nnu Mihăescu și Eustațiu, profesori la șcala centrală de fete din Bucuresci, se plâng în Ziarul Românul, că li s’ar fi făcut un mare nedreptate, nefiind recunoscuți ca colaboratori ai cărții de citire a asociaților Lambrio, Laurian, Mihăilescu, Manliu și supt semnatul. Pentru luminarea opiniunii publice mă cred dator a da următorele lămuriri : In anul 1874 d. T. Maiorescu, atunci ministru al instrucțiunii publice, mă însărcinase se fac programa cărții de citire pentru clasele primare. Programa primindu-se de bună mi s’au dat ca colaboratori între alții și pe d-niu Mihăescu și Eustațiu ca represintanțî a unei scale secundare, menite a prepara învățătore. D. Eustațiu trebuia să prelucreze partea relativă la șciințele naturale și d. Mihăescu partea istorică. Deși convingerea mea intimă despre aceste două d-nî era că nu erau destul de pregătiți, ca să lucreze la oă carte de citire în sensul proiectat, am cedat ânse zicendu-mi-se, că numiții d-nî vor avea să se conforme tuturor observațiilor ce li s’ar face în cursul lucrării. Terminându-se lucrarea mi s’a dat tot materialul spre a-1 remania după clase ș’a face corectura cărții. In acesta lucrare de remaniare, văzând că materialul dat de d-nii Eustațiu și Mihăescu nu corespunde cerințelor unei bune cărți de citire, Fam eliminat mai tor, înlocuindu-i fiă cu părți prelucrate de mine ânsumî, fiă cu părți lucrate de alții. Publicându-se cartea, d-niî Eustațiu și Mihăescu au primit în adevăr recompense și aveau chiar și pretențiunea exagerată de a beneficia de la fiecare editune. Ca cartea însă se fia cât se póte maieftină și se și-o potă procura copilul cel mai sărac, am refusat din parte-mi orice beneficiu și dânșii au trebuit se se lase de acea pretensiune și așa s’a convenit, ca prețul cărții să fie numai costul tiparului. Fiind trebuință de oă nouă prelucrare a cărții de citire d-nii Eustațiu și Mihăescu de politeță au fost invitați să renunțe și formal de a mai figura ca [colaboratori ai cărții de citire, fiind-că de fapt erau înlăturați chiar de la prima publicare a acestii cărți, ceea ce numiții d-ni au și făcut. Déca în ultima edițiune figurază numele d-lor Laurian și Mihăilescu, causa este, că dânșii au colaborat în adevăr. Tot d’uă dată mĕ cred détor a face cunoscut, că la prelucrarea acestei cărți s’a interesat chiar Maiestatea Sea Regina, dând mai multe poesii și bucăți de citire compuse chiar de Maiestatea Sea. Asemenea au luat parte d. T. Maiorescu, atunci ministru al instrucțiunii publice, d. George Constantinescu directorele liceului din Craiova și alții, cari nu au voit să-și publice numele. FOIȚA ROMANULUI 14 IANUARIU de A. MATTET (Arthur Arnould) XVI. (urmare) Un luptător . Când aflară că Robert a plecat în America, prietinii lui nu se mirară. Ei crezură că „puritanul“, cum îl numeau toți la scală nu mai pate trăi în mijlocul năbușitor al despotismului imperial și că merge se caute un aer mai liber supt cerul vechilor colonii spaniole. Toți se înșelau. Robert era din aceia care cred că cineva se datoreză cu atât mai mult țării sale pe cât ea este nenorocită sau mai vinovată El se ț se caute în America nu libertatea pe fi’âri el, ci solința pentru toți. El renase două ani, parcurgând Brasilia, Plata, Chili, Republicele Ecuatorului, trăind cu negrii robi ,ca se surprindă secetele și secretele lor, mergând până în deșert ca să se pună în relațiuni cu Indianii, studiând fauna, studiând mai ales otrăvurile. Stim cum, după două ani, fu rechrămat de chirurgul, profesorul său, care suferind au fi .. fl ., prin rmiroiorin deja de boia de care muri, avea nevoie de serviciile lui. Robert era de atunci în posesiunea mai multor descoperiri precise, asupra otrăvurilor, Se ’ntorse dér bucuros în Francia. Bătrânul Caussin dorea și mai mult se se ’ntorcă nu numai în Francia, dar în țara lui natală, el voia să moră acolo unde fusese tânăr, unde lăsase atâtea amintiri. Ense Robert n’avea destui bani ca să instaleze pe bătrânul săuamic cum ar fi voit. II conduse cu tote acestea în orașul unde se născuse amândouă. Chiar în ziua când era plece înapoi la Paris, el fu chiămat în grabă pentru un acel dinte. D. de Versoix, bogatul și evlaviosul proprietar a cărui denunțare trimisese pe bietul Caussin la Lambessa, își rupsese piciorul la vânătore. Toți medicii erau de părere să i se taiă piciorul și capul era privit ca disperat. Robert elamină frântura și dete din cap. Femurul era rupt și era vorba d’a se desarticula capsa. — Astfel și d-teamă condamni! strigă cu disperare d. de Versoix, care dorea să merga în raia cât se póte mai tarAm. — Nu, Zoö Robert, dar operațiunea este forte grea și periculosă. — Domnule, relua bolnavul cu uă voce înăbușită, orice vrei, voi plăti... Sunt bogat, forte bogat!... Dar scapă-mă!... Robert făcu un moment. — Deca reușesc. zise el, va fi cinci deci de mii de franci. — Vă sută de mii, deca vrei! suspină pacientul. Mă vei scăpa? — Sper. Operațiunea reuși. In Ziua când se rădica aparatul, ci de Versoix dete lui Robert cincizeci bilete de uă miă franci. — Domnule, ’i Zise Robert, nu pentru mine v’am cerut acesta sumă. Operațiunea nu se plăteșce decât cinci sute de franci. Dar, în urma denunțărea d-tele, un nenorocit învățător, Pierre Caussin, a fost ruinat și deportat. ’L-am cules de pe drum muritor de fume. Vei fi fericit d’a afla că scapi astăzî pe acela pe care ’l-ai vândut. Mă duc să dau patru-deci și nouă de mii cinci sute franci victimei d-tele. Cel puțin va avea Iile bune la bătrânețe. Robert salută și ei. Muncind mereu, învățând mereu, Robert nu avuse vremea să răsipiască camerele sufletului șeii. Păstrase neatinsă puterea sea de a iubi. Avuse până acum amiciții, nu cunoscuse iubirea. El iubise pe tatăl său cu totă pasiunea recunoscinței; iubise pe Caussin cu tot zelul devotamentului; iubise pe Lucian cum un frate mai mare iubeste pe un frate mai mic. Lucian semăna cu mama lui, era u natură generosá totdeauna, dar adesea slabă. Când Robert veni pentru prima oră pe sora amicului său, palidă și incantatore în hainele sale de doliu, el fu mișcat înainte d’a fi uimit. O plânse înainte d’a o iubi. Lucia fu recunoscétóre d’acesta simpatiă respectuosă, și inima iei sdrobita primi cu încredere acesta inimă care voia se ia jumătate din durerea sea. Apoi Robert ’l vorbi de fratele iei, Lucia, în scrisorile sale, î i vorbi de Robert. Nu se văduseră nici uă dată și se cunosceau de mult. Iubirea, născută din durere, este pate cea mai puternică, aceea care are cele mai adânci rădăcini. D’altmintrelea, Robert și Lucia se întâlniau la un cos favorabil și, ea se ZcaȘa hotăritor al vieții lor. Robert era ostenit d’a fi singur. In soiință, în renume, în avere, el putea se mai progreseze, dar era de ajuns. Posițiunea sea ’1 punea maî presus d’orice bănuială. Lucia, între Balda și tatăl său, se simțea singură, ca și când ar fi fost de două ori orfană. In aceste două ființe simple, reale și sincere, iubirea trebuia se fiă și ea sinceră, reală și simplă. Lucia și Robert s’șî strînseră mâna ca douî prieteni. In Ziua când băgară de sema că se iubesc, îșî o spuseră. In Ziua aceea, d-na d’Arnaud, indispusă, chlăniase pe doctor. După ce scrise ordonanța, e o sedură de vorbă. Lucia era de față. D-na d’Arnaud vorbi d’uă fată bogată pe care doctorul Robert o căutase un an , înainte și care se mărita a doua zi—E incântatare, nu e așa? Zise d-na d’Arnaud. Cam fudulă și manierată, dar încântătore... Nu ți se pare așa, am tăcut? — Nu tocmai, demnă, respinse Robert. Bineînțeles nu vorbesc de figură, care pate fi în adevăr încântătore, ci de persona morală. Cineva pate fi are încântător, când nu există ? Eu mărturesc că slăbiciunea morală nu este nici uă dată un virtute, căci ea se compune din negări, nici un farmec, căci ea scapă și dispare la cea d’ântei și încercare. — Văd, Z*se d-na d’Arnaud zîmbind, văd, doctore, că ți-ar trebui să eroină. — Nu, mi-ar trebui uă femeiă. „Vă femeia“, vorba acesta dice tot, ca și când nici „un bărbat.“ Ceea ce face frumusețea morală a femeiei, este d’a fi vitezei în grația și puternică zîmbind. Femeia pe care o voiü iubi, va fi soția și egala mea. Ea se va sprijini de brațul meu, eu me voiu sprijini de inima iei. Nu voiesc d’acele fetițe, ființe frivole cari nu pot fi nici soție, căci un bărbat n’are ce vorbi cu dânsele, nici mame, căci n’au ce spune copiilor lor. Pentru mine, nu e femeiă de cât femeia completă, care cugetă și care simte, care voieșce și care iubesce. Numai în mâna unei așa femei ași voi să pui într’uă Zi mâna mea. Lucia asculta în tăcere, nemișcată, cu ochii ațintiți pe flacăra care scânteia în cămin. După ce plecă Robert, d-na d’Arnaud, neputând părăsi joțul iei, Lucia se scula ca să-l însoțescă. Cei două tineri se găsiră un moment singuri. Robert își lua Ziua bună de la dânsa. Lucia rămase nemișcată. — La ce te gândesc î? întreba el. — Nu ie gândesc, răspunse Lucia fără a rădica ochii, mă ’ntreb. — Ce te întrebi? — Me ’ntreb dac’ ași putea să semăn cu femeia pe care ai descris-o. — Și pentru ce-ți faci acestă întrebare? Zise Robert, a cărui voce tremura puțin. — Pentru că déc’ ași fi acesta femeiă, urma Lucia, care rădică d’uă dată ochii, ași cuteza se-țî întind mâna și se-ți zic : poți să pui mâna d-tele într’a mea, Robert! — Și eu, Lucia. Zise doctorul, ți-am dat inima mea și-ți dau vieța mea, căci portretul ce F am făcut nu era decât al d-tele ! își strînseră mâna făr’ a adauge un cuvânt. Se iubiau. Se scie acum cu ce putere, cu ce voință și cu ce pasiune Robert era să fie înarmat în lupta ascunsă ce începea între el și Balda. Lucian îl înșciințase despre situațiunea financiară a d-lui de Sergy și doctorul se gândia cu drept curent că Balda nu avea în vedere decât averea Luciei și a fratelui iei. Nu scia însă că Balda nu lucra pentru densa, ci pentru copilul ei, și că era se gasesca în iubirea sea de mamă uă nouă și înZecită putere. Urmare în numind viitor. Tradus de Fr. D. 4. A '■t îi1 ♦