Romanulu, februarie 1882 (Anul 26)

1882-02-14

138 ROMANUL 14 FEBRUARIU 1882 ritt, aci la acestă tribună sdrobită de 2 Mai­ci. Să luăm a­minte ! Nu vom­ desvolta mai mult acesta ces­­tiune pentru bărbați ca d-vestra, și pentru toți cari sunteți acolo (arătând partea drep­­tă) și care v-ați pus viața în pericol ca să faceți pe 11 Februarie­, pe când ieri apla­udați pe 2 Main (aplause). D. N. Blaremberg. Mă mândresc și astă­zi de ce am făcut atunci. D.­­­. A. Rosetti. Scrii, onor, domn, că d-tea tot­ d’a­m­a te ai mândrit pentru tóte actele de libertate; și daca ’mi vei zice contrariul va fi singura oră când ne te voiți crede. Dar sunt momente de mânie, momente de nervositate care ne fac se ne perdem echilibrul și ca să vedeți că nu voiesc să atac pe cine­va, vă mărturisesc că l’am perdut și eu ieri când am întrerupt pe d. Carp și vă cer iertare. Daca un om de­ 66 ani este supus unei asemenea bule, ’i este permis și unui tânăr să nu cugete un moment și să aplaude. Cum ? 2 Mafii, care s’a făcut cu lovire de Stat, are temelii, și 11 Februarie, care s’a făcut în deplină libertate, de tótă nați­unea, este fără temelii și pare să vină acum 2 Mafii să ni le dea? D. Iorgu Radu (senator). Nu de totă na­țiunea. D. G. R. Rosetti. Respect Senatul și re­gulamentul și nu pot răspunde la acesta întrerupere (aplause)* D-lor, 11 Februarie s’a făcut cu apro­barea națiunei întregi și s’a adoptat mai în unanimitate de către Camera lui 2 Mai 1­, și <jie mai în unanimitate, căci póte nu au fost de­cât 2, 3 sau 4, cari să fi votat contra. Vedeți dar că acest copil a fost al nați­unei, născut în libertate de un corp sănă­tos și asistat la naștere, constatat și apro­bat de către chiar Camera aceea, de care nimeni nu póte zice că era a lui 11 Fe­bruarie, ci nu a lui 2 Maiü. Vedeți dar câtă legitimitate are 11 Fe­bruarie; și vine acum d. Cogălniceanu să ne­­ fică că s’a făcut numai un Rege, dar că Regalitatea stă în vânt! Să ne dică : n’are legi Regalitatea d­v.­­ Mai este în acestă Cameră încă unul de la 11 Februarie, și încă din cei mai sin­ceri, mai cu solință și cu onore, care mai de­m­ă­<ji­­ jicea asemene . Regalitatea s’a făcut, dar nu s’a făcut și ceea ce trebuie s’o mănțină. Ei bine, d-lor, noi dicem . Regalitatea s’a făcut la 11 Februarie, când națiunea, și prin plebiscit, și prin vot aci în Cameră, a proclamat ceea ce votaseră Adunările mame : un principe, străin. Regalitatea s’a făcut atunci când acel care presida acesta dunăre, d. Epureanu, spre a sdrobi ca­­lomniele din afară, cari despărți afi națiunea în Moldoveni și Munteni, a proclamat acest vot,­­ficend că, nu Moldovenii, nu Munte­nii, ci Românii au dat votul lor unanim (aplause). Regalitatea s’a făcut când ați pro­clamat independința. Regalitatea s’a făcut când alesul d-v. a mers pe urmele eroilor cari ne-au păstrat acestă țeră și când d-v. ați încoronat fap­tele lui­ (aplause prelungite), și vine acum 2 Maiü, în z­iua de 11 Februarie, să spună că Regalitatea este numai un nume? Lucrul este forte grav, d-lor, și să cugetăm. (D. Cogalniceanu intră în Cameră și este primit în aplause din unele părți ale Adu­nări). Daca aplausele acestea sunt ironice, le primesc, pentru că ironia din partea acelora cari, fără a voi se cugete, mă acasă, acea ironiă este să laudă pentru mine (aplause). Ei, d-lor, m-ați dat jos de la minister și îmi pare atât de reu, în­cât îmi respun acum, bucurându-mă că sunt liber să vor­besc ! Voci în drepta. Nu te-am dat noi jos. D. N. Catargiu. D. Fleva cere cuvântul. D. C. A. Rosetti. La întreruperi cari nu sunt seriose pentru acela care le face, nu răspund. Fiind-că văd acum în fața mea pe acel om mare, care... (ilaritate), n’am d­is-o, d-lor, în glumă, am dis-o serios, pe acel om pe care-1 știm ori de câte ori spune că este despot;­ensă nu-1 știm când jură că va res­pecta libertatea (aplause), acel om care, în­­ ziua de 11 Februarie, în numele lui 2 Maiü, a spus că Regalitatea nostră nu are rădăcini, ași dori să-mi spună ce facem a­­cum ?... Am avut grijă să citesc astă- (i) Monitorul ca să nu-mi scape un curent în contra omului aceluia pentru care am mare con­­siderațiune pentru capacitatea lui, pentru activitatea lui, pentru inteligința lui, pentru vigorea lui, și adesea, fără compliment, pentru patriotismul lui, când vr’uă altă iri­­tabilitate nu-1 împedică (aplause). Apoi, d-lor, legea ce desbatem acum nu este ea una din legile cele mai întăritóre... era să­­ fie, a regalitățeî, m’am luat după vorba d-lui Cogălniceanu, dar voia cl.ive a Statului român ? Putem noi să despărțim Regalitatea de Statul român? Astă­­zî mai cu sâm­ă când... (oratorele face un gest în drepta și în stânga) acesta d-nii stenografi n’o pot scrie, dar d-v. ați înțeles’o. Legea în desbatere este pentru în­tărirea poporului român, prin urmare și pentru întărirea Regatului; dar înteme­­iarea Statului ș’a Regatului prin libertate, ci nu prin loviri de Stat. E că unde mă deosibesc de d. Cogălniceanu. Pate că iu­­besce d-sea mai mult pe săteni de­cât mirie, și trebuie se’î iubeeu de gre­ci pentru ei ’șî-a călcat jurământul dat la acestă tribună; dar eu nu’i pot iubi în felul acesta; eu voia prin libertate să tac fericiți și liberi pe țărani. El, d-lor, fiind­că văd acum aci pe d. Cogălniceanu, trebuie să’î maî­­ jic ceva, trebuie să’i mai spuiü, că de la cine cere cine­va mult și speră mult, trebuie către acela se fia mai aspru, mai esiginte. Apoi, bine, d-lor, are logic era, drept era, ca se nu mai­­ fie patriotic, ca d. Co­gălniceanu... căci pe cei­alți îi era, ca unii ce n’au nici inteligința, nici capacitatea, nici forța, nici activitatea, nici esperiența d-lui; dar din partea d-spre drept era să vie aci se ne­dică c’am făcut din proprietarii moldoveni un cap de Turc în care tragem ? D. Cogălniceanu să pronunțe asemenea cu­vinte ! pate fi un singur om care să nu ’nțeagă gravitatea acestor cuvinte eșite din gura acestui bărbat ? Aceluia ’î­ ași spune că este prea copil, sau că nu cu­­nosce ’ndesul înaltele calități politice ale d-lui Cogălniceanu, daca ar pretinde c’a­­ceste cuvinte le-a dis ca uă trasă de luptă, de polemică parlamentară. In­diția în care le-a dis, după nedreptatea care exprima aceste cuvinte, arăta că urmăresce eră­ șî acela­șî scop al d-lui d’a face binele țărei, stăpânind-o singur. Cum, d-le ? Cum ai putut d-tea să’țî mai aduci a­minte aci ca există moldoven și Munten? In adevăr, trebuie să fie tare tu­telar geniul României, ca se facă un om ca d-tea asemenea greșelă, fără ca ea să aibă consecințe rele pentru țără. D-tea ai să-mi di­ci că Românul a publi­cat numai contracte ale proprietarilor din Moldova. La acestea mai adăogea d. Co­­zadini­că d. Bibicescu, redactor al ziarului fostului ministru de interne, a publicat ș’uă broșură. D-nî deputați, când un bărbat de Stat ca d. Cogălniceanu dice c’am luat de țintă pe proprietarii moldoveni fiți și cum­ că cu precugetare a fis’o în ziua de 11 Febru­arie, dar ce n’a dis că numai proprietarii cei mai mari din Moldova sau întrunit singuri ș’au­ cerut să remâne legea actuală până nu sciü când ? Ei bine, atunci n’avea dreptul diarul Românul, ca și ori­care alt diar, să fică un cuvânt în privința legei actule și a ce­lor cari vor să mai română acestă lege? Și, ca să vedeți că nu mă dau după deget, declar că iau în mare parte respunderea celor ce s’au scris în Românul, și die, în mare parte, fiind­că ilustrul meu protivnic, care este vechiu diarist, scie că, décá de multe ori nu póte respunde d’uă hârtie ministerială, pe care o supt­ scrie, dor âncă de tot ce se coprinde pe fie­care și într’un diar. Cu tote acestea iau în mare parte a­­cesta respundere, căci, de când am nefe­ricirea și durerea d’a nu mai fi ministru (ilaritate), cel puțin sunt un­­ harist liber ș’aci pot să am în sprijinul meu chiar pe d. Cogălniceanu, căci d-sea a spus la adu­narea de la Iași: D. Rosetti este diarist, dar nu ministru. Ei bine, când cei cari veniseră la acea întrunire susțineau­ legea actuală, nu avea dreptul, și chiar datoria, un jur­­­­nalist să arate că acei care susțin legea ac­tuale sunt cam nedrepți cu sătenul ? .Prin urmare, trebuia să se publice contractele agricole ale acelor cari au protestat în­ con­­tra ori­cărei schimbări a stărei actuate” de lucruri. D-vestre aț­ adus pe d. Bibicescu la bara Adunareî, ca liberali ce sunteți. Se aduc redactorii de jurnale la bara Adunăreî, cum se aduceți acum nu sciü câte sute de ani în alte țări de a judeca și-î osândia? Atunci când și proprietarii munteni vor face întru­­nire și vor cere același lucru, sper că va publica d. Bibicescu și contractele acestora. In ori­ ce cas, vă afirm pe onore că în cei 35 de ani ai vieței mele politice nu mi-a trecut prin minte uă singură dată că ar fi în acésta țară Olteni, Munteni sau Moldo­veni, etc. Eu am sciut că sunt Români și déca­reu am făcut, voiu rămânea în acésta credință fără strămutare și voiu acasa ori pe cine va veni cu aceste cuvinte de­ Ol­­ten, Moldoven. D-lor, v’am luat prea mult timp și sar mai multe din notele ce­­ am. Dar ce voiți ? Fiind­că d. Cogalnicenu era, în ziua de 11 Februarie, cu a­cea imparțialitate, s’a în­cercat să ne dovedască pentru a doua mia oră de la 1859 până acum, că numai acei pe care d-sea îi numesce Moldoveni, er nu Români cum îi numesc eu, numai aceia au făcut Unirea, trebue să mai abusez puțin de­­ timpul dv., și vă cer scuze pentru a­­cesta. Trebue se apăr pe Românii de peste Milcov în contra unui Român de peste Mil­­cov, care adesea, când se iriteza, le face mare nedreptate. Ori­cât dispreț va avea ilustrul minierii de la 2 Main­, despre memoria­­ MXllett5 ¥ feÎ0r? și despre a mea în particular, ca unul care sunt cel mai lipsit de memorii din neno­rocire, dar atât lucru ar fi putut se scră, căci am dovedit’o, că am și eu puțină iu­bire de­­ ura mea, și acesta e de ajuns ca să mă oprescă d’a uita unele fapte mari ale națiunei, care îmi sunt așa de bine cu­noscute. Apoi­ d-nî deputați, cine a făcut la 1859 Unirea ? Și cine și-a espus viața când a ve­nit ș­i la 24 Ianuarie, în incinta unei Ca­mere unde mai unanimitatea își avea Dom­nul iei, care aștepta la barieră ? Cine a fă­cut Unirea atunci și a ales pe principele Cuza ? Nu are acești Munteni, pe care te silesci necontenit a-i numi vrășmași ai Mol­dovenilor? (aplause). Acesta este patriotismul acestui ilustru bărbat. Protestez în numele lui, căci nu acesta pare să-i spue conșciința. Apoi, ilustre salvator de la 2 Maiü (ila­ritate), d-tea care ai uă memorie atât de strălucită, cum ai uitat, și tocmai în ziua de 11 Februarie, cum ai uitat ceea ce s’a întâmplat la 22 și 23 Ianuariü 1862, îna­inte d’a veni Românii de peste Milcov să ’și reia dreptul lor în acest parlament, drept pentru care ați luptat secole întregi? Cum le-ai uitat acestea tocmai în­­ ziua de 11 Fe­bruarie ? In câte­va vorbe să le amintesc eu; de astă-dată ți-a lipsit memoria și de aceea ai uitat, că în Cameră, uă parte, nu voia «fice din Munteni și Moldoveni, ci din Românii de dincolo de Milcov, și de dincolo de Mil­cov, uă parte contra căreia d-te a luptai pe marte, voia să resturne pe Vodă-Cuza până a nu veni Camera aci. Uitat-ai d-tea ce se petrecea în comisiu­­nea centrale? Daca le-ai uitat, numai în­­ ziua de 11 Februarie putei se le uiți (a­­plause). Mai uitat-ad încă, tot din fatalitatea a­­celei nenorocite date, și alte lucruri, pe care d-tea ar fi trebuit să le ții minte mai bine de­cât orî­cine? A venit la noi... sau mai bine să­­ fie a venit la mine, pentru că cel­l­alt mine este primul ministru, și ori­cât veți spune că ne-am certat, nimeni din dv. nu o crede (aplause). Ce să fac, d-lor?... Aș voi să mă cert, pentru că m’a dat a­­fară, din minister, căci e vizir dar nu pot, și nu avem se ne certăm nici vă­ dată (a­­plause). Acestă speranță să pară­ (aplause prelungite). Căci este din cele mai deșerte. Nu suntem nici atât de lipsiți de inimă ca să uităm u­ viață întregă de 40 de ani, nici atât de ambițioși, ca să ne certăm pe viziriat, nici atât de prosti ca să sacrificăm națiunea nostră pentru meschinării (aplause). Și puteți fi șiguri toți că, chiar dacă totă viața mea ași fi fost, din ore­ care persona­lități meschine, contra d-lui Brătianu, eî bine, chiar acea personalitate meschină, fără să fi fost îngrădită de 40 de ani de amid­ă, încă ar fi dispărut din inima mea când divisiunea ar aduce uă pagubă țăreî (aplauze prelungite). Am făcut prostia, d-lor, că v’am spus lucruri pe cari le scrii toți, dar mă iertați..* Picem ca a venit la noi soți la mine, d. Mih­ail Marghiloman și d. Librecht, noptea, m’a sculat din somn (d-v0stră în­țelegeți... ne-a] și ’mi-a­­ jis: suntem per­­duți! Reacțiunea de peste Milcov cu reac­­țiunea din Bucuresci este înțeasă și cu co­­misiunea centrală, ca să dea vot se restarne pe Vodă-Cuza! Iertați’mi încă­ră mică digresiune, cu câte-va zile înainte presida aici d. Ion Ghika, și de pe banca aceea (din drepta) cere cuvântul un deputat, tot în momentul când cerea și de pe banca cea-l-altă.... din odaia cea-l-altă.... odaia cea-l-altă înțelegeți că este Iașii, după mine, căci ori­cât ați lupta, și noi și voi, ca să fim despărțiți, acesta nu se pare, cum nu s’a putut nici până acum, căci uni­i eram chiar în des­părțire. Mă dure un deget, îmi gangreneză, puteți ore împedică ca durerea să nu se simtă în cel­l­alt deget și în tot corpul ? Ce am pățit unii, o părâm și alții. Deci, ori­ce veți face, Românii n’au fost, nu sunt și nu vor fi de­cât un singur corp (aplause prelungite.) Atunci d. I. Chica, care presida, ca om inteliginte și patriot, a oprit de a vorbi pe­ acel deputat , a protestat totă drepta, și era mare, contra președintelui, clicând că este nedrept. Da­­pate președintele a fost nedrept, dar a fost nedrept numai în apa­­rință, căci a salvat drepta de peirea la care mergea. Sola acel președinte că și acel care face acea greșală era Român, și de aceea l’a oprit. A umblat drepta să dea jos pe președinte de la președinția, și mi se pare că el­­ și a dat și demisiunea. Au venit d. Librecht și d. Marghiloman și ne au­­cis : vedeți pericolul; vor să dea pe Domn jos; faceți să ’I iasă înainte po­porul de la Focșani până în Bucuresci. Am întrebuințat atunci puterea ce ne da credința care a avut’o poporul în noi, și pe care am meritat’o — pentru că nici­ vă­­dată nu ’i am înșelat, din contră ’o am fă­găduit mai puțin și ’i am dat mai mult— și îndată în acea napte am scris pretutin­deni, și între acei cărora am scris este, daca ’mi aduc bine aminte, și d. I. Mar­ghiloman, și d. Grigorescu, le am­­ zis: spu­neți națiunea pericolul. Am spus: chiemați pe popor, cât am putut în grabă. Atunci au ve­nit mii de săteni până pe aici, prin pregiurul Bucurescilor, nu sciü bine până unde.... D. I. Marghiloman. La Meriani.... D. C. A. Rosetti. Așa ceva. Atunci au venit aci și Românii de peste Milcov, care credeau că fac bine țărea lor oprind ca să se severșescă unirea și au început a lucra. S’au dat ordine și s’au arestat toți acei săteni. Ministerul care era în Bucuresci nu scia ce se petrecuse; noi póte suntem vinovați că nu am avut încrederea într’casul ca se ’i spunem cum și de ce au venit a­­cei săteni. Guvernul s’a speriat, i-a arestat și s’au comis, ca la tote arestările de ase­menea natură, un fel de lovire de Stat, de­și cu totul parțială. Noi atunci ne am dus la Principele Cuza — aci pot să spun că m’am dus cu d. Brătianu—și i-am dis­ scü du-te acolo și ordonă să se libereze sătenii, sau vom spune în Cameră faptele; în ziua aceea Principele Cuza nu s’a dus, de­și ne promisese că se va duce, dar se vede că a fost alt­fel îndemnat de cine­va. In fine s’a dus, lucrurile s’au potolit, și în cele din urmă ne am ales, ceea ce nu ne su­păra, cu un minister reacționar. Prin urmare, vecii d-le Cogălnicene, că unirea nu s’a făcut nici de Munteni, nici de Moldoveni, ci de Români, și culpabil este orî-ce om, care în durerea lui ’și a­­duce aminte numai de căminul lui, ci nu și de căminul cel mare (aplause). Negreșit că Românii de peste Milcov au­ făcut sacrificii mari, fiind că distanța era mare, și atunci nu aveam nici poduri, nici drumuri de fer, lipseau mijlocele de co­­municațiune, ceea ce făcea ca lumea să sufere, de­și câștigăm­ dosarele care se îne­­cau în Buzău­. Dar, în fine vedeți că sacrificiile pe cari le-au făcut Moldovenii, nu le au făcut ca să ne dea nouă Muntenilor uă gratificați­­une, ci le-au făcut pentru ca cu toții să fim uă națiune mare și prosperă, căci de va peri Muntenia, să se tot despartă Mol­dova, ea va peri. Aceste dise, d-lor, vin la cestiune. Legea împroprietărirei sătenilor, făcută prin violarea libertății — și aci am să re­pet un cuvânt pe care l’am maî dis adi­neaori, când nu era aci­d. Cogălniceanu, și pe care voia să ’l audă d-sea — legea aceea a împroprietărirei fusese primită de totă Camera, și prin urmare d-sea a făcut lovirea de Stat când nu mai avea nici un cuvânt să o facă, de vreme ce­­ V y­y primise legea d-sele. Ei bine, acea lege a împroprietărirei, cum o numesc e d-sea, a rescumpărărea, cum este numele iei cel adevărat, s’a fă­cut, și Constituanta și Constituțiunea ’î-a dat medalia de bene-merenti și ’i-o dau și eu, că bine s’a făcut, dar se putea face mai bine prin libertate. Țăranii dér s’au făcut proprietari, prea bine! Dar acum întreb, cu ce drept pro­prietarii cei mari se întrunesc și dau de­crete fără a consulta și pe proprietarii cei mici? Ba încă și mai mult, se mândresc și cred că fac act de patrioți dicând: noi numai proprietari de cei mari am decis așa. Cu ce drept? Eu nu văd alt drept de­cât acela că precum mai nainte era­ui pitarii, pa­harnicii, serdarii, postelnicii și logofeții, așa și acum faceți gradulî de proprietari, ca să veniți la uă boerie de moșie; nu cred că acesta vă este scopul, dar faptul este acesta. Eî bine, d-lor, dar nu sciți, și dacă nu sciți nu v’a spus ieri d. P. Carp, acel mare adevăr , că mica proprietate este temelia proprietăței celei mari ? Că mica proprie­tate scapă proprietatea cea mare? Prin urmare, din două una, scu că și acum ca tot­d’a­una ați afedat în rangurile de boerî, sau că și acum ca tot­dea­una ați violat, ați ucis proprietatea, ai căreia vă diceți conservatori. Unor­ proprietari mari (și vă numiți ast­fel pentru că nu mai pu­teți să vă­­ ficeți vornici și logofeți mari), dacă sunteți așa de geloși a conserva pro­prietatea, de ce ați tăcut la Regulamentul organic ? De ce ați tăcut la ordinile guver­nului de la Balta-Liman ? De ce ați tăcut la 1864? De ce? Vă era frică de d. Co­gălniceanu că vă împușcă? Apoi ast­fel de conservatori sunteți: când aveți frică vă închinați? Ce fel de conser­vatori, ce fel de patrioți sunteți d­v., când de frică și de ură ați compromis proprie­tatea, ați perdut tot, ați perdut și [domnia și tot? Prin fapte vă pot dovedi că ați perdut tot­de a­una or­i­ ce causă ați avut a apăra, și când ați dat libertatea, ați între­­buințat-o pentiul ca să loviți pe acela car­e trebuie se fiă liber’al, pentru că este fiu­ din popor (aplause). Ei, d-loi’, strigați, strigați contra proiec­tului de lege propus de fostul ministru de interne; dar sunteți ore așa de simpli în­cât să fi crezut că îndată ce l’a propus, l’a și pus în lucrare ? Scrü că v’ați întrunit la Iași, dar nu ați spus nimic în acea în­trunire de­cât că să remână ceea­ ce este. Ei bine, ceea­ ce este astă­zi credeți d­v.­că e asigur­area proprietăței, asigurarea par­­tite conservatore ? Și d­e acesta cu cea mai mare sinceri­tate, fiind­că voesc să­­ se ivescă un partit conservator, chiar daca am peri­t noi, cari am fost și suntem adevăratul partit conser­vator, pentru că tot ce este în țara acesta noi am conservat și d-v. ați compromis. Pentru ce ați strigat dor? Pentru ca să ne speriați? Dar v’am dovedit de mult, încă de la 1848, nu vă­ dată până acum, că nici cu baionetele a trei puteri nu ați putut să ne speriați; dar acum, cât de mi­șel ași fi, eu am în vârsta de 66 de ani, când m-așî speria de d-v. până a-mi perde, a-mi da de jaf tot capitalul pe care l’am câștigat! De­geba vă mai perdeți aceste cuvinte, că sunt demagog, că sunt revoluționar, că am furat, ba încă unii mă acasă că nu am moșie. Sciți de ce nu am moșie? Nu am fiind­că am vândut-o, și sciți pentru ce. Pentru ca să distrug pe distrugătorii proprietății și ai naționalității (aplauze prelungite). D-v. sciți bine că nu am mâncat-o nici în beție, nici în cărți, nici în lucruri cari nu se spun aci, și prin urmare, când ați acusat, nu m’ați acusat pe mine, ci pe d­v., pentru că ați dovedit în fața națiunei întregi, care mă cunosc ea, că spuneți ceea­ ce sciți că nu este. Voinți să amețiți ? Eu, *fa am făcut totul WAțiU LȚÎ umblat să amețiți lu­mea, sciind că amețela aduce iritațiuni și iritațiunile aduc tote relele, pe cari le-ați putut esploata. Ei bine, d-lor, ia să ne înțelegem puțin și în privința acestei deprinderi persistente care de la părinți v’a rămas, să provocați revoluțiuni. Apoi este un meserie de care nu vă puteți desbrăca, și pe care o ur­mați din generațiune în generațiune (apla­use). Se dovedesce cu sciința că tote aceste aplecări se moștenesc. Vina mea este dacă v’ați născut revoluționari? (ilaritate, apla­use). ț­iceți că Rosetti este revoluționar, bine!! fiă și așa! Ei! dar care revoluțiune am fă­cut-o singur, fără d-v. (apliause). Încă de la revoluțiunea din 1848, când eram tânăr, căci aveam déca nu mă înșel 31 sau 32 de ani, déca aveam să prosta și degrădă­­tore ambițiune, o făceam fără d-v. ca se ne vie nouă avantagiile pe cari le aveau­ ; d-v. și când­­ jic d-v. înțeleg pe boerii cei mari, éi nu pe slugile lor de pe atunci, pe cari noi l-am­ scos din slugărie (aplause prelungite). FOIȚA ROMANULUI 14 FEBRUAR. de A. MATTET (Arthur Arnould) Partea II. XV Intervenirea Baldeî. 25 Lucia se scula și, cu ochii în jos, cu un ton respectuos și grav : — Am luat un îngagiament cu d. doc­tor Robert, dise ea. D. de Sergy dete un țipăt de mânia. — Ah! o mărturescî!­­fise el; 0că cul­mea cutezanței! E că unde ajung fetele de familia! Ecă cum își respectă onorea lor! — Onorea mea este neatinsă, și trebue să fie respectată de toți, chiar de tatăl meu. —• Și tatăl d-tele trebue să respecte și acel îngagiament nelegiuit ce l-am luat și de care te fălesc­ ? —­ Tatăl meu are dreptul d’a se împo­trivi la îngagiamentul meu, precum am eui dreptul d’a mă împotrivi la al lui. D. de Sergy era fórte mâniat. Obicinuit a vedea pe toți plecându-se înaintea lui, împotrivirea fetei îl înebunea. Lucia nu se ținea în piciure de­cât prin­să eroică sforțare de voință. — Este grozav!­­fise el. Invoci legea o­­menescă în contra legei divine, în contra autorității paterne! Ad­­esea demnă de a­­cel odios revoluționar de care te-am înebu­­nit. Însă, ascultă, înainte ca să te poți lipsi de consimțimântul meu, ai să aștepți șapte ani!... Audi, șapte ani! Să fii sigură că nu vei câștiga nici să <fi, nici un cos... — Ca să nu sufer totă viața,­­fise Lu­cia, mai bine­voesc să aștept șapte ani, și mai mult dacă vrei­ mai bine ași vrea, ți-am­ spus-o, să mor îndată! — Ah! bagă de somn! strigâ d. de Ser­­gy, nu soii ce devin fetele rebele! — Soia, respunse Lucia, ce devin feme­ile nenorocite , ele mor. Lucia disese aceste cuvinte fără să fi a­­vut consciința de ce spunea. Un nor de sânge trecu dinaintea ochilor d-lui de Sergy, un nor de sânge prin care el zări nevesta sea nenorocită și morta ; și, turbat, orbit de mâniă, el să repedi spre fiica sea, cu ochii scânteind, cu mâna rădicată, gata„s’o sdrobască. Lucra că­du în genuchie. D’uă dată, ușa să deschise. Balda intră și se puse între iei, oprind mâna d-lui de Sergy. — D-le comite!...­­fise ea. D. de Sergy se opri. XVI Un pahar cu zahar Lucia remase un moment fără mișcare, ca și când ar fi primit lovitura ce o ame­nința. Balda, cu uă prefăcută îngrijire, o ajută să se scule și să șt­iă. Ea judeca că Lucia e destul de slăbită ca să-i dea ultima lovitură. Ast­fel proce­dase cu d-na de Sergy. — Liniștește-te,­­zise ea. Ai trebuință de tóte puterile d-tele. D. de Sergy nu ’ți-a spus tot, el nu ’țî-a spus pericolul care a­­menință pe fratele d-tele, daci refuși să fii soția d-lui de Maugiron. — Fratele meu!... (Tse Lucian Lucian în pericol!... Nu ’nțeleg !... — Ca să facă acestă căsătorie cu nepu­tință, el a insultat pe d. de Maugiron. Du­elul este otărît. — Dómne! când se bat ? — A­ fi diminâță. Se bat­e cu pistolul, și d. de Maugiron este sicur de dânsul, a ucis pe doui din adversarii lui. Lucia dete un țipăt de groză. — Ah!... Și pentru mine? Nu voiesc! Nu voiesc să se bată pentru mine ! Ce trebuie să fac ca să ’mpedic acest duel?, — Ce trebuie să faci, Lucia? datoria d-tele!­­lise d. de Sergy, care în timpul acesta se liniștise. Trebuie să declari fra­telui d-tele că consimți a fi soția d-lui de Maugiron. — Soția lui... Nici uă dată!­­Iise Lucia. — Bine, atunci lasă pe fratele d-tele să mori. — Nu! nu! eu trebuie să mor! — Să mori! relua Balda, ce vorbesc­ d’a muri! Nimeni nu va muri, mulțămită lui D-­reu. — Consimți? întrebă corințele. — Nu voiesc ca Lucian să mfiră! răs­punse Lucia, ascundându-și capul în perna de la canapea. D’uă dată, ea se scula. — Voiesc să văd pe Lucian!­­Iise ea. — Este de prisos!­­Iise Balda, ar fi chiar periculos! D. Lucian va ’nțelege îndată că te sacrifici pentru el și nu va primi! Este destul să i se spună că primesc!. — Voiesc să-l văd­ repeta Lucia. Sunt sigură, din contra, că el nu mă va crede de­cât pe mine. Voiesc să vorbesc cu el. Ea se scula și făcu câți­va pași, șovăind. — Trebuie să fiă în camera lui. Mă duc. — Nu!­­jise Balda, mai bine să-l chie­­măm aci. D. de Sergy suna. Un fecior intru. Balda lua cuvântul. — Du-te de spune d-lui Lucian că tatăl său doresce să-I vorbesca îndată. — Tatăl său și sora sea, adause Lucia. — D. Lucian nu este la d-lum, răspunse feciorul. S’a întors ca să-și schimbe hainele și a plecat îndată. — Ad! mă duc singură,­­jise Lucia. Ea eși din salon și ajunse la ușa odăiei lui Lucian. Ușa era deschisă. Camera era gata. — Ven­í bine!­­jisc Balda care o urmase. Lucia, fără a răspunde, se întorse în sa­lon și adresându-se către fecior . — Du-te... du-te... la d. doctor Robert. Trebuie să fiă a­casă. — Nu, d-soră, d. dr. Robert a eșit cu d. Lucian, acum un sfert de ces. Lucia, galbenă, cu ochii perduțî, fu a­­pucată de un tremur nervos .—Fratele meu! îngână ea. — Du-te !­­Jise Balda feciorului, care eși. Lucia repetă cu uă voce înăbușită. — Fratele meu !.. a murit! e ucis ! mort pentru mine ! Ea cădu în genuchie, cu fața la pă­mânt. — Leșină! (Jlse Balda. — Se chiemăm în ajutor, clise d. de Sergy, întingând mâna spre clopot. — Nu! nu­­ relua Balda, să nu facem scandal! Se nu chiemăm pe nimeni! Aju­­tă-mi să o duc în camera sea. O luară amândouă și o depuseră pe pa­tul iei. Balda avuse timp de a schimba rochia, dar Lucia era tot în toaleta­tea de bal, și nimic nu era mai sfîșietor de­cât acesta figură pe care era scrisă martea, împodobită ca pentru serbătore. — Lasă-ne acum, dise Balda comitelui; ea va reveni în simțire îndată ce va fi desbrăcată. —- Nu vrei să-ți trăiit servitorea iei? — Nu, încă vă dată se scăpăm de co­­m­entariile slugilor. — Balda, încă uă vorbă, reluâ­d, de Sergy. Fiul meu a eșit cu doctorul Robert, nu este pentru duel ? — Nu, respinse Balda. Câte coșuri sunt? — Cinci și un sfert. — Duelul va avea loc mai tânjim — Escă sicură ? — Da, da, forte sicură.—Vezi, nu des­chide ochii. Lasă-ne, te rog ! D. de Sergy privi pe fiica sea care sta nemișcată, dete din cap și eși. Era­­ fină acum. Balda se grăbi a desbrăca pe Lucia. D’uă dată ea simți că este cine­va în casă, rădică ochii și remase încremenită. Era Angelina, care intrase fără scompt. — Vrei se’ți ajut ? dise ea. — Ah! tu escî ?.. dise Balda fără a iei bine ce­­ ficea. Te credeam adormită. Iti spusesem să te culci. — Da, reluă Angelina, dar auzisem pe d. de Sergy spunând Luciei d’a-l aștepta în salon și eram îngrijată. N’am putut să dorm; scomotul vocilor mă ținea deștepta, m’am sculat și am venit. Ea privi pe Lucia cu mirare. — Biata mea Lucia!.. Iute s’o desbrăcăm. — Așa, «jise Balda, ajută-mi. Urmare în numărul viitor. Tradus de Fr. D.

Next