Romanul, septembrie 1898 (Anul 42, nr. 170-193)

1898-09-11 / nr. 178

A Anul 42-lea No. 178 Voesce și veî putea 5 Toa­ zxi în toată țara Abonamente . In țară 5 leî pe trimistru In Streinătate 10 leî pe trimistru Redacția S tr. Șelari 17­­ colț cu str. Carol Fondat de C. A. Rosetti Lumineză-to și veî fi 5 "lostirii în toată țara Anunciuri pagina IV linia 40 bani Inserții și reclame­­ leî linia Administrația Strada Șelari (coZj cu str. Carol Director Vintilă C.A. Rostii 1 3-4=0 Venirea Oștirilor turcești la București (Episod din trecut) I Oștirile Turciei, în număr de 30 000, înaintară în țară, ajunseră—după mai multe po­pasuri—până la București și-și așezară lagărul aproape de mă­năstirea Cotroceni, în ziua de 10 Septembre 1848. Care era scopul acestei oș­tiri ? Se presimțea, dar nimeni nu-l sola. Guvernul, de­și recunoscut de către predecesorul lui Faud Pașa, nu primise nici o comu­­nicațiune și nu putu dobândi nici una. Mai multe deputațiuni, între care una, având în frunte-i pe mitropolitul și pe alți demni­tari ai bisericei, merseră îna­intea lui Faud ca să-i presinte urările și se­licitările poporului. Nici una nu fu primită. Ștefan Golescu, căruia Faud Pașa, îi dedese o întâlnire se­cretă la Călugăreni, așteptă doar fără ca Faud să fi venit la acea întâlnire. In fața acestor fapte, la Bu­curești, era mare agitațiune ; poporul se întrunise pe „Câm­pul libertăței“ și strigătul­­ „la arme“ începu a se aucili pretu­tinde­ni. Afară din oraș,­­j'ce Ubicini «era mai mult de patru-z­eci­ de mii de săteni din județele Vla­­șca, Ilfov, Ialomița, Dâmbovița și Prahova, grupați pe sate și însoțiți de preoți ; ei umplu strictul spațiu dintre lagăr și oraș. Ei sunt acolo de două cide și două no­pți, dormind pe pământ și așteptând pe Turci, înaintea cărora veniseră, ca îna­­intea unor liberatori. Locotenența se teme de un conflict, și spre a-l preîntâm­pina, dă ordine celor două es­­cadroane de cavalerie și bate­riei de artilerie, ce erau în Bu­curești, de a se uni cu corpul lui Megheru, care se afla în vechiul lagăr al lui Traian. Acum, de­sigur, locotenența trebuia să se fi convins că era bine, și în interesul țării, ca să fi ascultat la timp pe tinerii din guvern, care cereau necon­tenit armarea poporului. Iată descrierea unui martor ocular despre mersul evenimen­telor și despre cele petrecute : In­­ ziua aceasta, sosi toată armata turcă la Sîntești. E de însemnat că, în lagă­rul turcesc, erau din Giurgiu drept reacționarii pe sodromî, care aveau comunicare cu cei din capitală. Aceștia pe lângă mulțimea calomnielor vărsate asupra guvernului, mai speriazâ pe Turci alc^nd • ou. Pe lângă numeroasele gloate ce se văd nearmate lângă București, mai sunt și altele bine armate cu lănci, pistoale, puști și tunuri și pândeac, prin minute favorabile ca porumbari, să dea năvală asupra Turcilor. Frică mare a cuprins pe Turci, ca pe unii ce pripegeau la locuri necunoscute, de aceia Sâmbătă trimiseră o trupă de călăreți ca să cerceteze după arme în porumburi, în jurul Bucins­­cilor. Tot odată cântară și un loc mai sigur pentru năvălirea în capitala. Sâmbătă dimineața, ne în­­șciințară, că Duminică vor in­tra negreșit, și așa poporul ță­ran rămase iar în cîmp, iar poporul capitalei se reîntoarse pe a­casă. La două ore după prînz, se răspîndi vorbă în oraș că Tur­cii intră. Urla pămîntul de su­netele clopotelor, călca om pe om, trăsură pe trăsură, aler­gând la barieră să oprească intrarea Turcilor. In fine, se adeveri că nu era nimic, dar poporul îngrijat, văzând pe is­pititorii de sus alergând în ju­rul Bucurescilor, ar fi dorit să-l întîmpine cum se întâmpină aceia ce nu vor să intre pe poarta cea adevărată. Zgomo­­tul acesta însă adăogă mult la frica Turcilor. Sâmbătă seară, veni o hâr­tie din armata turcească către mitropolitul ca să împace pe popor și să aștepte în liniște venirea lor pe a doua zi; ță­ranii însă să se întoarcă pe acasă, ca unii ce sunt aduși cu biciul. Mitropolitul a răspuns, Du­minică, că el nu se amestecă în trebi politice, a lui este bi­serica. Dar este g­uvern recu­noscut de Soleiman, în nume­le Sultanului, și de corpul di­plomatic din București, și că-l pare räu că Fuad nu vrea să se înțeleagă cu guvernul. A doua­­ zi, tabăra turcească se ridică de la Sânte­ști, nu ține drumul drept pe la Vă­cărești, unde era poporul ro­mân adunat, ci o tac peste câmp, peste drumul Graiovei; nu intră nici în București, ci se așează în câmp în dreptul Cotrocenilor și al Spirei. Po­porul nu-și perde cumpătul, se ridică și el și se mută ca să formeze barieră din partea a­­ceia Turcii cuprinseră­­ mănăs­­tirea Cotroceni și așezară ceva munițiual întrânsa. Și așa stă­­tură și poporul și Turcii pică a doua fără a face o par­te sau alta vre-o mișcare ne­plăcută. Tot Duminică eși corpul di­plomatic în tabără ca să-și facă datoria către Fuat ca către un trimes al puterei suzerane , dar turcul îl lăsă să aștepte în anti­cameră pri­n mti­cort ca la o oră. Seara pe la opt ore se lăți iar vorbă că intră turcii în capitală. Uerul clopotelor și țipetele mamelor într’un pă­trar de oră puse în picioare 40 mii locuitori ai bine armați. Nu se Capitalei putea să nu înțe­leagă Turcul de acest zgoraot, frica și întărâtarea lui crescu și mai mult. Dr. O­ Cantacuzino fost ministru de finanțe FOI RĂVĂȘITE Biroul de infor­mații Am fost și eu curios odată, să văd biu­­roul reporterilor de la ministerul de in­terne. Sună cam pretențios vorba biron, dar să’i zicem tot așa uite! odăi tapetate cu uulape de arh­ivă, in mijloc cu o masă mare și cam schiloadă in jurul căreia se găsesc vr­o câte­va scaune desfundate. Cea mai mândră mobilă de acolo e o canapea, cu fața ruptă și cu telurile atârnate. Ș­ canapeaua a fost pusă de curând, iar re­por­terii când au văzut-o instalată în col­țul odăei s-au așezat pe ea satisfăcuți că garnitura mobilei e complectă. Dar să vorbim de informații. La 9 și jumătate dim­neața se ivește primul reporter. Cel mai matinal In in­formații de sigur că este un novice nn ale reportagiului. Reporterii bătrâni vin mai târz­ii, liniștiți și negrăbiți. Pe masă un călimăr vechi și vr’o câte­va tocuri ruginite îl îndeamnă să mâzgă­lească niște coase de hârtie vânătă, aștep­tând informațiile. Se face ora 10. Vin și alții. Un repor­ter vivant, cu trabucul.In gură, cu jobenul pe cap și fredonant o ar­e u­­rată pe la Hugo. Salută măreț pe novicele și se trântește pe canapea. Apare reporterul socialist, gras , ca o halbă fără guler și blând ca o informație oficială. Apoi vine un altul tot gras, dar mai mândru. Vezi­ că e in opoziție mili­tantă și e om care a călătorit peste gra­nița. Ușa se deschise și repor­ter­ul cel mai monden apare. E de la o gazetă cu 6 co­loane și cu corespondenți in toată lumea. Ce mai e monștr.—Nimic nou respunde cel care scutură scrumul trabucului. Un altul:— A, minora, ce mai nou mi­­norule ? Și tânărul e întâmpinat cu glum8 bine-voitoare. S’­a strâns toți, informațiile însă n’­a sosit. Incep discuțiile. Fie­care se laudă că are câte ceva nou, O crimă, un cancan po­litic.— Fleacuri, strigă mândrul gazetar scuturând iar trabucul.— E adevăr»­t mon­­șer, ripostează cel monden.— O, despre asta am scris eu. Cetiți amănuntele în U­­niversul res. Unse un *sângeros reporter. Ușa stârnite și inform­ii­le apar «duse de un funcționar care e mândru că ser­vește pe g­­retsr. Toți se reped. Cel mai meșter le apucă și începe să le copieze. D’aci gălăgie.—Zi tare mă să scrim și noi. — Sunt mofturi, mofturi, respunde re­porterul care nu-și scose jobenul din cap și trabucul din gură. S­ema După înmormântare De la biserica Augustinilor Franz Iosif a plecat imediat la palatul din grădina de vară Schönbrunn, rămânând aproape singur în odăile sale. O mare parte a persoanelor încoronate sau­ representanților a părăsit Viena încă în aceeași seară, între el și împăratul ger­man ; cei­lalți, între care și re­gele Carol al României, au ple­cat cu primele trenuri Duminecă dimineața. Singur bătrânul re­gele Albert al Saxoniei s-a dus la Schönbrun și a rămas acolo câtă­va vreme pe lângă întris­tatul Împărat și Rege. In Burg-ul din oraș, a fost Sâmbătă seara cină, la care însă au luat parte numai membrii și cele mai de aproape rude ale Casei domnitoare, sub presidiul ar­hiducelui Francisc Ferdinand, moștenitorul de Tron. Duminecă dimineața la orele 9 M. La a venit din Schönbrunn la Bur­g. La 11 oare a primit pe nepoții Sal, ducii­­ Siegfried și Christof din Bavaria, precum și pe alți prinți și prințese rude ale Casei domnitoare, între care și pe ducele Ferdinand d’A­lengon, cumnatul soțul nefericitei surori a Imperatesei Regine, care ar­sese la Paris într’un bazar de bine-facere. La­ orele 1 după-ameazî Im­peratul a făcut visită, într’un hotel de primul rang, contesei de Trani, o altă soră a defunc­tei imperatese ; dar negăsind o acasă, a lăsat acolo numai cartă de visită. De aici s’a întors în Burg dar pe „Ballplatz“ s’a co­­borît din trăsură și a mers pe jos până la palat. După amenzi­e. La s’a întors la Schönbrunn. VINERI i 1 (28) Septembrie 1898 Amic și patrie ____. . (Scenă de resbel) Noaptea era târzie. Luna sticlea în nemărginitul albastru, aruncând lu­mină preste întreaga vale, în care armatele dormeau. Stelele păliseră în fața ei, iar pe pământ, se zărea ap­roape ca ziua. Era după o zi de atac. Ostașii dor­meau în lagăr un somn obosit. O sen­tinelă cu arma pe umăr, se plimba cu pași regulați și ritmici, privind cu grije în toate părțile. In pieptul său de ostaș, bătea sentimentul iubire! de patrie și grija misiunei sale. In mâna sa, sub paza lui, era sdrta a mii de ostași care dormeau­­ sdrta a mii de luptători, care -și lăsa pă­rinți, rude, amici, copii pentru gloria țărei lor. Era destul ca sentinela să zărească o cască inamică, pentru a se repezi ca o fiară. Pe când în su­fletul lui sericea acest sentiment, demn de o bravă sentinelă, de după o mo­­vilă, apăru un cap. 11 zări. Un fior de grije îi străbătu întreg corpul. Se pregăti a striga : „cine e ?“ când prin minte ii trecu gîndul că-i va scăpa. Repede cu o mișcare de tigru, în fața pradei, se pitulă la pământ, înaintînd de­ bușile prin mărăcini. Peste puțin, fu la doi pași distanță de spion, din fericire fără a fi observat. Văzu o uniformă m­imică. Era un spion. Nu'i timp de pierdut. Să tragă ?... Ce’l oprea ? Se pregăti. In pregătire arma sună și făcu ca spionul să tresară. Se văzu­ră , erau față ’n față. Amândoi a­­tunci, se ridicară în sus cu inimile palpitînde. Spionul gata să se repea­dă ca o fiară, pentru a înăbuși lar­ma, ast­fel totul ar fi fost pierdut ; sentinela gata a trage pentru a nu-i scăpa spionul. Dar. . tablou !.. Două voci răsunară de­o­dată în tăcerea nopței : Amicul meu ! Și a­­­mîndoi rămaseră împietriți, înmăr­muriți ! Cine erau ? Doi v­echi amici, vechi colegi, de națiuni diferite, ce se în­­tîlneau acum, după un lung timp, pe cîmpul de luptă, unul ca sentinelă cel­ Iat ca spion inime. Ce să facă ? Să tragă ? Mom­ent de grea cumpănă pentru sentinelă. Ca fulgerul mii de idei îi trecură prin minte. Tot trecutul lor plin de inti­mități, îi reveni în minte. Să’și o’ moare un amic ?! Să ’1 cruțe,trădân­­du-șî patria ? De cine era trimes a­­colo, el ca santinelă? De o întreagă lume, de o întreagă țară, ce ’î-a ’n­­credințat­ cu sinceritate paza ei. Să’1 cruțe ? Va înșela o întreagă națiune, va da în mânele inamicului țara sa. Să -i omore ? Va salva numele și gloria patriei sale, își va respecta legile și jurământul său de ostaș. Să țină în seamă o slăbiciune,­o simplă afecțiune ? Ar face un fapt egoist. Va deschide calea altor rele, și grele consecințe, atât pentru el cât pentru Ce’i ce’l păzea. Un sentiment mai înalt, mai supe­rior, de altruism, îi cuprinse sufletul „interesul general“ al întregei sale națiuni, jurământul său de ostași, îî apăru în minte ca un motiv mai pu­ternic, ca o datorie sfîntă, și până ca amicul său să prindă de veste.... trase ! Spionul se rostogoli în sângele sa. Sentinela se repezi la el, le luă mîna și i-o strânse cu căldură, dar înghe­țase... Din ochii sentinelei, două la­­crămi picură peste cadavrul amicului său, ucis de el însuși. Pe­ o vale verde se zărește un mor­mânt stingher păzit de­ o cruce răs­turnată. Pe cruce stă vizat un cerc de inele uscate, urma unei coroane, simbol al unei dureri... 8. Drăgânerea.

Next