Românul, februarie 1915 (Anul 45, nr. 271-298)

1915-02-01 / nr. 271

•4g rjf au bU HCșii, di ff-triUmbie Excitații inutile­ ­ DE CE CHESTIUNI SE PASIONEAZĂ IN ACESTE CLIPE UNII DIN COMPATRIOȚII NOȘTRI — Trăim în vremuri epice, în care că acum e vremea potrivită pentru se poate dă­câma o întreagă alcă­tuire de vechi imperii și pot răsări în loc alte formațiuni politice, pe care altădată abia le puteam visa. E prețios tot ce poate aduce lumi­nă pentru o acțiune utilă în viitor, e pasionant, în aceste momente, tot ce poate întări încrederea obșteas­că și da un avînt bine inspirat e­­nergiei naționale. A fi la înălțimea vremurilor în­semnează a te ridica nu prin fra­ze, ci prin gânduri și acțiuni utile pînă la îndatoririle pe care aceste ; .'.'Ui­­ n­­yc impun, i­oi­eși nu toți compatrioții noștri înțeleg în acest chip să-și servească patria și nea­mul în împrejurările de acum­. Sunt unii cari confundă fraza zgo­­motoasă cu o ideie plină de lumină și excitația convulzivă cu o mo­bilă înălțare sentimentală. Aceștia au preocupări cu totul străine de acelea pe care vremile nu le impun. Unii — aci ce scriu în gazetele de.... senzație sau în gazetele se­rioase articole de senzație — iau­­ drept bună și adevărată ori­ce ves­te suspectă și interesată, care a­­junge la noi într’un anumit scop, și apoi clădesc pe această neînte­meiată veste cele mai sinistre com­­binații pentru viitorul neamului și țării românești; acest groaznic pesimism le servește să ajungă la ieremiade și să formuleze acuzări,­­a și cum ar fi în aceste clipe vre­mea cînd trebuie să ne judecăm unii pe alții. Intre aceștia sunt simpli impre­sionabili naivi, pentru care, fie ce nouă mișcare de trupe în duelul uriaș ce s’a angajat de șase luni, este un fapt nou aducător de teri­bile primejdii, și mai sunt pescui­­­­ători în apă tulbure și oameni cu inevitabile pasiuni și interese per­sonale —­ model Miile — care socot a da lovituri prin 8alsuri și născo­ciri grosolane, fiindcă oamenii con­știenți și serioși găsesc de a lor da­torie să valide mizeria sufletească a acestor „patrioți“ cărora nu li­ se poate răspunde cu toată vigoa­rea și limpezimea. Intre compatrioții noștri cu pre­ocupări inoportune simt apoi alții cari ard de dorința copilărească de a se juca de a diplomația — în felul d-lui A.­­C. Cuza și altora — și vor să aibă deodată limpede în fața lor toate datele, toate gestu­rile, toate indiscretele amănunte ale acțiunilor diplomatice, pentru ca... să-șî dea definitiv părerea și d-lor asupra unor chestiuni cari nu pot fi încă desbătute coram popula. Iar pentru că nu li se poa­te răspunde fără a se prejudeca in­teresele generale cari sunt mai scumpe oamenilor cu răspundere de cu­ plăcerea poleit­izării cu a­­cești nerăbdători compatrioți ner­voși, ei sfidează cu mai multă în­verșunare pe cei „învinuiți“, să răspundă, să facă lumină, să cal­meze pasiunea publică pentru ade­văruri cu totul inutile... Și fiind­că tot nu se crede de cuviință că răspunsurile ar fi utile cauzei pen­tru care toți trebuie să ne pasio­năm într’un chip exclusiv, ei își iau libertatea de a aduce acuza­­țiuni formale, de a ridica tontul în­­tr’o solemnă excitație și de a cău­ta să au­te.. mînia opiniei publice asupra învinuiților taciturii. Asemenea avînturi inutile pen­tru cauza cea mare care trebuie să fie unica noastră preocupare sunt una din cele mai regretabile gre­șeli ale compatrioților noștri cari, din rea-voință sau din ușurătate, agită chestiuni pasionante de mă­runtă politică internă și de perso­nalități. o £­ERI­UI PE M­OZAIC Răsfoind _ „La Confession d’u* enfant du siécle“. 1815.. . Era acel aer al cerului fă­ră pată, în care strălucea atâta glorie, utîka oțel, pe care-i respirau pe atunci copiii­, și dacă am fi tre­buit să murim fiecare, ce alta ar­­ fi fost de făcut! Moartea însăși e­­ra atât de frumoasă a mamei, atât de măreață în purpura ei fum­egîndă. Ea se asemăna cât de mult cu spe­ranța, ea secera spice atât de verzi încât ea devenise parcă tânără și nimeni nu­ mai credea în bătrâne­țea ei. Toate leagănele Franței e­­rau scuturi, toate coșciugele erau deasemenea; nu mai existau bă­­trîni; nu existau­­ decât cadavre sau semizei. 1815.. . sau 1915 î Sunt pagini de demult cari ar putea fi de azi. * * * Englezii au între multe merite și pe acea de a nu lăsa neplătite ser­viciile ce li se fac. Colonelul Shrapnele, inventatorul de la obu­zul la gloanțele, cari poartă nume­le său, era foarte sărac cînd în 1818, ceru guvernului un ajutor care să-i permită să asigure oare­care stare și femeei sale și celor patru copii ai săi. Drecțiunea­ artileriei îi răspun­de, — povestește Revista științifi­că, — că „nu avea fonduri la dis­­poziți« pentru a recompensa me­ritul“... Apoi reveni... Exista con­știința că „meritul“ lui Shrapnele era dintre acelea cari pot avea o recompensă și guvernul decise să se adauge la solda colonelului a­­cesta o rentă viageră de 80.000 lei. Renta îi fu servită timp de 80 de ani. Shrapnele muri locotenent ge­neral în 1842. Era în vîrstă de 81 de ani. * * Un cronicar al zilelor de azi spune: Prusienii au o predilecție pentru șampanie, mai cu seamă cît pot să și-o procure fără parale. Aceas­ta nu datează de eri­ dovadă o a­­ventură burlescă întâmplată în se­colul al XVIII-lea. Frederic­ Wilhelm I care a fost poreclit Regele­­ Sergent, a voit în­­tr’o zi să știe de ce vinul de șam­panie e spumos și ordonă ministru­lui său să pună chestiunea aceas­ta în discuțiunea Academiei de științe. Savanții se adunară și vă­zură de îndată în f­uriositatea re­gelui un mijloc de a-și procura vi­nul acesta. Răspunseră că pentru a îndepli­ni intențiunile Majestăței Sale, tre­bue să­­­acă numeroase experiențe; era necesar aproape șasezeci de sticle. — Ducă-se să se plimbe, strigă Regele, n’am nevoie de ei ca să beau vinul meu, și prefer să nu știu niciodată de ce șampania face spumă.... COnfortu­ri artistice Du teatre fara­m: „Com­­oedia“ Ni se spune cl infer’o parte icft in Capitală ar fi prea multe teatre; iar alții ne atrag luare aminte ori nici „Teatrul Modern“ nu e întot­deauna plin. Fapt e însă că, de cînd ,s’a înființat, „Teatrul Comoe­­dia a fost d­e obicei gol. A avut, cînd­va un comitet de ziariști, a fost condus în iarnă de un scriitor d. Victor Eftimiu, este acum supt diriguirea talentatului artist A­­chille Pappsan — de­geaba. Coche­ta sală din pasagiu! Comoedia es­te mereu cu scaunele neocupată. Care să fie cauza, ? Să aibă drep­tate amicul căra ne spune că înl Bu­curești sînt prea multe teatre . Să fie de vină locul oarecum dornic în care este așezat teatrul . Nu credem, căci de câte ori se dă cîte un spectacol franțuzesc. dar>*« nu mai are ioc in «ma. S’ai* zice că e sala h­oloniei franceze ! Nu, este o problemă care ne-a atras lumea a­­minte: de ce nu se ducse publicul la „Comedia“ ! Sau dat piese pi­perate, de cele la care aleargă lu­mea cu ochii închiși — spre a­­ pu­tea să-i deschidă mai bine la spec­tacol — și tot fără nici un rezul­tat. Titluri ca: Supt Papuc, Zodia Porcului, Hapuri Miraculoase, etc. sânt da­geaba. Spectatorii au de­clarat grava generală. Dar pentru ce ! Care este crima bombonierei din str. Academiei! Cu ce au gre­șit harnicele trupe de artiști ce s’au perindat pe acolo ! Compania d-lui Achile Popescu are elemente excelente, iar condu­cătorul ei este um comic irezisti­bil. In „Cu tem­e mergem“, „Ginerile d-lui Prefect“, ,„Supt Papuc“, „Zo­dia Porcului“, © tc. d. Achille Po­pesen a jucait cu o vervă neîntre­cută, stârnind hohote de 1$9. Dar ce folos ! Nu-I aplaudau de­cit scaunele goale și lojile neocupate ce-și căs­ca­u gurile lor enorme ca și cum ar fi voit să înghițe pe simpaticul ar­tist­. Ajungem către sfârșitul arti­colului și tot n’a­m rezolvat proble­ma. — De ce nu se duce lumea la teatrul Comoedia ! Intrebați-mă să vă întreb ! _____ Rt. ANUL 45­ Ies ~ No. 271 VOIEȘTE ȘI VEI PUTEA ANUNCIURI Linia corp 7 pe o coloană In pagina III: ■ 50 bani Linia corp 7 pa o coloanăl în pagina IV. . 31­ bani Inserții ° i reclame în pagina III linia • • ‘ l-°* A se adresa: In Harapnia * la Administrația ziarului. La li t.rm­ * la d-nii John P. Jones [■ C-ie, SI bis rua du Faubourg Montmartre. La Berlin & vien»; la d-uii Rudolf Messe & (Me La G énévé s la d-nii Haasenstein & Vogler și la toate agențiile de publicitata, REDACȚIA, STR. 4SADEMIEI, No. 19 ADMINISTRAȚIA, CALEA VICTORIEI, Ro. 56 DUMINECĂ 1 FEBRUARIE 1915 SUTElNEAZA-TE ȘI VE­­ZI ABONAMENTE *in târî! . . un an 58 lei . . . șease luni 9 lai in sferainătate , un an 38 lei . . . șease tani SS le Abonam­ent­e de Incep la 1 și 15 ale fie­cărei luni A se adresa: la Romgalat la Administrația ziarului și la oficii,’# poștale. La Paria* la «Agence Internationale de jcumani Gorfcaty>, La Viena * la d-nul I. Battenhausen, Staatsbahnho La Génévé* Heinrich Másáéin, TELEFON No. 57/20 și 22/39 Desastrul politic și sufletesc înregistrat de Franța în 1870, a fost atît de profund pentru toți aceia cari se subsumează conști­inței franceze, în­cît nimeni pînă azi n’a putut să-l uite și nimeni nu’a putut să nu lege anul acela­­ de numele ministrului Emile Ol­­livier care, într’un moment de prea mare încredere, poate, sau într’unul de întunecare a judecă­ții asupra realității lucrurilor — a declarat războiu Germaniei. Emile Ollivier s’a pocăit apoi o viață întreagă. După încheerea păcii î­­ 1871, și pînă la moartea sa, — acum doi ani, — fostul mi­nistru liberal al celui al doilea imperiu, a căutat zi și noapte să adune documente, să le coordone­ze, să le publice apoi spre a ară­ta mai întîiu Franței și în urmă sumei întregi, că nu el este vino­vat, că nu el a dus Franța la răz­boia, dar că a fost sau de bună credință sau că a trebuit să se supună fatalităților cari nu pot fi evitate... Franța nu putea să evi­te războiul... Și astfel, Emile Ol­livier a scris volume peste volu­me. Rezultatul a fost însă pînă azi aproape nul ; sufletul fran­cez nu a acordat încă ertarea­ce­luia care hotărîse răboiul cu Ger­mania în 1870. Dar cei de același singe cu E­­mile Ollivier, moștenind parcă sforțarea lui supremă de a căuta să se desvinovățească de desas­trul din 1870,­­ continuă azi, după moartea lui, să publice nouă documente cari, dacă nu pot a­­vea puterea de desvinovățire să arate totuși că Emile Ollivier și-a iubit profund Franța, că soarta celui mai minunat loc de pe glob — Franța — că soarta poporului francez a preocupat vecinic gîn­­durile lui și că, în­totdeauna a crezut în vremuri mai bune pen­tru Patria sa. Caracteristica în această pri­vință e următoarea scrisoare pe care doamna Emile Ollivier, o pu­blică acum în unul din marile zi­are din Paris: 17 Noembrie 1883 Nu, dragul meu Maynard, în nici un moment din viața mea, n’am spus: Finis Francisc. Cînd în 9 August 1870, am fost răsturnat în urma întorsăturei e­venimentelor de care n’am fost responsabil, de majoritatea care cu cîteva zile mai înainte, a ce­rut frenetic războiul, am fost acostat de unul din colegii meu; el îmi zise : „Acum s’a sfîrșit cu imperiul“. I-am întors spatele. Ia­tă singura mea amintire din mo­mentul acela. Mai puțin de­cît ori cînd cred în sfîrșitul Franței. Ea se­ sbate într’o criză, ea nu se lasă în decrepitudine. Nenorocirile ei nu sunt visibile, dar ele nu sunt iremediabile,­­ ele vor înceta. Cu toate nenorocirile ei și cu toa­te aventurile ei, ea rămîne în fruntea popoarelor, națiunea no­bilă, mare, intelectuală, liberală. Nu, ea nu va pieri, căci cu ea va pieri civilizațiunea. Sunt zece ani de cînd studiez detaliile tec­nice ale războiului din 1870. Ei bine ! Afirm și voi demonstra, pentu a pierde arma­ta de la Rhin, cea mai eroică, cea mai disciplinată pe care am a­­vut-o de la aceea de pe cîmpul de la Boulogne, a trebuit o așa în­grămădire de greșeli grosolane în­cît, chiar dacă am voi, ar fi impo­sibil să le reîncepem pentru a do­ua oară. Vă aprob că sfătuiți fără în­cetare pacea. Dar nu depinde de noi să o păstrăm. Nici odată n’am căutat războiul cu Prusia : ea es­te aceea care a provocat revolu­­țiunea franceză; ea a provocat pe Napoleon I ; ea a provocat pe Napoleon al III-lea. Cine poate spune că ea nu va provoca Republica ? Anglia și Rusia nu au oprit-o pînă acum odată ? Să fim pacifici cu hotărîre, dar să nu devenim nici încrezuți nici desperați. Jena a șters Ros­­bock. Există un mic oraș în Cham­­­pagne care va da numele său vic­toriei prin care Sedan va fi șters. Al d-voastră Emile Ollivier * La Montte, prés Saint Tropez. * * * Cuvintele­­ profetice ale lui E­­mile Ollivier nu sunt însă ascul­tate de francezi, dragostea lui pentru Patria franceză nu e lua­tă în seamă și ziarul francez ca­re publică această scrisoare do­cument o consideră ca o eternă provocare, așa cum toți francezii au considerat toate scrierile ace­luia care, a însemnat în istoria politică a Franței, simbolul „e­­ternei desvinovățiri“. Dar, din complexul de prefa­ceri politice și sufletești cari vor­­ urma războiului cu proporții fan­tastice de azi, se va desprinde, poate, și suprema uitare pe care poporul francez o va avea pen­tru fapta aceluia care o viața în­treagă a reamintit munca desnă­­dăjduită și fără sfîrșit a celor două­spre­zece fete ale lui Danaus sortite să umple în continuu un vas fără fund... Atunci poate, nu se va mai vorbi în Franța nici de eterna provocare nici de eter­na desvinovățire... ARBITER DURERI CE EFU SIS UITA if ® fli i­iil aifilre Franța nu poate uita nici azi rolul lui EMILE OLLIVIER în dezastrul ei de la 1870 NEUTRALITATEA BELGIEI _ wsi­ SI BELGIENII NU AU AVUT CREDINȚA CA VA FI­­ RESPECTATA­­ La începu­tul războiului europe­an, călcarea neutralității Belgiei de către Germania, a fost discuta­tă în lumea întreagă și cu surprin­dere s-a constatat că imperiul ger­man a călcat tratatul semnat și de Prusia la 1831 și prin care se con­sacra neutralitatea perpetuă a Belgiei. Cu toate acestea, încă cu mult înainte de declararea actualului conflict armat în Europa, înșiși belgienii considerau ca un lucru iluzoriu tratatul de la 1831 și erau convinși că într-un caz de conflict armat între franța, și Germania, teritoriul țărei lor, va deveni tea­trul răăz­boiului fiind încălcat, fiu de una și alta din armatele celor două mari puteri. Cu privire la această chestiune, cu câțiva ani in urmă, un distins general belgian, care se ascunde ■ «Sib spancionimul de O. Lax, a fa­­cut să apară o broșură în care, în­tre altele, se găsesc următoarele­ r­înduri: „Neutralitatea noastră veșnică,— zice O. Lax —, nu mai răspunde prei unei necesități de actualitate. Guvernul­ belgian ar trebui să in­­tervie fără întârziere pe lingă pu­terile semnatare ale tratatului din 1831 pentru a si întruni o conferin­ță diplomatică, care să se pronun­țe asupra suspensiunei pur și sim­plu a acestei neutralități devenită fără obiect“. [.. . * * * Generalul belgian își sprijin­ea aceste considerațiuni pe următo­­rărul raționament: ’ " „I­n cazul unui conflict între ve­cinii săi. Belgia va fi etriet ținută de a respinge prin forța armelor pe acela dintre beligeranți care cel dintâi va viola neutralitatea. Ea va deveni astfel, prin faptul în­suși aliata uneia dintre părți și dușmana celeilalte. Ea va trebui să împartă, cu unul dintre belige­ranți dela început pînă la sfârșit și norocul și nenorocul acelui beli­gerant cu care forțat se va alia“. Asupra, avantagiilor cari ar re­zultat pentru țară, în urma alianței cu una dintre puterile vecine, cari s -ar găsi în conflict, generalul bel­gian invită guvernul său să cerce­teze bine de partea cui va fi vic­toria și cu acest vecin să închee a­­lanța. El spune: „Istoria­­ militară stabilește de mai lnainte că în adevăr soarta campaniei se hotărăște fară schim­­bare pe teatrul­­ principal al luptei, prin victoria celui mai tare din cei doi aliați lucrând împreună și cu succesul sau nereușita celui mai slab,, pe teatr­e secundare ra min fără iminența directă asupra rezultatului­ final al conflictului. Sau această privință luptele italie­­i mici din secolul a XII și, pentru­­ realizarea unitătei sale naționale,­­ sunt destul de caracteristice. Așa I iu X8oy cu toate că diviziile sale au fost încontinuu respinse la So«­­lerino, fiindcă erau aliate cu ar­mata franceză victorioasă, la in­­dinarea păpei Sardinia prini Lean "afilia pină la Mincio". Terminând O. Dax spune: „Ar fi culmea nai­vi­ta țoi din parte-ne de a ne­ crede condamnați a suporta a­­lianta părței menită la înfrângere, sub pretextul că celați ar putea sa pună în aplicare proectele de in­vazie, care există din ambele Părți“, IST. BEȚE - SUfu­L BEȚE CI ȘI Factorul poștal Constantin Bar­­bă-lată a fost osîndit la 2 ani în­chisoare și 50 lei despăgubiri sta­tului, pentru sustragere de bani. Prin urmare, nu era numai Bar­­bă-lată, ci și... Mînă-lungă. MULTOR FUNCȚIONARI AI STATULUI Nu-s rău, că n’am de ce. Funcționar la Stat Intr’adevăr că e Funcționar.... de stat. . m—I­CRID. Un dar palatului invalizilor unitele male paia vermaai —șease steaguri -a fost aâana la rari* si­ear uita palatuul (înlliUtr *• i CHESTIUNIE PEDAGOGICE ORAȘE SAU — VIAȚA DE LA ORAȘE STRICA FONDUL BUN OMENESC — Este o problemă veche, o prob­lemă mult discutată, acea a rolu­lui nefast pe care orașele, cu at­mosfera lor de viții, cu desfrîul format prin aglomerarea indivi­zilor pe un spațiu restrîns în au în educarea tinerimei. Dar rare­ori orașele au găsit un mai impla­cabil adversar de­cît profesorul Aldeni, care într’un articol publi­cat în „Revista­ generală a învă­țământului“, cu privire la rolul cercetașilor, se ridică cu toată tă­ria contra rolului nefast al ora­șelor. „Atmosfera orașelor în care își duce activitatea școala secundară sub toate formele ei de la cele pro­fesioniste pînă la cele de cultură generală. Aceste școli pregătesc sutele și miile de elemente, cari sunt necesare întregului rulaj de stat modern, dar aceste elemente în timpul pregătirei lor trăesc și se îmbibează din tot ceea ce oferă atmosfera de modernism a orașe­lor respective. Elevii de astăzi, mulți veniți de la țară, duc cu ei mîine, toată atmosfera în mijlo­cul căreia au trăit și o răspândesc pe toată fața țarei, duc cu ei ger­­menul de înveninare prin toate tîrgul,păre-Ie, prin toate satele și pot distruge astfel pasta, de ome­nie de la baza rurală a vieții noas­tre publice. Acesta este de fapt dezastrul învăță­mint­ului secun­dar de toate formele și nu profe­sorii și nici programele, iar pe de altă parte frumoasele rezultate du­­c de învățămîntul primar, se ex­plică tocmai prin existența pastei de omenie in vieața rurală. Prin­ urmare mai există încă în neamul nostru partea de suflet rezultat­, din lupta directă cu natura pen­tru a covârși toate peripețiile vie­ții noastre agricole. Cercetă șii vine tocmai la timp, pentru ca sprijinind școala să înlăture efec­tele dezastroase a modernismului orașelor noastre. De aceea cerce­tășia la noi nu va încerca sa pa­trundă în ateliere sau fabrici e: în Apus, ei trebuegi să se adresezi în primul rînd școalei pentru a «HHf* îh­wift» m­ea “ E drept că chiar neadmițînd pe­simismul urban al profesorului Alder, rămîne totuși ca un fapt dovedit că atmosfera orașelor de­părtează pe om de natură. Mișca­rea cercetașilor are acest merit că e un fel de adaptare a teoriilor lui Rousseau, la nouăle metode­­ și con­cepte ale pedagogiei noastre șco­lare. SEMPER Pagini de actualitate de stast­ecesm Napoleon fiind la Schoenbrunn află, în­­ ziua de 21 August 1809, că mareșalul Jourdan, a fost bătut în Spania, la Tanavera, la Weling­­ton. El scrise imediat generalului Clarke, ministrul de război „să facă cunoscut mareșalului Jour­dan că a condus rău lucrurile“. Era o bătălie care nu trebuia an­gajată. Toate trupele franceze nu erau unite. Marșul lui Soult asupra locălității Plasencia era pericu­los și inutil. Pozițiunea căutată era rea. Pozițiunea inamicului n’a fost recunoscută suficient. Platoul pe care își așezaseră Englezii stri­gă lor, nu putea să fie înconjurat. Bătăliile nu trebue să se dea de nimeni dacă nu poate calcula în favoarea sa 70 la sută din succes”, spunea Napoleon. Și Napoleon adaugă: Nu trebue să se înceapă o luptă­­ dacă nu exis­tă șanse, pentru că prin natura­ sa o bătălie e întotdeauna îndoelnică“. La aceasta ar fi trebuit să se gîn­­­d­ească Jourdan în foc să se lupte pentru a lupta. „El conduce trupe­le mele, spunea Napoleon, fără dis­cernăm­înt, ca la zăbre... Atîta timp at voești să ataci trupe bune cum­unt acelea engleze, fără a recu­noaște aceste pozițiuni și fără a s­e asigura dacă aceste pozițiuni pot fi luate, oamenii­­ mei vor fi conduși la o moarte sigură“. Iată așa­dar, după Napoleon, m­a­rele strateg: Ceea ce asigura suc­cesul. Armatele azi în luptă pe imen­­sde fronturi de la vest și est, țin • ară îndoială seamă de­­ acest­e în­vățăminte date de Napoleon și jantă să se folosească, fiecare în parte cît mai mult de ele. Dar, care din aceste popoare va învinge în acest război, crâncen și cr­ud? _______­**asm

Next