Românul, februarie 1915 (Anul 45, nr. 271-298)
1915-02-01 / nr. 271
•4g rjf au bU HCșii, di ff-triUmbie Excitații inutile DE CE CHESTIUNI SE PASIONEAZĂ IN ACESTE CLIPE UNII DIN COMPATRIOȚII NOȘTRI — Trăim în vremuri epice, în care că acum e vremea potrivită pentru se poate dăcâma o întreagă alcătuire de vechi imperii și pot răsări în loc alte formațiuni politice, pe care altădată abia le puteam visa. E prețios tot ce poate aduce lumină pentru o acțiune utilă în viitor, e pasionant, în aceste momente, tot ce poate întări încrederea obștească și da un avînt bine inspirat energiei naționale. A fi la înălțimea vremurilor însemnează a te ridica nu prin fraze, ci prin gânduri și acțiuni utile pînă la îndatoririle pe care aceste ; .'.'Ui nyc impun, ioieși nu toți compatrioții noștri înțeleg în acest chip să-și servească patria și neamul în împrejurările de acum. Sunt unii cari confundă fraza zgomotoasă cu o ideie plină de lumină și excitația convulzivă cu o mobilă înălțare sentimentală. Aceștia au preocupări cu totul străine de acelea pe care vremile nu le impun. Unii — aci ce scriu în gazetele de.... senzație sau în gazetele serioase articole de senzație — iau drept bună și adevărată orice veste suspectă și interesată, care ajunge la noi într’un anumit scop, și apoi clădesc pe această neîntemeiată veste cele mai sinistre combinații pentru viitorul neamului și țării românești; acest groaznic pesimism le servește să ajungă la ieremiade și să formuleze acuzări,a și cum ar fi în aceste clipe vremea cînd trebuie să ne judecăm unii pe alții. Intre aceștia sunt simpli impresionabili naivi, pentru care, fie ce nouă mișcare de trupe în duelul uriaș ce s’a angajat de șase luni, este un fapt nou aducător de teribile primejdii, și mai sunt pescuiători în apă tulbure și oameni cu inevitabile pasiuni și interese personale — model Miile — care socot a da lovituri prin 8alsuri și născociri grosolane, fiindcă oamenii conștienți și serioși găsesc de a lor datorie să valide mizeria sufletească a acestor „patrioți“ cărora nu li se poate răspunde cu toată vigoarea și limpezimea. Intre compatrioții noștri cu preocupări inoportune simt apoi alții cari ard de dorința copilărească de a se juca de a diplomația — în felul d-lui A.C. Cuza și altora — și vor să aibă deodată limpede în fața lor toate datele, toate gesturile, toate indiscretele amănunte ale acțiunilor diplomatice, pentru ca... să-șî dea definitiv părerea și d-lor asupra unor chestiuni cari nu pot fi încă desbătute coram popula. Iar pentru că nu li se poate răspunde fără a se prejudeca interesele generale cari sunt mai scumpe oamenilor cu răspundere de cu plăcerea poleitizării cu acești nerăbdători compatrioți nervoși, ei sfidează cu mai multă înverșunare pe cei „învinuiți“, să răspundă, să facă lumină, să calmeze pasiunea publică pentru adevăruri cu totul inutile... Și fiindcă tot nu se crede de cuviință că răspunsurile ar fi utile cauzei pentru care toți trebuie să ne pasionăm într’un chip exclusiv, ei își iau libertatea de a aduce acuzațiuni formale, de a ridica tontul într’o solemnă excitație și de a căuta să aute.. mînia opiniei publice asupra învinuiților taciturii. Asemenea avînturi inutile pentru cauza cea mare care trebuie să fie unica noastră preocupare sunt una din cele mai regretabile greșeli ale compatrioților noștri cari, din rea-voință sau din ușurătate, agită chestiuni pasionante de măruntă politică internă și de personalități. o £ERIUI PE MOZAIC Răsfoind _ „La Confession d’u* enfant du siécle“. 1815.. . Era acel aer al cerului fără pată, în care strălucea atâta glorie, utîka oțel, pe care-i respirau pe atunci copiii, și dacă am fi trebuit să murim fiecare, ce alta ar fi fost de făcut! Moartea însăși era atât de frumoasă a mamei, atât de măreață în purpura ei fumegîndă. Ea se asemăna cât de mult cu speranța, ea secera spice atât de verzi încât ea devenise parcă tânără și nimeni nu mai credea în bătrânețea ei. Toate leagănele Franței erau scuturi, toate coșciugele erau deasemenea; nu mai existau bătrîni; nu existau decât cadavre sau semizei. 1815.. . sau 1915 î Sunt pagini de demult cari ar putea fi de azi. * * * Englezii au între multe merite și pe acea de a nu lăsa neplătite serviciile ce li se fac. Colonelul Shrapnele, inventatorul de la obuzul la gloanțele, cari poartă numele său, era foarte sărac cînd în 1818, ceru guvernului un ajutor care să-i permită să asigure oarecare stare și femeei sale și celor patru copii ai săi. Drecțiunea artileriei îi răspunde, — povestește Revista științifică, — că „nu avea fonduri la dispoziți« pentru a recompensa meritul“... Apoi reveni... Exista conștiința că „meritul“ lui Shrapnele era dintre acelea cari pot avea o recompensă și guvernul decise să se adauge la solda colonelului acesta o rentă viageră de 80.000 lei. Renta îi fu servită timp de 80 de ani. Shrapnele muri locotenent general în 1842. Era în vîrstă de 81 de ani. * * Un cronicar al zilelor de azi spune: Prusienii au o predilecție pentru șampanie, mai cu seamă cît pot să și-o procure fără parale. Aceasta nu datează de eri dovadă o aventură burlescă întâmplată în secolul al XVIII-lea. Frederic Wilhelm I care a fost poreclit Regele Sergent, a voit într’o zi să știe de ce vinul de șampanie e spumos și ordonă ministrului său să pună chestiunea aceasta în discuțiunea Academiei de științe. Savanții se adunară și văzură de îndată în furiositatea regelui un mijloc de a-și procura vinul acesta. Răspunseră că pentru a îndeplini intențiunile Majestăței Sale, trebue săacă numeroase experiențe; era necesar aproape șasezeci de sticle. — Ducă-se să se plimbe, strigă Regele, n’am nevoie de ei ca să beau vinul meu, și prefer să nu știu niciodată de ce șampania face spumă.... COnforturi artistice Du teatre faram: „Comoedia“ Ni se spune cl infer’o parte icft in Capitală ar fi prea multe teatre; iar alții ne atrag luare aminte ori nici „Teatrul Modern“ nu e întotdeauna plin. Fapt e însă că, de cînd ,s’a înființat, „Teatrul Comoedia a fost de obicei gol. A avut, cîndva un comitet de ziariști, a fost condus în iarnă de un scriitor d. Victor Eftimiu, este acum supt diriguirea talentatului artist Achille Pappsan — degeaba. Cocheta sală din pasagiu! Comoedia este mereu cu scaunele neocupată. Care să fie cauza, ? Să aibă dreptate amicul căra ne spune că înl București sînt prea multe teatre . Să fie de vină locul oarecum dornic în care este așezat teatrul . Nu credem, căci de câte ori se dă cîte un spectacol franțuzesc. dar>*« nu mai are ioc in «ma. S’ai* zice că e sala holoniei franceze ! Nu, este o problemă care ne-a atras lumea aminte: de ce nu se ducse publicul la „Comedia“ ! Sau dat piese piperate, de cele la care aleargă lumea cu ochii închiși — spre a putea să-i deschidă mai bine la spectacol — și tot fără nici un rezultat. Titluri ca: Supt Papuc, Zodia Porcului, Hapuri Miraculoase, etc. sânt dageaba. Spectatorii au declarat grava generală. Dar pentru ce ! Care este crima bombonierei din str. Academiei! Cu ce au greșit harnicele trupe de artiști ce s’au perindat pe acolo ! Compania d-lui Achile Popescu are elemente excelente, iar conducătorul ei este um comic irezistibil. In „Cu teme mergem“, „Ginerile d-lui Prefect“, ,„Supt Papuc“, „Zodia Porcului“, © tc. d. Achille Popesen a jucait cu o vervă neîntrecută, stârnind hohote de 1$9. Dar ce folos ! Nu-I aplaudau decit scaunele goale și lojile neocupate ce-și căscau gurile lor enorme ca și cum ar fi voit să înghițe pe simpaticul artist. Ajungem către sfârșitul articolului și tot n’am rezolvat problema. — De ce nu se duce lumea la teatrul Comoedia ! Intrebați-mă să vă întreb ! _____ Rt. ANUL 45 Ies ~ No. 271 VOIEȘTE ȘI VEI PUTEA ANUNCIURI Linia corp 7 pe o coloană In pagina III: ■ 50 bani Linia corp 7 pa o coloanăl în pagina IV. . 31 bani Inserții ° i reclame în pagina III linia • • ‘ l-°* A se adresa: In Harapnia * la Administrația ziarului. La li t.rm * la d-nii John P. Jones [■ C-ie, SI bis rua du Faubourg Montmartre. La Berlin & vien»; la d-uii Rudolf Messe & (Me La G énévé s la d-nii Haasenstein & Vogler și la toate agențiile de publicitata, REDACȚIA, STR. 4SADEMIEI, No. 19 ADMINISTRAȚIA, CALEA VICTORIEI, Ro. 56 DUMINECĂ 1 FEBRUARIE 1915 SUTElNEAZA-TE ȘI VEZI ABONAMENTE *in târî! . . un an 58 lei . . . șease luni 9 lai in sferainătate , un an 38 lei . . . șease tani SS le Abonamente de Incep la 1 și 15 ale fiecărei luni A se adresa: la Romgalat la Administrația ziarului și la oficii,’# poștale. La Paria* la «Agence Internationale de jcumani Gorfcaty>, La Viena * la d-nul I. Battenhausen, Staatsbahnho La Génévé* Heinrich Másáéin, TELEFON No. 57/20 și 22/39 Desastrul politic și sufletesc înregistrat de Franța în 1870, a fost atît de profund pentru toți aceia cari se subsumează conștiinței franceze, încît nimeni pînă azi n’a putut să-l uite și nimeni nu’a putut să nu lege anul acela de numele ministrului Emile Ollivier care, într’un moment de prea mare încredere, poate, sau într’unul de întunecare a judecății asupra realității lucrurilor — a declarat războiu Germaniei. Emile Ollivier s’a pocăit apoi o viață întreagă. După încheerea păcii î 1871, și pînă la moartea sa, — acum doi ani, — fostul ministru liberal al celui al doilea imperiu, a căutat zi și noapte să adune documente, să le coordoneze, să le publice apoi spre a arăta mai întîiu Franței și în urmă sumei întregi, că nu el este vinovat, că nu el a dus Franța la războia, dar că a fost sau de bună credință sau că a trebuit să se supună fatalităților cari nu pot fi evitate... Franța nu putea să evite războiul... Și astfel, Emile Ollivier a scris volume peste volume. Rezultatul a fost însă pînă azi aproape nul ; sufletul francez nu a acordat încă ertareaceluia care hotărîse răboiul cu Germania în 1870. Dar cei de același singe cu Emile Ollivier, moștenind parcă sforțarea lui supremă de a căuta să se desvinovățească de desastrul din 1870, continuă azi, după moartea lui, să publice nouă documente cari, dacă nu pot avea puterea de desvinovățire să arate totuși că Emile Ollivier și-a iubit profund Franța, că soarta celui mai minunat loc de pe glob — Franța — că soarta poporului francez a preocupat vecinic gîndurile lui și că, întotdeauna a crezut în vremuri mai bune pentru Patria sa. Caracteristica în această privință e următoarea scrisoare pe care doamna Emile Ollivier, o publică acum în unul din marile ziare din Paris: 17 Noembrie 1883 Nu, dragul meu Maynard, în nici un moment din viața mea, n’am spus: Finis Francisc. Cînd în 9 August 1870, am fost răsturnat în urma întorsăturei evenimentelor de care n’am fost responsabil, de majoritatea care cu cîteva zile mai înainte, a cerut frenetic războiul, am fost acostat de unul din colegii meu; el îmi zise : „Acum s’a sfîrșit cu imperiul“. I-am întors spatele. Iată singura mea amintire din momentul acela. Mai puțin decît ori cînd cred în sfîrșitul Franței. Ea se sbate într’o criză, ea nu se lasă în decrepitudine. Nenorocirile ei nu sunt visibile, dar ele nu sunt iremediabile, ele vor înceta. Cu toate nenorocirile ei și cu toate aventurile ei, ea rămîne în fruntea popoarelor, națiunea nobilă, mare, intelectuală, liberală. Nu, ea nu va pieri, căci cu ea va pieri civilizațiunea. Sunt zece ani de cînd studiez detaliile tecnice ale războiului din 1870. Ei bine ! Afirm și voi demonstra, pentu a pierde armata de la Rhin, cea mai eroică, cea mai disciplinată pe care am avut-o de la aceea de pe cîmpul de la Boulogne, a trebuit o așa îngrămădire de greșeli grosolane încît, chiar dacă am voi, ar fi imposibil să le reîncepem pentru a doua oară. Vă aprob că sfătuiți fără încetare pacea. Dar nu depinde de noi să o păstrăm. Nici odată n’am căutat războiul cu Prusia : ea este aceea care a provocat revoluțiunea franceză; ea a provocat pe Napoleon I ; ea a provocat pe Napoleon al III-lea. Cine poate spune că ea nu va provoca Republica ? Anglia și Rusia nu au oprit-o pînă acum odată ? Să fim pacifici cu hotărîre, dar să nu devenim nici încrezuți nici desperați. Jena a șters Rosbock. Există un mic oraș în Champagne care va da numele său victoriei prin care Sedan va fi șters. Al d-voastră Emile Ollivier * La Montte, prés Saint Tropez. * * * Cuvintele profetice ale lui Emile Ollivier nu sunt însă ascultate de francezi, dragostea lui pentru Patria franceză nu e luată în seamă și ziarul francez care publică această scrisoare document o consideră ca o eternă provocare, așa cum toți francezii au considerat toate scrierile aceluia care, a însemnat în istoria politică a Franței, simbolul „eternei desvinovățiri“. Dar, din complexul de prefaceri politice și sufletești cari vor urma războiului cu proporții fantastice de azi, se va desprinde, poate, și suprema uitare pe care poporul francez o va avea pentru fapta aceluia care o viața întreagă a reamintit munca desnădăjduită și fără sfîrșit a celor douăsprezece fete ale lui Danaus sortite să umple în continuu un vas fără fund... Atunci poate, nu se va mai vorbi în Franța nici de eterna provocare nici de eterna desvinovățire... ARBITER DURERI CE EFU SIS UITA if ® fli iiil aifilre Franța nu poate uita nici azi rolul lui EMILE OLLIVIER în dezastrul ei de la 1870 NEUTRALITATEA BELGIEI _ wsi SI BELGIENII NU AU AVUT CREDINȚA CA VA FI RESPECTATA La începutul războiului european, călcarea neutralității Belgiei de către Germania, a fost discutată în lumea întreagă și cu surprindere s-a constatat că imperiul german a călcat tratatul semnat și de Prusia la 1831 și prin care se consacra neutralitatea perpetuă a Belgiei. Cu toate acestea, încă cu mult înainte de declararea actualului conflict armat în Europa, înșiși belgienii considerau ca un lucru iluzoriu tratatul de la 1831 și erau convinși că într-un caz de conflict armat între franța, și Germania, teritoriul țărei lor, va deveni teatrul răăzboiului fiind încălcat, fiu de una și alta din armatele celor două mari puteri. Cu privire la această chestiune, cu câțiva ani in urmă, un distins general belgian, care se ascunde ■ «Sib spancionimul de O. Lax, a facut să apară o broșură în care, între altele, se găsesc următoarele rînduri: „Neutralitatea noastră veșnică,— zice O. Lax —, nu mai răspunde prei unei necesități de actualitate. Guvernul belgian ar trebui să intervie fără întârziere pe lingă puterile semnatare ale tratatului din 1831 pentru a si întruni o conferință diplomatică, care să se pronunțe asupra suspensiunei pur și simplu a acestei neutralități devenită fără obiect“. [.. . * * * Generalul belgian își sprijinea aceste considerațiuni pe următorărul raționament: ’ " „In cazul unui conflict între vecinii săi. Belgia va fi etriet ținută de a respinge prin forța armelor pe acela dintre beligeranți care cel dintâi va viola neutralitatea. Ea va deveni astfel, prin faptul însuși aliata uneia dintre părți și dușmana celeilalte. Ea va trebui să împartă, cu unul dintre beligeranți dela început pînă la sfârșit și norocul și nenorocul acelui beligerant cu care forțat se va alia“. Asupra, avantagiilor cari ar rezultat pentru țară, în urma alianței cu una dintre puterile vecine, cari s -ar găsi în conflict, generalul belgian invită guvernul său să cerceteze bine de partea cui va fi victoria și cu acest vecin să închee alanța. El spune: „Istoria militară stabilește de mai lnainte că în adevăr soarta campaniei se hotărăște fară schimbare pe teatrul principal al luptei, prin victoria celui mai tare din cei doi aliați lucrând împreună și cu succesul sau nereușita celui mai slab,, pe teatre secundare ra min fără iminența directă asupra rezultatului final al conflictului. Sau această privință luptele italiei mici din secolul a XII și, pentru realizarea unitătei sale naționale, sunt destul de caracteristice. Așa I iu X8oy cu toate că diviziile sale au fost încontinuu respinse la So«lerino, fiindcă erau aliate cu armata franceză victorioasă, la indinarea păpei Sardinia prini Lean "afilia pină la Mincio". Terminând O. Dax spune: „Ar fi culmea naivita țoi din parte-ne de a ne crede condamnați a suporta alianta părței menită la înfrângere, sub pretextul că celați ar putea sa pună în aplicare proectele de invazie, care există din ambele Părți“, IST. BEȚE - SUfuL BEȚE CI ȘI Factorul poștal Constantin Barbă-lată a fost osîndit la 2 ani închisoare și 50 lei despăgubiri statului, pentru sustragere de bani. Prin urmare, nu era numai Barbă-lată, ci și... Mînă-lungă. MULTOR FUNCȚIONARI AI STATULUI Nu-s rău, că n’am de ce. Funcționar la Stat Intr’adevăr că e Funcționar.... de stat. . m—ICRID. Un dar palatului invalizilor unitele male paia vermaai —șease steaguri -a fost aâana la rari* siear uita palatuul (înlliUtr *• i CHESTIUNIE PEDAGOGICE ORAȘE SAU — VIAȚA DE LA ORAȘE STRICA FONDUL BUN OMENESC — Este o problemă veche, o problemă mult discutată, acea a rolului nefast pe care orașele, cu atmosfera lor de viții, cu desfrîul format prin aglomerarea indivizilor pe un spațiu restrîns în au în educarea tinerimei. Dar rareori orașele au găsit un mai implacabil adversar decît profesorul Aldeni, care într’un articol publicat în „Revista generală a învățământului“, cu privire la rolul cercetașilor, se ridică cu toată tăria contra rolului nefast al orașelor. „Atmosfera orașelor în care își duce activitatea școala secundară sub toate formele ei de la cele profesioniste pînă la cele de cultură generală. Aceste școli pregătesc sutele și miile de elemente, cari sunt necesare întregului rulaj de stat modern, dar aceste elemente în timpul pregătirei lor trăesc și se îmbibează din tot ceea ce oferă atmosfera de modernism a orașelor respective. Elevii de astăzi, mulți veniți de la țară, duc cu ei mîine, toată atmosfera în mijlocul căreia au trăit și o răspândesc pe toată fața țarei, duc cu ei germenul de înveninare prin toate tîrgul,păre-Ie, prin toate satele și pot distruge astfel pasta, de omenie de la baza rurală a vieții noastre publice. Acesta este de fapt dezastrul învățămintului secundar de toate formele și nu profesorii și nici programele, iar pe de altă parte frumoasele rezultate duc de învățămîntul primar, se explică tocmai prin existența pastei de omenie in vieața rurală. Prin urmare mai există încă în neamul nostru partea de suflet rezultat, din lupta directă cu natura pentru a covârși toate peripețiile vieții noastre agricole. Cercetă șii vine tocmai la timp, pentru ca sprijinind școala să înlăture efectele dezastroase a modernismului orașelor noastre. De aceea cercetășia la noi nu va încerca sa patrundă în ateliere sau fabrici e: în Apus, ei trebuegi să se adresezi în primul rînd școalei pentru a «HHf* îhwift» mea “ E drept că chiar neadmițînd pesimismul urban al profesorului Alder, rămîne totuși ca un fapt dovedit că atmosfera orașelor depărtează pe om de natură. Mișcarea cercetașilor are acest merit că e un fel de adaptare a teoriilor lui Rousseau, la nouăle metode și concepte ale pedagogiei noastre școlare. SEMPER Pagini de actualitate de stastecesm Napoleon fiind la Schoenbrunn află, în ziua de 21 August 1809, că mareșalul Jourdan, a fost bătut în Spania, la Tanavera, la Welington. El scrise imediat generalului Clarke, ministrul de război „să facă cunoscut mareșalului Jourdan că a condus rău lucrurile“. Era o bătălie care nu trebuia angajată. Toate trupele franceze nu erau unite. Marșul lui Soult asupra locălității Plasencia era periculos și inutil. Pozițiunea căutată era rea. Pozițiunea inamicului n’a fost recunoscută suficient. Platoul pe care își așezaseră Englezii strigă lor, nu putea să fie înconjurat. Bătăliile nu trebue să se dea de nimeni dacă nu poate calcula în favoarea sa 70 la sută din succes”, spunea Napoleon. Și Napoleon adaugă: Nu trebue să se înceapă o luptă dacă nu există șanse, pentru că prin natura sa o bătălie e întotdeauna îndoelnică“. La aceasta ar fi trebuit să se gîndească Jourdan în foc să se lupte pentru a lupta. „El conduce trupele mele, spunea Napoleon, fără discernămînt, ca la zăbre... Atîta timp at voești să ataci trupe bune cumunt acelea engleze, fără a recunoaște aceste pozițiuni și fără a se asigura dacă aceste pozițiuni pot fi luate, oamenii mei vor fi conduși la o moarte sigură“. Iată așadar, după Napoleon, marele strateg: Ceea ce asigura succesul. Armatele azi în luptă pe imensde fronturi de la vest și est, țin • ară îndoială seamă de aceste învățăminte date de Napoleon și jantă să se folosească, fiecare în parte cît mai mult de ele. Dar, care din aceste popoare va învinge în acest război, crâncen și crud? _______**asm