Saptamina, 1980 (Anul 10, nr. 474-524)

1980-09-26 / nr. 512

alec scriitorul și patria­­­­ Scriitorul și patria : un semn de reușiți împreunare, de reciprocitate, de armonie. Cineva deslușea în istoria patetică a ori­cărei națiuni, a unei culturi, a unei epoci cerneala scriitorului, și nu numai a lui, evident. Și opinia nu e hazardată iar con­firmarea ei este evidentă și repetabilă. Punct de interferență al interpretărilor e­­terne ale sufletului românesc, literatura noas­tră a putut să demonstreze că prezența ei pe firmamentul culturii nu este meteorică, ci emblematică. De la acel voievod al lite­relor românești care a fost poligraful de geniu Dimitrie Cantemir pînă la înțeleptul de extracție populară care a fost Ion Creangă, fără de care abecedarele noastre ar fi fost uneori pline de flori presate, re­lația aceasta perfectă scriitor-patrie a fost și este una exponențială. Nu demult șeful statului nostru, tovarășul Nicolae Ceaușescu, afirma convingător : „Numai o literatură care își trage seva din izvoarele poporului nostru, din forța și vitalitatea poporului nostru, din construcția socialismului va fi o literatură viabilă, va rămîne și va de­veni o literatură cu adevărat clasică**. Dacă vom privi înapoi prin „fumul sutelor de ani“, cum spunea poetul, vom vedea că în toate bătăliile pentru păstrarea ființei na­ționale, ca și în toate bătăliile de clasă, scriitorul­ român adevărat s-a aflat în pri­mele rîn­duri. Văzînd în limbă, cum se va spune mai tîrziu, un al doilea sol al patriei. Ion Heliade Rădulescu se situa pe o poziție fericită susținînd consecvent că numai o artă valo­roasă, sinceră și viabilă dă măsură evo­luției și strălucirii limbii literare „creînd capodopere ce servesc ca model generații­lor viitoare**. Eminescu, omul deplin al culturii românești, scria la rîndul său, cu tulburătoare clarviziune, acest început de meditație istorică în care punea toată dra­gostea sa inalterabilă pentru spațiul miori­tic ce-l dăduse umanității : „Iubesc acest popor bun, blind, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc charte și răzbețe, zugră­­vesc împărății despre care lui nici prin gînd nu-i trece !** Ne vom permite să în­trebăm dacă asemenea sintagme nu sinte­tizează un destin istoric, fiind echivalente cu orice gest de eroism ? Să ne amintim de ardentul Bolliac și de Întreaga generație de aur a lui ’48, de scriitori-cetățeni, de sfinte spirite vizionare ca Nicolae Bălcescu, Costache Negri, Alecu Husso și atîția alții care au făcut din sufletele lor niște mor­minte plutitoare, în exil, numai pentru a-și respecta o sfinți dragoste de patrie ce a dus pînă la martiraj. Dealtfel, întreaga noastră istorie politică, socială, culturală a pus în ecuație aurul irecuzabil, faptul că scriitorii de aici de la Carpați și Dunăre n-au fost niciodată exteriori mișcărilor so­ciale, ci, dimpotrivă, adesea cu fervoare vaticinară s-au implicat. In afară de ver­surile­ revoluționare ale lui Petőfi Sándor,­­VliiszckiewiczJ­ Pușkin, puține sunt crea­­tive, precum­ acelea semnate de George Coșbuc, în stare să exprime mai bine drame sociale, după cum puține dintre cîntecele de vitejie, de libertate, de pătimire și de moarte ale multor scriitori din alte ori­zonturi pot egala sunetul de bronz al versurilor lui Goga ; căci dacă ar fi fost să scrie, fie și numai poemul -kilimni“, Goga exprimînd un colț de lume și o ver­ticalitate de gîndire ar fi fost „uns“ mare poet. Poate n-ar fi rău să amintim celor care din cînd în cînd au aerul să insinueze că literatura este numai un lux că în mo­­mentele-cheie ale devenirii noastre istorice, ale luptei noastre pentru independență națională și socială, la 1877, 1907, la 1916, la 1933, la 1944 și mai încoace, în zilele noastre, scriitorii cu stea în frunte, cum ar zice cronicarul, s-au dovedit a fi su­flet din sufletul neamului lor. Traversînd cu luciditate poziții artistice și mode li­terare, toate generate desigur și determi­nate de realități social-politice, de mari mutații ideologice și istorice, literatura noastră de marcă a stat întotdeauna ca un interval singular și strălucitor, ca o punte între etic și estetic, ca o punte de legătură între tradiție și contemporanei­tate. Pentru că, atit în sensul direct și major al trăirii, cît și în cel speculativ al metaforei, Nichita Stănescu sau Emil Botta n-ar fi putut exista fără Eminescu sau Sadoveanu fără Neculce și Creangă sau George Călinescu și Nicolae Iorga fără Dimitrie Cantemir. Născîndu-se, hrănindu­se și maturizîndu-se din substanța unei o­­riginale emoții în fața cosmosului și a ritmurilor eterne, ca și a istoriei și a mutațiilor politice, literatura răspunde și a răspuns întotdeauna la „provocarea“ pe care societatea și timpul i-au aruncat-o. Ea nu este un joc gratuit de numere mari, ea este o stare de veghe. De loc absent cî dimpotrivă omniprezent, pînă la dizolvare, în mulțimea de indivizi și de fapte a evului său, scriitorul nostru știe și trebuie să vadă în gestul cotidian aparent nesemnificativ o fascinantă lu­mină interioară și să ne-o cînte, după cum el trebuie să dea și măsura simțului său critic, veștejind urîtul, prostia, super­ficialitatea, necinstea, fuga după căpătu­ială. Cu un bisturiu de aur într-o mină și o floare în cealaltă, scriitorul depune mărturie pentru vremea sa. Faptul acesta exclude clișeul, monografia ritmată, cupletul sofisticat, industriozitatea. Interiorizat și în egală măsură deschis spre timpul său istoric, ca și spre eternitate, scriitorul tre­buie s-o ia înaintea sensibilității medii a epocii sale. Și acest lucru îl va face un mod firesc și dialectic fără să polemizeze numai de dragul violentării limbajului. Da­­c­­ă sofiștii, minunat­ dialecticieni, afirmau că omul este măsura tuturor lucrurilor, și noi am putea afrma, în alt sens, că scri­itorul este într-o societate măsura a foarte multor lucruri, a foarte multor fapte sufle­tești și de stil. Și, reamintindu-ne cuvintele lui Mihail Kogălniceanu : „Artele și litera­tura, expresiile inteligenței, n-au speranțe de viață decit acolo unde-și trag originea din însăși tulpina popoarelor (...) Ca să avem artă și literatură națională trebuie ca ele să fie legate de societate cu obice­iurile, într-un cuvînt cu istoria noastră“, să mai afirmăm că scriitorul nu este un simplu licurici luminător, ci și un factor de inițiere și educare, un element de vam­­o­rificare a experienței și ” emoției naționale" ,și" unm­­’rgain , câ­­t, sten­a, arc antena de a trai atît în prezent cît și în infinire, dan muteșeu portretele poetului 1. Ca și Nichita Stănescu și Ion Gheorghe, loan Alexandru cel din realitate e totuna cu loan Alexandru cel din zilele mari ale poeziei. Mi-i amintesc din anii studenției cînd, la un seminar „Eminescu“, un tînăr blond împungea aerul cu degetul, ca un învățător rupt din arcanele Școlii Ardelene, și o frunte ilumina în atmosfera încețoșată a sălii ce devenea astfel, în acele clipe mirifice, o navă, țintuind — ea, fruntea aceea înaltă, eminesciană — cu gîndul înțe­lesul vreunui cuvînt din textul sacru. Nu cu mulți ani mai tineri decît el, păream co­piii lui (într-un chip așa de straniu­l), în orice caz eram ucenicii devotați unui sanctificator. Cu ochii măriți, ca într-un rit, îl vedem pe poet scufundîndu-s­e în marea de colb a cronicilor străbune, ca un miner cu lămpașul legat de cataramă, pentru a scoate din străfunduri bulgării de aur ai unei limbi înțelepte. Unii nu înțe­legeau demersul analitic al insolitului exe­get și plecau trîntind ușa, alții veneau pur și simplu ca să se informeze despre ilu­minarea lui și consecințele de rigoare. Cei mai mulți erau ochi și urechi, o mină ne­văzută ne înțepenea în scaun și-n tăcerea aceea absolută, cum rar mi-a fost dat să văd în preajma unui oficiant al cuvîntului, nu se auzeau decît răsuflările noastre și cuvintele lui care cădeau rar, ca niște cio­cane de aur moale, peste spiritul care aștepta ceva epocal. După aceea nu l-am mai văzut decit într-o iarnă geroasă , trecea în plin miez de metropolă încotoșmănit în haine groase, de o țesătură cum numai ardelenii știu s-o alcătuiască, purta o căciulă uriașă, părea mult mai adus de spate și înfrunta visco­lul cu o eleganță proprie unui fiu al ți­nutului transilvan. Dacă vrei să pătrunzi în tainele poeziei lui nu poți face abstrac­ție de modul, teoretizat în ultimii ani neîn­cetat, de a înțelege existența în colectivi­tate , în curățenie, în nădăjduire, în desă­­vîrșire, în salahorie. Cred însă că întîlni­­rea cu această personalitate inconfundabilă a literelor de azi a avut loc într-un mo­ment cînd Ioan Alexandru se afla la cum­păna dintre două etape existențiale : prima — a furtunilor dezlănțuite, dărîmătoare de codri, învolburate și legate în năframa u­­nui șuier de petrol arzînd înalt și a doua — a focului care se așează pe vatră, își măsoară flacăra, și-o strînge în sine ca-n­­tr-un ghem, așteptînd cu o caldă înfrigu­rare petrecerea lucrurilor. Cine-și mai amintește autoportret­ul din Cum să vă spun (1964) poate reface men­tal ființa tînărului învins în fiecare zi de-o bucurie aproape ne-nțeleasă, dispus să se recunoască într-un continuu elan ju­venil pretutindeni, în colegii de generație ca și-n lucrurile obișnuite. Cine ar putea să nege oarecare poză în ținuta tînărului care-și socotește mireasă fiecare fată ce-o întilnește în drum și îngenunchează frene­tic în fața orișicui ? Starea sufletească era una a jubilației : din fiecare idee el iși făcea un apărat de zburat, punîndu-i o aripă. Era viteaz ca un Făt-Frumos, nu-i înspăimînta nici o spadă. Prin sin­ge îi colinda un frison al călători­ilor neastâmpărate, în piept ii ardea un dor de zări necunoscute. Ca-ntr-un ritual viril al probelor care trebuie trecute, obse­sia lui o constituiau vedutele alpine. Sta­rea de grație a tînărului poet, cititor a o mie de poeme în cenacluri era entuziasmul. Explicația ? Se simțea pînă-n vîrful un­ghiilor robii lui însuși cu o patimă nebună. Portretul pe care și-l făcea singur expri­ma, în fond, spiritul eliberat de canoane, în stare să-și construiască un model al ire­­gularului. Tinărul poet invoca astfel zeul, cerîndu-i să-l facă, spunea el în metaforă, „copita unui cal“, „nezvîntat un steag pe­­acoperișe“, „drum de pământ cu aripile-n fum“, „creangă cu prune roșii ruptă de furtună“, „curcubeu strigând într-o fîntî­­nă“, „punte tremurată peste-un riu / Ve­nit din munți pe ape-nvolburate“, „culoarea răstignită în frunzele de plop“, „dorul a­­prins în zarea­ aceea udă“. Figura iregula­­rului e concretizată într-o splendidă analo­gie pe care poetul și-o face cu marea vi­brantă, niciodată încremenită. Cu o elegan­ță matissiană, poetul întoarce comparația pe dos, schimbînd între ei comparatul cu comparantul. „Dacă ar fi să te desenez / Mi-aș face autoportretul dintr-o linie în­frigurată“. — îi spune tînârul transilvan mării. In preajma preeriei albastre și tul­burătoare, spiritul se ascute și comparația care contribuie la conturarea acelui incon­­turabil portret (de interior) cade directă, tăioasă și-și scapără cuvintele ca pe o la­melă : „îmi strevăd sensibilitatea pînă la stea / vibrantă și subțire ca o lamă de cuțit“, spiritul ia în primire lumea cu toa­te tentaculele deschise. In fața concretului (a vinului și laptelui), simțurile se măresc, fac ochi uriași, de lepidoptera exotică. Tî­­nărul soarbe din șîștarul cu lapte ca și cum ar sorbi din băutura olimpică a zeilor, crescînd pe dinlăuntru la statura lor : „Beau lapte din șiștar și mă cuprind fiori, / Cu prea-i bun laptele și proaspăt — cum să spun, / Parcă beau soare ames­tecat cu nori, / Sunt zeul tinereții ce-n lapte mă răzbun !”. E un chef cu lapte acesta, după un scenariu ardelenesc, un ospăț făcut în cuvînt cu aceeași forță cu care l-ar fi făcut Aron Cotruș : „Beau lapte din șiștar cu botul, zgomotos, t­ott­­lejul îmi pocnește, ce strașnic, de plăcere, / Mă simt la seara asta nespus de bucu­ros / Și freamăt de iubire și putere*”. De altfel, încă de pe acum, lean Alexandru coboară din indeterminare în zona spiri­tului cu rădăcini, de culoare autohtonă, chiar dacă acum cîntecul originii aduce a joc și o bufonerie : „Mă laud cu aceasta — știu — sunt un lăudăros. / Așa-s toți ardelenii și poate le stă bine, / Cînd și-au găsit filonul și pare viguros / își ies din minți cu toții — ascultă-mă pe mine . // Căciulile se-neacă smintite în tavane, / Horinca ardeleană întunecă mărgele. Femeile bronzate pe țîțe, frate Ioane, / Te­­ trag de după masă și să fii om de ele“. In orice caz, în această epocă filială, loan Alexandru se aseamănă cu una din pozele Luceafărului eminescian : „Părea un tînăr voievod / Cu păr de aur moale / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umbrele-i goale“. Aurul moale simbolizează acea stare de beatitudine existențială adîncă, perfectă, greu egalabilă în cuvînt (o încercare va face-o mai încoace Mircea Dinescu : „Sini tînăr, doamnă, cu spatele frumos“ etc.), iar giulgiul vînăt trimite la rădăcinile fiin­ței, cărora le va dedica nu numai cîteva opuri poematice, ci și o poetică. Liniile portretului se vor schimba treptat, dar, tot în sensul iregularului, învolburarea spirituală va fi compusă din tușe de lu­mină, alternînd cu umbre groase, uneori de greutatea întunericului. Elanul de altădată se potolește și se convertește în celebrarea lucrurilor esențiale care alcătuiesc ființa românească. Ideologia naturistă devine în mod decis una profund spirituală, fixîn­­du-și ca piloni istoria neamului și mito­logia lui. Zburătorul prin univers ia cuno­ștință aproape metodic de propriile rădă­cini, legîn­du-și aripele de ele, ca pe niște ramuri. Chipul capătă o anume paloare, de personaj scoborît dintr-o pînză bizan­tină sau trăitor de-a dreptul în lumea ei colorată. Poetul se crede acum făurit din ceară, într-o clipă a unicității, strălucind pe dealul transilvan. In trup simte cum se topesc saricile pline cu osemintele strămo­șilor dieci și țărani, sub presiunea unui dor adine, într-o muzică durată din sonuri de jale și zbatere de fluturi. Pentru a da grai unei tăceri milenare, el apare și rea­pare dintre mormintele străbune purtînd în dreapta candela plopîndă, In care se află cine știe ce substanță secretă, capa­bila de o nouă flacără, iar în stînga un crin și o garoafă, simboluri florale, de o inepuizabilă capacitate poetizantă. Deasupra lui, aerul mlădiază clopotele sfinte. E o parabolă aici și poetul nu poate fi bănuit de cine știe ce lucruri puerile (de misti­cism, bunăoară), căci poezia lui e o mito­logie a ființei și a patriei,­ nicidecum însă o mistică în sensul propriu. Ceea ce îm­pinge la confuzie e proveniența termeni­lor cu care manevrează portretele din imne și mai ales autoportretele. In fond, un poet se poate închipui (și poeții chiar s-au ima­ginat astfel) fie zei, fie demoni. Important este ceea ce exprimă și cum exprimă prin aceste metafore. Or, închipuirea lui loan Alexandru ca scoboară ca un zeu dinspre vatra izvoarelor se deconspiră repede pen­tru cititorul atent : el este păstorul diac, ieșit dintre țăranii lui ca să dea adine de știre semenilor că „universu-ntreg a înflo­rit și toate sînt lumină și iubire“. Un poet care se naște (autentic fiind) în Transilva­nia, acea placentă a neamului românesc, din care izvoarele au țîșnit întotdeauna pure, nu-și poate imagina, pe drept cuvînt, decît o naștere mitică, așa cum și-o gîn­­dește, de altfel, loan Alexandru insuși , la o nuntă veche, în focul unui ritual. Orgo­liul lui de a se așeza zeiește, la umărul lui Eminescu este, de aceea, unul de amplitu­dine șipirtuală profundă. loan Alexandru este, dacă îi urmăm auto­portretele la fel de numeroase ca și în pri­ma etapă lirică, un foc mergător, alimen­tat de rîuri de iubire. Ca un paradox, el nu este ceea ce este el ceea ce au fost strămoșii ori numai cel care va fi, după ce-i va reîntruchipa, încercați să-l atin­geți cu mina , nu-l veți găsi. Trupul lui s-a transmutat în imaterialitate : „N-a mai rămas nimic din mine. / S-au răsucit cu toate și mutat, / Iubire-ntreg am devenit, iubire / In fluviile ei sunt îngropate. Nu știu dacă voi reuși să apăs îndeajuns pe ideea că această poezie, mai cu seamă în partea ei bogată într-un lexic sacru, tre­buie receptată ținînd seama de distincția dintre autor și narator. Avînd, adică, in vedere, că ea se bizuie pe o retorică de extraordinară frumusețe, care îngheață dis­tanțele dintre cel ce cîntă și cel care șle­­fuiește cîntecul. Numai așa se va înțelege just în ce mod îndrăgostitul de clocotul vieții înalță astăzi imne și ode, rugi de iu­bire, pentru a consacra drumul imateriali­­zării. Astfel, el este un lovit de iubire, un poet de duminică trăind într-o iluminare orbitoare, cu sentimentul că într-un amurg sărbătoresc se va mistui ca un foc deasu­pra pămintului natal. Cea mai potrivită imagine cu care se poate asocia comportamentul existențial al lui loan Alexandru, cel din perioada im­­nelor, ca și aceste imne înseși, este Cumin­țenia pămintului a lui Brâncuși. în aceas­tă piatră sălășluiește stihia însăși, strânsă în sine, făcînd eforturi puternice, dar abia insesizabile, să se echilibreze, gata să ex­plodeze, să-și iasă din sine pentru a zgu­dui din temelii universul; întocmai ca a­­ceastă cumințenie a pămintului, poezia lui loan Alexandru (și ființa lui, firește) se despovărează în miezul ei ignic de tot ceea ce nu e esență, sac vital, principiu ordo­nator. La început presimțită, ca o poiană ori ca un luminiș în pădure, cumințenia este prezentă chiar în primele poeme. Os­tentativ, zbuciumat, pătimaș, poetul e, to­tuși, sugrumat de măreția esențelor. Pa­tosul va fi distilat mai apoi imnic, întocmai cum am sugerat : loan Alexandru nu se îndepărtează de sinele său poetic, ci transformă superior. Măreția esențelor de­el vine insinuantă ca mireasma florilor ce-i domină simbolic cosmosul. Este o premisă pentru o carte a facerii spiritului româ­nesc. Constantin Sorescu bucure de triumful eroilor săi asupra imposturii și a necruțării flagrante, cu mul­țumirea pe care știința istorisirii, bunele povețe cărturărești sau pur și simplu cre­dința în oameni izbutește să o ridice la rang de artă. Intr-o vreme reciteam Venea o moară pe Siret intrigat de faptul că scriitorul, sta­tornic atras de pățaniile țăranilor, haidu­cilor și tîrgoveților, n-a acordat decît ac­cidental atenție boierilor, îmi explic faptul prin aceea că prozatorul a cercetat pre­dilect sufletele simple. Ele, aceste suflete „cuminți“, așa-zicînd inferioare, s-au do­vedit a fi deținătoare de multiple secrete, între altele și bătute de toate vînturile ca să se definească mai complet. Atras de povestea de veacuri a năzuinței lor spre exprimare deplină, Sadoveanu și-a încărcat pana cu suficientă cerneală. Rit­mul cu care a trimis la tipar cele aproape o sută de cărți în care evocă umanitatea românească este prin el însuși grăitor. Cum este grăitor modul în care arșița in­ternă hrănește o imaginație condusă de instinctul misterios al evenimentelor și pei­sajelor, al tinereții și bătrâneții, al neastîm­­părului și calmului uniliniar. Dar dacă ceva este într-adevăr indispen­sabil istorisirii, acest ceva se numește fe­cunditate. N-am întîlnit povestitor reți­nut, zgîrcit, care să înceapă o relatare și imediat să-i pună capăt. Cel ce istorisește, cu toate simțurile treze, ține sa ne lămu­rească pe îndelete. Iar pentru asta își a­­mintește de aroma naturii, de fatala sen­zualitate a femeii care se privește în o­­glindă, de sfîrîitul blind al grăsimii din tigaie, de prinsul unui copil certat cînd și-a supărat părintele... Toate acestea, de la Neamul Șoimăreștilor pînă la Divanul persian implică, neapărat, pulsația inițială. Pe parcurs se produc a­­profundări subtile, convertiri, sublimări. Chiar cînd sunt romane propriu-zise, tot ca niște povestiri sună, cu iradieri variabile in jurul unor nuclee înrudite. Trebuie să mărturisim : povestiri de o manieră în­cântătoare, cum nu se mai găsesc decît aici, la Dunăre. Adică scrise cu răbdare și respirind grija pentru detaliu, simț al episodicului, admirație pentru conturul siluetelor delicate. In fine o afinitate In morală, afinitate pentru firile sincere, nici­odată grosiere, niciodată infatuate. Caracterul uman, așa cum îl preferă Sa­doveanu, dezvăluit în acțiune, e de regulă contemplativ ; pînă să-și schimbe atitudi­nea se petrec niște reacții în afara lui, niște drame care macină odată cu răbda­rea și pofta de a trăi tihnit. Cozma Ră­coare n-a luat drumul codrului de florile mărului, virtutea lui, era să zic, specifici­tate dar renunț, trăiește în funcție de con­densarea unor experiențe. Cite sunt, accen­tuează sila de nedreptate, oroare de lăco­mie și egoism, o liniște s-a dus și apare furtuna. In decorul succesiunii de dispo­ziții Sadoveanu află condițiile prielnice sâ ne spună cum trebuie să trăim ca să du­răm. Istorisirea cere o anumită comprehensiune, evident o estetică a spațiului narativ, un concept al coerenței și selectivității întîm­­plărilor. Accentul cade, gândesc, pe inven­­tarea cu care povestitorul leagă faptele de un sens valabil, pe acest suport eferves­cența lui trece la niște tipare și capătă o viziune de ansamblu. Negreșit, Sadoveanu s-a interesat și de tehnica relatării mai noi, insă nu vom sus­ține că s-a istovit grija pentru compoziție. Cînd talentul tranșează o discuție despre patosul adevărului, despre gust sau des­pre necesitatea Inalienabilă este lesne sâ afirmi câ tot talentul conferă puterii de transpunere întregul ei farmec. Farmecul singular al istorisirii. henri zalis c-6,^ ginduri despre sadoveanu 2 2. Cu excepția lui Panait Istrati, apus spoielii de civilizație, nimeni n-a descope­rit, ca Mihail Sadoveanu, vibrația ascunsă a sufletului omenesc dornic să nu se lase răpus de forțe ostile. în fața lor calmul redutabil ridică baricade, și nimeni altul ca Mihail Sadoveanu n-a știut să se septembrie OGOARELE au chipul mamelor . Le simt răsuflarea de trudă. Nașterea lor urcă în noi veșnicia Si patria se umple de imensitate și auz. Acum nu avem nevoie de cuvinte Trebuie sa coborim în inima faptelor. Viscolul este aproape de poarta timpului Si roadele chiar azi se vor înhambare. Asa cum geniul dezleagă tainele lumii Pîinea desgheață dușmănia și ura, Lăsîndu-i nopții, iubirea­ luceafăr­ii istoriei — liniștea și pacea. prăpastia zorilor Seceta singurătății mi-a ars Ultima pasăre ce-o trimeteam spre tine, Și-n copacul lunii crengile stelelor T și sfîrîie tăciunii și cad, Omorînd sufletul din urmele pașllor noștri. Zăpada din caietul meu de scris Se umple mereu de înțelepții cuvintelor— Somnul nu-mi mai este cîinecredincios El-mi aruncă trupul în prăpastia zorilor, viorica naaia

Next